Numărul jidanilor

 

Numărul mare al jidanilor ridică o serie de probleme:

1. Problema pământului românesc;

2. Problema orașelor;

3. Problema școlii românești și a clasei conducătoare;

4. Problema culturii naționale.

Toate acestea sunt tratate impecabil de profesorul A. C. Cuza în scrierile sale: „Poporația”, „Naționalitatea în artă”, „Articole”, „Discursuri parlamentare”, „Curs de economie politică”. Cele ce susțin mai jos aparțin în esență gândirii profesorului Cuza.

Numărul jidanilor din România nu se cunoaște exact. Pentru că statisticile încercate au fost făcute cu cea mai mar lipsă de interes de către politicienii români, pentru a-și ascunde opera de trădare națională și pentru că jidanii de pretutindeni fug de adevărul statisticii. Un proverb spune: „Jidanul trăiește din minciună și moare în contact cu adevărul”. De altfel, multă vreme, Directorul Statisticii Statului din Ministerul de Finanța era Leon Colescu = Leon Coler.

Și au dreptate din punctul lor de vedere, pentru că românii puși în fața numărului exact al populației jidănești, și-ar da seama că se află în fața unei adevărate primejdii naționale și s-ar ridica pentru a-și apăra patria. Deci, în fața adevărului statisticii, puterea iudaică se stinge, moare. Ea nu poate trăi decât din ascunderea adevărului, din falsificarea lui, din minciună.

Noi credem că sunt în România între 2-2 1/2 milioane de jidani. Dar chiar dacă ar fi numai un milion – așa cum susțin ei – poporul român s-ar găsi în fața unui pericol de moarte. Pentru că nu interesează numai numărul în sine, cantitatea, ci și calitatea celor care îl reprezintă și mai ales interesează pozițiile pe care le ocupă jidanii în structura funcțională a unui stat în viață, sub toate formele, a unei națiuni.

Pământul nostru a fost pământul năvălitorilor. El însă n-a cunoscut niciodată în decursul istoriei ca vreo armată să fi ajuns la formidabilul număr al jidanilor de azi. Năvălirile treceau peste noi mai departe: năvălitorii de azi nu mai pleacă. Se stabilesc aici, pe pământul nostru, într-un număr neîntâlnit până astăzi și se prind ca râia de trupul pământului și al nației. 

Când începe năvălirea jidanilor? În jurul anului 1800 găsim un număr de abia câteva mii în toată Moldova. La 1821, în București, se aflau 120 de familii.

Această târzie așezare pe pământul nostru de datorește faptului că jidanii s-au ocupat totdeauna cu comerțul. Ori comerțul, pentru a se putea dezvolta, cere: libertate și siguranță la exercitarea lui.

Pe pământul românesc aceste două condiții lipseau, lipsea libertatea de exploatare a solului românesc, deci perspectivele unui comerț mai mare, și lipsea mai cu seamă siguranța. Pământul românesc a fost cel mai nesigur pământ din lume. N-avea țăranul român siguranța casei lui, a vitelor, a muncii, a recoltei sale de un an. Loc de năvălire și de lupte, teatru de război de secole nesfârșite, iar după ele de multe ori dominație străină cu biruri sângeroase. 

Ce să caute jidănimea pe acest pământ? Să se bată cu hunii, cu tătarii, cu turcii?

Năvălirea jidănească începe abia acum 100 de ani. În urma păcii de la Adrianopol 1829, se capătă libertatea de comerț și în același timp încep să se arate zările unei vieți mai liniștite. 

De acum începe năvala care va crește an cu an peste capul nostru, al românilor și în special al moldovenilor, secătuindu-ne de averi, nimicindu-ne moralicește și amenințându-ne cu pieirea. 

La 1848 comercianții și industriașii moldoveni încep să se plângă domnului Mihail Sturza, cerând măsuri împotriva comercianților jidani și a concurenței neloiale practicată de ei. 

De atunci năvala crește mereu. Poate nu e bine zis năvală, căci aceasta presupune ideea de violență, de curaj moral și fizic. Infiltrația iudaică este termenul cel mai potrivit, pentru că cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimțite. strecurare lașă și perfidă. Căci nu e puțin lucru ca să răpești pământul și avuțiile unui neam, fără ca măcar să-ți justifici prin luptă, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfă, cucerirea făcută.

Ei au acaparat încetul cu încetul comerțul mic și industria mică românească, apoi au atacat prin aceleași manopere frauduloase comerțul și industria mare și astfel au pus stăpânire pe orașele din jumătatea de nord a țării.

Atacul asupra clasei de mijloc românești a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradă care, pentru a-și paraliza adversarul, îl împung cu acul în șira spinării.

Nu se putea un loc mai bine ales.

Clasa de mijloc atacată cu succes, însemnează spargerea în două a neamului românesc.

E singura clasă care are un dublu contact: în jos cu cea țărănească pe care stă suprapusă, exercitând asupra ei o putere de autoritate și prin starea economică mai bună și prin aceea de cultură; în sus, cu ce conducătoare, pe care o susține pe umerii ei.

Atacul reușit asupra clasei de mijloc, adică nimicirea ei, atrage după sine, ca o consecință fatală, fără efort din partea atacatorului:

a. năruirea clasei conducătoare (această clasă conducătoare va termina prin a se prăbuși);

b. imposibilitatea refacerii ei;

c. zăpăcirea și îndobitocirea, înfrângerea și robirea clasei țărănești.

În ultimă analiză, atacul iudaic asupra clasei de mijloc românești aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemnează moartea celui din urmă român, după cum își imaginează unii. Moartea aceasta însemnează viață în sclavie. Reducerea la stare de viață de rob a câtorva milioane de țărani români, care să muncească pentru jidănime.

Iată constatările prof. Nicolae Iorga cu privire la numărul jidanilor și la data așezării lor la noi. Profesorul Iorga în „Istoria Evreilor în Țările noastre”, comunicare făcută la Academia Română în ședința de la 13 septembrie 1913, expunând această chestiune, printre altele precizează:

„La Neamț, câțiva evrei se așează unul lângă altul pe pământurile Mânăstirii între 1764-1766” (pag. 18).

„La Botoșani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomenește pe evrei între ceilalți locuitori ai orașului” (pag. 17).

„Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei și alții ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siretiu, la Galați, la Bârlad (era vreme când despre bârlădenii creștini se putea scrie că se îndeletnicesc cu negoțul mai mult decât cu orice altă muncă) (pag.10), apoi la Roman unde la 1741 nu se știa decât de moldoveni și armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc două cârciumi și orânda jidovească ce sunt acolo în târg” (pag. 17-18).

În Bucovina în jurul anexării de la 1775:

„În aceste ținuturi ale Cernăuțiului și Câmpulungului la care se adăuseseră părți ale Hotinului și Sucevei (în toate aceste ținuturi) nu erau decât 206 familii jidovești înaintea stăpânirii împărătești.

La 1775 ajunseseră a fi prin scurgere din Galiția 780-800 familii.

Cel dintâi guvernator al țării, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă (rachiu) și bere…

Sunt, spune generalul, neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei, se hrănește fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creștinilor muncitori.

O comisiune care funcționa la 1781 arată că:

Aici în țară, evreii obișnuiesc a cumpăra țăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare și mielul în pântecele mamei la un preț mic și prin această camătă, a-i suge cu totul pe locuitori și a-i aduce la sărăcie, așa încât țăranii împovărați astfel de datorii și pentru viitor nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din țară.

Vedem pe divanul acestei țări (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apărându-se cu disperare împotriva lor.

…cum i se oferă lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearcă și coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât să expuie țara pieirii totale” (pag. 20).

Și mai târziu, pe la 1840-48, iată ce constată profesorul Iorga:

„Cu zecile se numără aceste așezări de exploatare și depravație, cârciumă lângă cârciumă, cu sticle de rachiu de cartofi și alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor civilizate ale clasei dominante” (pag. 34).

Și scrie mai departe profesorul Iorga:

„Totuși intervențiile străine hrănite de elementele evreiești din țară, nu se opriră. În 1878 ele puseră condiții recunoașterii independenței, câștigate cu jertfe de sânge a țării și grămădiră umilințe asupra României independente, care nu se putea sinucide dând politicește jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni… Și precum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul și camăta evreiască, dl. Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor, prin voința străinilor” (pag. 39).

Am dat acestea aici pentru ca să stabilesc după o mare, recunoscută și necontestată autoritate științifică, începuturile așezării jidanilor pe pământul românesc.