Prigoana împotriva „Gărzii de fier”

SCRISOAREA DOMNULUI DEPUTAT CORNELIU Z. CODREANU CĂTRE D. PRIM MINISTRU AL. VAIDA

 

„D. Corneliu Zelea Codreanu a trimis d-lui Al. Vaida următoarea scrisoare:

Domnule Prim Ministru

În urma incidentelor de la Vișani, de o gravitate care-mi sângerează inima, m-am hotărât să vă scriu rândurile ce urmează.

Nu mă determină la aceasta nici impulsivitate momentană și nici dorința dea a-mi vedea publicată scrisoare prin ziare pentru ca să aplaude prietenii sau pentru ca să-mi îndeplinesc ușor, după cum se obișnuiește, obligațiunea formală de protest împotriva infamiei petrecute la Râmnicu Sărat.

Mă îndeamnă să vă adresez scrisoarea, conștiința frământată că această cale pe care ne-ași introdus cu atâta ușurință pentru orice om de onoare, este calea nenorocirilor fatale, nenorociri care nu mai pot fi evitate astăzi.

Domnule Prim Ministru.

Martirajul nostru de zece ani trecuți, în propria noastră țară pentru credințele noastre românești și creștine, nu vi-l voi putea aici descrie în câteva rânduri.

Vă voi spune numai că de zece ani au obosit guvernele României Mari, lovindu-ne. A fost guvernarea liberală și ne-a strivit sub lovituri. A venit d. Goga și ne-a strivit și el în 1926. A venit d. Mihalache și și-a făcut și el o glorie pe lângă stăpâni străini de a ne lovi barbar, de a ne extermina. A venit guvernul Iorga-Argetoianu care din nou a lovit în noi până când a obosit. În sfârșit, ați venit D-voastră, continuând cu loviturile.

Dintre toți aceștia, nimeni nu s-a întrebat, Domnule Prim Ministru, dacă mai putem suporta nesfârșitele chinuri fizice și morale care de multe ori tindeau să depășească puterile noastre de rezistență.

În tot acest timp le-am suportat pe toate cu multă tărie. Suntem plini de răni, dar niciodată nu ne-am plecat capul.

Le-am suportat, pentru că oricât de grele ne-ar fi fost chinurile, ni se respecta sentimentul demnității omenești din noi și onoarea noastră. În ultimul timp însă, sub guvernarea D-voastră, persecuțiile și chinurile noastre au intrat în faza cea mai grea.

Cele ce s-au întâmplat la Teiuș, când tatăl meu a fost lovit și umplut de sânge și cele ce s-au întâmplat mai ales la Vișani sunt incomparabil mai grave decât toate suferințele noastre de până azi. Ele atacă însăși onoarea noastră.

Nu vă voi face un expozeu prea larg. 

Domnia Voastră vă reamintiți desigur că acum două luni, când am venit să vă întreb cu ce am greșit noi pentru ca să merităm prigoana care abia începea, mi-ați spus: 

– Pentru ce nu începeți ceva constructiv? 

– Domnule Prim Ministru, v-am răspuns, am luat hotărârea ca să fac un dig pe malul Buzăului. Aveți ceva de obiectat? 

– Nu. Foarte bine. Foarte frumos.

Am introdus petiție cu o lună de zile înainte la Ministerul Lucrărilor Publice; am vorbit cu cei mai distinși ingineri cunoscători în materie și la 10 iulie trebuia să înceapă lucrul.

Nu era numai o recreație tinerească”; era chemare tinereții noastre în slujba marilor nevoi de faptă sănătoasă. Era o educație a o mie de tineri în direcția constructivă.

Era un îndemn pentru alte zeci de mii de tineri.

Era o școală pentru marile mase populare care stau ani întregi cu podurile rupte, cu drumurile stricate, așteptând să vie statul ca să el facă, atunci când numai într-o singură zi munca lor comună le-ar putea repara.

Era un îndemn pentru toată țara și un îndreptar pentru acei care își pot imagina că o Românie puternică ar putea ieși din mila altora și nu din munca noastră a tuturora.

În vederea lucrului am trimis înainte cu câteva zile trei tineri distinși la Vișani ca să se ocupe de încartiruire și aprovizionare. Dar ei au fost ridicați în ziua de 8 iulie, transportați la Râmnicu Sărat, iar apoi legați cu lanțuri de mâini, unul de altul, și trimiși acasă ca cei din urmă borfași, în această situație de batjocorire provocatoare a demnității lor de oameni.

Alți doi tineri studenți de la Universitatea din București găsiți în orașul Râmnicu Sărat, unde veniseră cu atâta dor de muncă, au fost prinși, duși la poliție, insultați în mod trivial, pălmuiți de polițaiul orașului și de doi comisari – frații Ionescu – apoi legați cu mâinile la spate și conduși în această situație la gară, prin mijlocul orașului și apoi cu trenul acasă.

În sfârșit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în Vișani 200 de tineri, studenți în majoritate.

Acolo, în loc de brațele deschise pentru nunele lor intenții, s-au pomenit cu prefectul județului, procurorul, colonelul de jandarmi Ignat, generalul Cepleanu, locotenent de jandarmi Fotea, mai multe sute de jandarmi cu armele întinse, o companie de infanterie cu mitralierele aranjate pentru tragere și cu somațiunea de a părăsi imediat localitatea pe un ton de insultătoare agresivitate cu nimic justificată.

În fața acestei situații și a tuturor amenințărilor, cei 200 de tineri s-au culcat la pământ, în noroiul care era de două palme, în cea mai umilă poziție și au început să cânte: „Cu noi este Dumnezeu”.

La un moment dat, jandarmii au primit ordin să sară asupra lor. Au sărit mai multe sute și i-au călcat în picioare, strivindu-le piepturile și capetele cu bocancii, tinerii îndurând într-o tăcere de martiri tot acest calvar, fără nici o împotrivire. 

În fruntea celor care loveau era procurorul Rachieru, colonelul Ignat, care, cu mâna lui, a smuls părul din capul studentului Brumă și locotenentul Fotea, care a lovit cu pumnii în obrajii nevinovați ai bieților copii.

La urmă, s-au adus frânghii și toți cei 200 au fost legați cu mâinile la spate în mod barbar și ținuți în această situație, în ploaie, o jumătate de zi.

Între timp a sosit preotul Dumitrescu, pe care procurorul l-a întâmpinat cu vorbele: Ce-i cu tine, mă?

– Sunt preot. Am venit să fac slujbă de începerea lucrului. 

– Nu ești preot, ești măgar, îi răspunde procurorul. Legați-l imediat cu mâinile la spate. 

Preotul a fost și el legat cu mâinile la spate și apoi, împreună cu toți ceilalți, în această situație de umilință, au fost transportați la Râmnicu Sărat și închiși la Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultați și chinuiți oribil de procuror, jandarmi și polițiști.

Unii au fost scoși leșinați din camerele acelea de chin sau din pivnițele în care erau aruncați și apoi bătuți cu râncile. 

După patru zile de chinuri, au fost puși în libertate, negăsindu-li-se nici o vină.

Alții, prinși pe drum înspre Vișani, au fost închiși la Buzău și Brăila, de unde au fost trimiși, de asemenea cu mâinile legate, acasă. Mai sunt 15 care până astăzi, sâmbătă, n-au sosit încă. Vin pe jos de la Buzău la București, din post în post, de patru zile, nemâncați, insultați și pălmuiți.

Domnule Prim Ministru

Aceasta nu este o întâmplare izolată, ci ordinul guvernului s-a întins în toate părțile.

De două săptămâni, fără nici o vină – și dovadă neclintită de aceasta sunt toate hotărârile justiției – suntem loviți și insultați la fiecare pas: la București, la Arad, la Teiuș, la Piatra Neamț și la Suceava.

Domnule Prim Ministru

Vă atrag atențiunea în modul cel mai cuviincios, că noi, care cunoaștem istoria și care știm jertfele făcute de fiecare popor atunci când dorea să-și răscumpere o soartă mai bună, noi, tineretul de azi al României nu refuzăm această jertfă.

Nu suntem lașii care să fugim de jertfe cuvenită unei alte Românii.

Dar, iarăși vă atrag atențiunea, că eu am făcut acestor tineri școala sentimentului demnității omenești, școala onoarei.

Noi știm să murim după cum vă vom dovedi. Putem fi închiși. Ne pot putrezi oasele în fundul închisorilor. Putem fi împușcați, dar nu putem fi pălmuiți, nu putem fi înjurați și nu putem fi legați cu mâinile la spate.

Noi nu ne aducem aminte ca neamul nostru – în trista dar mândra noastră istorie românească – să fi primit vreodată a fi dezonorați.

Sunt pline câmpurile noastre de morți, dar nu de lași. 

Azi suntem oameni liberi, cu conștiința clară a drepturilor noastre. Sclavi nu suntem și nici n-am fost.

Moartea o primim, dar umilința nu. 

Fiți sigur, Domnule Prim Ministru, că aceste zile pline de umilință și de nedemnitate nu le putem trăi.

După zece ani de chinuri fiți, Vă rog, încredințat, că avem suficientă forță morală să găsim o ieșire onorabilă din viața pe care nu o putem suporta fără onoare și fără demnitate. 

Primiți, Vă rog, sentimentele mele.”

Corneliu Zelea Codreanu

Totuși, chinurile acestui tineret nu se vor sfârși. Ni se întunecă zările înaintea ochilor. Alte chinuri, mai mari, ni se pregătesc. Încă nu se terminase bine schingiuirea de la Vișani, când am auzit că I. G. Duca, șeful Partidului Liberal, a plecat la Paris. Citim cutremurați în ziarele pariziene, declarațiile făcute de acesta: „Garda de Fier” este în solda hitleriștilor, guvernul Vaida e slab pentru că nu ne distruge și că el, I. G. Duca și cu partidul său își iau angajamentul de a ne pregăti moartea, de a ne extermina. În țară, „Viitorul”, oficiosul partidului, se va năpusti asupra noastră, pe baza acelorași argumente: „mișcare anarhică”, „mișcare subversivă”, „mișcare în solda hitleriștilor” și în contra guvernului Vaida, pe care îl va acuza de „slăbiciune”, de „toleranță”, față de mișcarea noastră, de „cochetărie” cu mișcarea noastră: „anarhică” și „vândută hitleriștilor”.

Zilele acestea vom coborî ca neam pe scara celei mai mari umiliri românești. Doi bărbați de stat români, I. G. Duca și N. Titulescu vor aranja cu fața politică a trustului bancherilor jidani de la Paris, interesați pe de o parte la exploatarea nemiloasă a bogățiilor țării și, pe de altă parte, în a asigura o cât mai fericită situație coreligionarilor lor din România, venirea la putere a Partidului Liberal. 

Aceasta, cu condiția formală cu angajamentul de exterminare prin orice mijloace a mișcării legionare. Bancherilor străini nu le convine o nație românească legionară, tânără, puternică, mândră și care să-i scuipe afară din țară cu toate capitalurile lor de pradă.

Și astfel, ca o împlinire a suferințelor de peste zece ani, ni se pregătește, fără a fi cu nimic vinovați, cununa morții. 

Să-mi fie permis ca la capătul acestui șir de lupte să-mi îndrept gândul către mama mea, al cărei suflet m-a urmărit an cu an și ceas cu ceas, tremurând la fiecare lovitură pe care o primeam și tresărind la fiecare primejdie în care soarta mă arunca.

Percheziții peste percheziții, cu procurori și comisari brutali și necuviincioși i-au tulburat în fiecare an liniștea casei, de pe deasupra căreia a dispărut de mult orice rază de bucurie și de liniște. Răsplată din partea unui neam, înjosit de politicienii săi, pentru o mamă care, în cea mai amară privațiune și-a crescut șapte copii în dragostea de țară.

Fie aceste câteva cuvinte un omagiu pentru toate mamele ai căror copii au luptat, au suferit sau au căzut pentru neamul românesc.

 

 

CAMARAZI,

 

Cu aceste ultime povestiri, care încheie volumul de față, tinerețea mea și a multora dintre voi s-a terminat. Pe cărările ei, de acum, nu vom mai trece niciodată.

Dacă acești 14 ani ai tinereții noastre n-au fost prea plini de petreceri și bucurii, o mare mulțumire îmi luminează acum conștiința: o Românie legionară și-a înfipt, ca un pom, rădăcinile în carnea inimii noastre. Ea crește din dureri și din jertfă și ochii noștri plini de nesaț, o privesc înflorind; luminând zările și veacurile cu strălucirea și măreția ei. Această măreție răsplătește din belșug nu numai micile noastre jertfe, dar orice chin omenesc, fie el cât de îngrozitor. 

 

DRAGI CAMARAZI,

 

Vouă celor ce ați fost loviți, huliți sau martirizați, vă pot aduce vestea, care doresc să treacă dincolo de valoarea șubredă a unei fraze oratorice ocazionale: în curând vom birui.

În fața coloanelor noastre vor cădea toți asupritorii noștri. Să iertați pe cei ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credința voastră în neamul românesc, nu-i veți ierta. Să nu confundați dreptul și datoria creștină de a ierta pe cei ce v-au făcut vouă rău, cu dreptul și datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au trădat și pe cei ce și-au asumat răspunderea de a i se împotrivi. Să nu uitați că săbiile pe care le-ați încins sunt ale neamului. În numele lui le purtați. În numele lui, deci, veți pedepsi cu ele: neiertători și necruțători.

Astfel și numai astfel veți pregăti un viitor sănătos acestei nații.

Carmen Sylva, 5 aprilie 1936.

 

 

Al doilea volum va cuprinde: continuarea istoricului mișcării legionare, prigoana, procesul, trădarea – precum și considerațiuni asupra problemelor sociale și statale în România și asupra omului nou: legionarul.