Problema orașelor

 

În cadrul acestui pământ românesc jidanii însă, nu s-au așezat oriunde, la întâmplare. Ei s-au plasat în orașe, formând în ele adevărate insule de populație jidănească compactă.

La început au fost invadate și cucerite orașele și târgurile din nordul Moldovei: Cernăuți, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botoșani, Soroca, Burdujeni, Ișcani, Briceni, Secureni etc.

În fața lor au dispărut negustorul și meseriașul român. Azi o stradă, mâine alta, poimâine un cartier, în mai puțin de 100 de ani centrele românești de un vechi renume și-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfățișare de adevărate cetăți jidănești. Repede au căzut și celelalte orașe moldovenești: Roman, Piatra, Fălticeni, Bacău, Vaslui, Bârlad, Huși, Tecuci, Galați și Iași, a doua capitală a Moldovei, după ce prima și străvechea noastră Suceavă a fost transformată pur și simplu într-un murdar cuib jidănesc, care înconjoară bietele ruine glorioase ale cetății lui Ștefan cel Mare.

La Iași, parcurgând străzi și cartiere întregi nu mai întâlnești nici un român, nici o casă românească, nici un magazin românesc. Trece lume pe lângă mari biserici în ruină și sărăcie: biserica Talpalari, făcută de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, făcută de aceea a curelarilor români. Tot se dărâmă. Nu mai este în Iașiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, a vechii boierimi moldovenești s-a dărâmat până la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidănești aruncă și astăzi lăturile, gunoaiele și murdăriile. 

Biserica din Piața Mare, unde este cea mai mare aglomerație de oameni, închisă din lipsă de enoriași. Aglomerația de oameni o constituiește numai populația jidănească.

Pe strada Lăpușneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Vodă, transformat în bancă jidănească. În fosta lui grădină se ridică teatru jidănesc în stil palestinian. Străinul ne calcă în picioare tot ce avem mai sfânt.

Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâșiați sufletește, cum de s-au găsit români care să se poarte cu atâta vrăjmășie față de neamul lor? Cum de s-au găsit așa de mulți trădători? Cum de n-au fost puși la zid cu toții sau arși de vii în clipa trădării lor? Cum de stă toată lumea? Cum de stăm noi? Sunt probleme de conștiință care ne apasă, care neliniștesc sufletul nostru, care ne tulbură viața. Știm că în nici un fel nu ne vom putea găsi liniștea, decât în lupte, în suferință sau în morminte. Tăcerea noastră ne acoperă de lașitate și orice minut de întârziere pare că ne omoară.

Nu mai vorbim de orașele și târgurile Basarabiei, care stau ca niște plăgi deschise pe trupul istovit și stors al țării.

Nu mai vorbim de Maramureș, unde românii, ajunși în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care să poată descrie marea tragedie a Maramureșului.

Dar boala s-a întins ca un cancer; ea a atins Râmnicul-Sărat, a atins Buzăul, a atins Ploieștii și a pătruns în capitala țării. 

În 15 ani de zile au căzut Văcăreștii, vechi cartier românesc, au căzut în întregime Dudeștii, au căzut negustorii români de pe Calea Griviței. Mor înlocuiți de jidani vestiții comercianți din Obor, a căzut Calea Victoriei. Ea nu mai este astăzi decât o adevărată cale a „înfrângerii” românești; căci 3/4 din proprietățile de pe Calea Victoriei sunt proprietăți jidănești. De 10 ani au pătruns în Oltenia și au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protecția politicienilor români, care, bine plătiți, pretind că nu există problemă jidănească. Acestor politicieni, a căror trădare față de neam este așa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui să le scoată ochii; dacă sunt morți, va trebui să-i scoată din morminte și să le dea foc ciolanelor, în piețele publice. Pe copiii și nepoții lor, neamul va trebui să-i urmărească în averi, confiscându-le și să-i stigmatizeze cu epitetul de „copii de trădători”.

Pierderea orașelor noastre românești are consecințe nimicitoare pentru noi, căci orașele sunt centrele economice ale unei națiuni. În ele se acumulează toată bogăția nației. Încât cine este stăpân pe orașe, acela este stăpân pe mijloacele de subzistență, pe bogăția națiunii.

Să ne fie nouă, românilor, oare indiferent cine sunt stăpânii bogăției naționale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nu-i poate fi indiferent acest lucru. Pentru că o poporație se înmulțește și se dezvoltă în limita mijloacelor de subzistență de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai puține, cu atât mai puține vor fi posibilitățile de creștere și de dezvoltare ale populației respective și invers (aceste adevăruri asupra legii poporației au fost cercetate de toți economiștii și formulate inegalabil de profesorul Cuza). 

Trecerea bogățiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemnează numai aservirea economică a românilor și nu numai aservirea politică, – pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică – ci însemnează mult mai mult: o primejdie națională care macină însăși puterea noastră ca număr. În măsura în care ne dispar mijloacele de subzistență, în aceeași măsură, noi, românii, ne vom stinge de pe pământul nostru, lăsând locurile noastre în mâinile populației jidănești, al cărei număr crește pe zi ce merge și din cauza năvălirii din afară și din aceea a acaparării mijloacelor noastre de subzistență, a bogățiilor noastre. 

Orașele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei națiuni (Vezi A. C. Cuza, „Apărarea Națională”, no.3, 1 Mai 1922). Aici în orașe sunt plasate școlile, bibliotecile, teatrele, sălile de conferințe, toate la îndemâna orășenilor. O familie jidănească își poate ușor întreține toți cei 5-6 copii la carte. O familie a unui țăran român, din cine știe ce fundătură de sat, departe de oraș, rar își poate întreține un singur copil la școli până la sfârșit. Și în acest caz este complet sleită de puteri și avere, încât periclitează existența celorlalți 4 sau 5 copii rămași acasă. Deci cine stăpânește orașele, stăpânește posibilitățile de a se adăpa la cultură. 

Dar nu numai atât, în orașe și în școli, o nație își împlinește misiunea ei culturală în lume. Cum este posibil ca românii să-și poată împlini misiunea lor culturală prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minți jidănești?

În sfârșit, orașele sunt centrele politice ale unei nații. Din orașe se conduc națiile. Cine stăpânește orașele, are direct sau indirect conducerea politică a țării.

Ce mai rămâne din țară – în afară de orașe? O gloată de câteva milioane de țărani, fără mijloace de existență omenească, supți și sărăciți; fără cultură, otrăviți de băutură și conduși de jidanii îmbogățiți, deveniți stăpânii orașelor românești, sau de românii (prefecți, primari, polițai, jandarmi, miniștri) care numai de formă conduc, pentru că nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor jidănești. Pe aceștia, puterea economică iudaică îi susține, îi lingușește, le face cadouri, îi cooptează în consilii de administrație, îi plătește cu luna (lui Iuda i s-a plătit o singură dată; aici se plătește lunar), le excită poftele de bani îndemnându-i spre lux și viciu, iar când nu se supun directivelor și vederilor jidănești, sunt dați pur și simplu afară, chiar dacă sunt miniștri, li se taie subvențiile și plățile, li se dau pe față hoțiile și afacerile necorecte făcute cu ei împreună, pentru a-i compromite. Iată ce a mai rămas din această patrie românească în momentul în care ne-am pierdut orașele; o clasă conducătoare, fără onoare, un popor de țărani, fără libertate și toți copiii de români, fără țară și fără viitor.