Problema culturii naționale

Un neam, punându-și această problemă, cea mai gravă dintre toate, este ca și cu un pom și-ar pune problema fructelor sale.

Când s-ar vedea, că din cauza copleșirii omizilor, el nu-și mai poate împlini rostul său pe lume, nu mai poate rodi, atunci și-ar pune cea mai tristă problemă, mai mare decât problema însăși a vieții, pentru că, văzându-și desființat scopul vieții, ar fi mai dureros pentru el decât dacă i s-ar desființa viața însăși. Cele mai mari dureri sunt ale sforțărilor inutile, fiindcă sunt durerile care rezultă din conștiința îngrozitoare a inutilității vieții.

E îngrozitor! Noi, poporul român, să nu mai putem da roadele noastre? Să nu avem o cultură românească, a noastră, a neamului, a sângelui nostru, care să strălucească în lume alături de roadele altor neamuri? Să fim noi condamnați astăzi de a ne prezenta în fața lumii întregi cu produse de esență jidănească?

Astăzi, în ultimul moment, când lumea așteaptă ca poporul român să apară cu rodul sângelui și geniului său național, noi să ne prezentăm cu o infecție de caricatură culturală iudaică?

Cu inima strânsă de durere, privim această problemă și nu va fi român, care văzându-și periclitată o întreagă istorie, să nu pună mâna pe armele sale, pentru a se apăra.

Extrag din „Imperativul momentului istoric”, al profesorului Găvănescul, aceste nemuritoare rânduri:

„Grija de căpetenie a neamului românesc tot așa de hotărâtoare pentru ființa lui ca și conservarea fizică este afirmarea lui în sfera vieții ideale a omenirii.

Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc.

Nu se poate ca o cultură românească să crească dintr-o școală, organizație politică sau economică de caracter străin.

O instituție ca funcțiune a vieții naționale poartă caracter românesc atunci când factorul uman ce-i dă ființă este românesc.”

În fața situației nenorocite, în fața numărului invadatorilor care ne copleșesc, profesorul Găvănescul se întreabă plin de îngrijorare, punând problema școlii și a culturii naționale:

„Unde să se refugieze sufletele românești? Unde să scape de penibila impresie obsedantă a stării de exil în propria lor patrie?

Afară de biserică, unde intră să se reculeagă în tihnă, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil rămâne școala.

Școala este cuibul ideal în care geniul național își adună progenitura, ca să o hrănească, să o crească, să o învețe a zbura, să-i arate drumul înălțimilor, pe care numai el le cunoaște, ca să ajungă acolo unde numai lui îi este dat să ajungă.

Școala este locul de refugiu unde se acordează, se pregătesc strunele și organele sufletești ale neamului, ca să intoneze o nouă simfonie, nemaiauzită în lume, prima simfonie a darurilor lui naturale, prescrise ființei lui și numai ființei lui.

Școala este sanctuarul unde se săvârșește marea taină a vieții unui popor, unde sufletul etnic își distilează, în picături de lumină, esența lui nemuritoare, ca să fie turnată în forma ideală predestinată lui și numai lui, de gândul creator al lumilor

Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca să participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul construcției lor, și nu știu să sune decât nota neamului lor.

Ce simfonie românească vei scoate din ele?

Nu poate esența geniului național al altor suflete etnice să cristalizeze în altă formă, decât cea hotărâtoare lor de zămislirea popoarelor. Să scoateți chip de neam românesc de esența națională ebraică, maghiară, germană?”

Ion Găvănescul, „Imperativul momentului istoric”, pag. 64-68

 

Dar nu numai că nu vor putea să creeze cultură românească, ci jidanii vor falsifica-o și pe aceea pe care o avem, pentru a ne-o servi otrăvită.

Școala românească fiind masacrată în modul acesta, noi suntem puși în situația de a renunța la misiunea noastră de neam, de a renunța la crearea unui culturi românești și de pieri otrăviți.