Primele începuturi de viață legionară

 

Patru linii brăzdează mica noastră viață inițială: 

1. Credința în Dumnezeu. Toți credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cât eram mai încercuiți și mai singuri, cu atât preocupările noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu și spre contactul cu morții noștri și ai neamului. Aceasta ne dădea o tărie invincibilă și o seninătate luminoasă în fața tuturor loviturilor. 

2. Încrederea în misiunea noastră. Nimănuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram așa de puțini, așa de tineri, așa de săraci, așa de urâți și de urmăriți de toată lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruință. Totuși mergeam înainte, datorită numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitată în steaua noastră și a neamului. 

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunoșteam mai dinainte, având mari legături sufletești, alții însă erau copii, studenți în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodată. Din cele dintâi zile s-a stabilit între noi toți o legătură de dragoste ca și cum am fi fost din aceeași familie și ne-am fi cunoscut de mici copii. 

Era nevoie de un echilibru interior pentru a putea rezista. Dragostea dinăuntru trebuia să fie de aceeași intensitate și forță, cu presiunea noianului de ură din afară. Viața noastră în acest cuib nu era o viață oficială și rece, cu distanță între șef și soldat, cu teatru, cu declarații retorice și ifose de șefie. Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarmă rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru a primi ordine. Aici găsea o rază de dragoste, un ceas de liniște sufletească, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie. 

Din partea legionarului nu se cerea atât disciplină, în sens de cazarmă, cât bună cuviință, devotament și zel la lucru. 

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul rațiunii, cu alcătuire de programe, discuții contradictorii, argumentări filosofice, conferințe, singura posibilitate de manifestare a stării noastre lăuntrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simțămintele noastre își găseau mulțumire. 

"Pe o stâncă neagră", cântecul lui Ștefan cel Mare, a cărui melodie, se spune, că s-a păstrat din timpul lui, din generație în generație. Se spune că în sunetul acestei melodii intra Ștefan triumfător în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simțeam trăind acele vremuri de mărire și de glorie românească, ne afundam în cinci sute de ani de istorie și trăiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldați și arcași ai lui Ștefan și însuși cu el. 

"Ca un glob de aur", cântecul lui Mihai Viteazu. Cântecul lui Avram Iancu; "Să sune iarăși goarna", cântecul Școlii Militare de Infanterie de la 1917. "Sculați soldați", compus de Justin Ilieșu și de Istrati, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii etc. 

Pentru a putea să cânți, îți trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi și de vrăjmășie față de camaradul său. Și nici acela al cărui suflet e sterp de credință. 

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veți avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă reîntoarceți la aceste patru linii de început, care stau la baza vieții noastre. Iar cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veți putea cânta, să știți că este o boală care vă roade în adâncul ființei voastre sufletești sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu le veți putea vindeca, să vă dați de o parte și să lăsați locul vostru, celor ce vor putea cânta. 

Ducându-ne viața pe liniile de mai sus, chiar din primele zile am început să acționăm. Am fixat șefi, care primeau și dădeau ordine. 

N-am pornit prin cine știe ce mari acțiuni. În măsura în care ni se puneau problemele în față, noi le rezolvam. 

Cea dintâi acțiune a fost aranjarea camerei din cămin, în care era icoana Sfântului Arhanghel Mihail. Ne-am văruit-o singuri, am spălat pe jos. Legionarele au început să coasă perdeluțe. Apoi, legionarii au scris mai multe maxime strânse de mine. Acestea erau luate, fie din Sfânta Scriptură, fie din alte scrieri. Cu ele am împodobit pereții. 

Iată o parte din ele: 

"Dumnezeu care ne poartă cu carul lui de biruință".

"Cel ce va birui... Eu voi fi Dumnezeul lui". 

"Cel ce n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere".

"Luptați cu vitejie pentru credință".

"Feriți-vă de poftele cărnii, care omoară sufletul" 

"Fiți treji".

"Nu alunga eroul din tine".

"Frați la bine... și la rău". 

"Cine știe să moară, nu va fi rob niciodată".

"Aștept învierea Patriei mele și nimicirea cetelor de vânzători" etc. 

În timp de o săptămână, sediul nostru era aranjat. 

O a doua măsură a fost de altă natură: atitudinea noastră față de atacurile din afară. 

Nu răspundeam. Era ceva greu pentru toți. Ni se sfâșia ființa noastră morală. Era însă timpul eroismului răbdării. 

O altă măsură: nimeni nu va căuta să convingă pe cineva pentru a-l determina să se facă legionar. Obișnuita tragere de mânecă și pescuire de membri, nu mi-au plăcut niciodată. Sistemul este și a rămas contrar, până în ziua de astăzi, spiritului legionar. Noi ne vom fixa punctul de vedere și atât. Cine va voi, va veni. Și va intra, dacă va fi primit. 

Dar cine venea? Veneau oameni de aceeași esență sufletească cu noi. Mulți? Foarte puțini. La Iași, după un an eram cu doi sau trei, mai mulți decât în prima zi. Din țară însă, erau mai mulți și se înscriau în măsura în care se afla de existența noastră.

Toți acei care veneau la noi aveau două linii distincte care le puteai vedea clar: 

1. O mare corectitudine sufletească.

2. Lipsa de interes personal. La noi nu se putea câștiga nimic. Nici o perspectivă surâzătoare nu se deschidea. Aici toți, nu aveau decât de dat: suflet, avere, viață, capacitate de dragoste și încredere. 

Chiar dacă se strecura vreun incorect sau vreun interesat, nu putea rămâne printre noi. Nu-și găsea mediul prielnic aici. Ieșea automat. Peste o lună, un an, doi sau trei, retrăgându-se, dezertând sau trădând.