LA BUCUREȘTI

 

A doua zi am plecat la București. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Șumuleanu și tatălui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreună în contra primejdiei jidănești, fiind copleșiți de batjocuri, de lovituri și chiar de răni, și care astăzi trăiau marea satisfacție de a vedea tot tineretul cult al țării, în număr de peste 30.000, înălțând steaguri de luptă pentru credința pe care ei o viață întreagă o slujiseră.

La București însă, gândurile mele n-au fost primite cu același entuziasm. Întâi, pentru că am găsit oarece rezistență la profesorul Cuza. Expunându-i planul, după care urma să creăm o mișcare națională și să-l proclamăm șef al acestei mișcări, în adunarea ce urma să se țină, profesorul Cuza a găsit că planul nu era bun, deoarece, spunea el: 

– Noi n-avem nevoie de organizare, mișcarea noastră se bazează pe un formidabil curent de mase.

Eu am insistat, comparând o mișcare de mase cu un puț de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacă izbucnește, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrăștia în toate părțile. Am plecat însă fără rezultat. A doua zi, profesorul Șumuleanu și cu tatăl meu l-au convins.

Dar mă izbeam de o greutate la care nu mă așteptam. Era pe la începutul lunii februarie. Masa mare a studenților să găsea în plină vigoare sufletească. Deși i se închisese toate cantinele, deși i se închisese porțile tuturor căminelor, studențimea rămânând pe drumuri fără masă și casă în miezul iernii, totuși se afla în plin avânt sub protecția admirabilă a românilor din capitală, care, de a doua zi, și-au deschis larg porțile caselor, găzduind și dând masă la peste 8.000 de studenți luptători. Era în aceasta o aprobare, un îndemn la luptă, o solidarizare, o mângâiere pentru cei ce primeau răni.

Eu însă, nu aveam nici o legătură cu această masă. Nu cunoșteam pe nimeni. Prin studentul Fănică Anastasescu, care era administratorul revistei „Apărarea Națională”, am început a cunoaște pe câte cineva. Conducătorii mișcării studențești din București, aveam impresia că nu erau suficient de orientați, pentru că, deși elemente de elită, cu distinse calități intelectuale, fapt verificat prin locurile pe care le-au ocupat mai târziu în societate, s-au găsit pe neașteptate în fruntea unei mișcări, la care nu se gândiseră până atunci. De altfel, fiind mulți, fiecare avea câte o părere deosebită. Printre elementele valoroase de la conducere figurau în prima linie: Crețu, Dănulescu, Simionescu, Râpeanu, Rovența și alții. Masa era războinică, o parte din conducători însă, credeau că-i mai cuminte să potolească spiritele.

Pe de altă parte și lipsa lor de pregătire în această direcție, și contactul nepotrivit cu oamenii politici îi făcuseră să încerce într-o oarecare măsură, cel puțin pe unii dintre ei, transpunerea mișcării pe plan material, lucru neadmisibil, după părerea mea. Căci aceasta ar fi fost ca și cum cineva ar spune:

1. Luptăm pentru a cuceri țara din mâinile jidanilor;

2. Luptăm pentru ca să ni se dea o pâine albă la masă;

3. Luptăm pentru două feluri de mâncare;

4. Luptăm pentru un pat bun;

5. Lucrăm pentru aparate de laboratorii, pentru instrumente de disecții etc.;

6. Luptăm pentru cămine;

pentru ca la urmă să se spună, cu voce tare, de către autorități:

– Cererile studenților au fost satisfăcute, guvernul a recunoscut starea de plâns a studențimii și marea ei mizerie etc. Din cele șase puncte cerute de studenți, cinci au fost admise și anume: aparate pentru disecții, aparate pentru laboratorii, câte două pâini albe pe fiecare zi, câte două feluri de mâncare, trei cămine studențești cu paturi bune etc.

Iar despre punctul întâi: salvarea țării din mâinile jidănimii, să nu se spună nimic, motivându-se, că au fost admise de guvern cinci puncte din șase.

De la începutul mișcării studențești, întreaga presă jidănească a căutat să transpună mișcarea pe acest pan material.

Obiectivul mișcării să fie „o pâine”.

Pentru ca adevăratul obiectiv – jidanul – să scape neobservat. De altfel, cine va reciti foile, va putea observa că și politicienii români puneau problema la fel: – trebuie să li se dea studenților cămine, hrană etc.

După cum am mai spus, o parte din conducerea de la București, înclina pe această pantă, pe care dacă ar fi apucat studențimea, s-ar fi abătut de la adevărata ei misiune.

Părerea mea a fost totdeauna contrară acestui punct de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleanțele formulate de studențime. 

Pentru că, ziceam eu, și zic și astăzi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinseseră la marea mișcare pe studenți, ci dimpotrivă, părăsirea grijii oricăror nevoi și oricăror lipsuri, oricăror interese, oricăror suferințe personale sau chiar familiale, uitarea acestora de către studenții români și integrarea lor cu toată ființa în grijile, nevoile și aspirațiunile neamului lor. Aceasta și numai aceasta le dădea lumina sfântă din ochi.

Mișcarea studențească n-a fost o mișcare de revendicări materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generații, împletindu-se cu liniile mari ale neamului.

Pe de altă parte, aici, la București, predomina ideea: mișcarea studențească trebuie să se mențină în cadrul universității, să rămână o mișcare academică, să nu se transforme într-o mișcare cu caracter politic. Această opiniune însă era complet greșită, căci coincidea cu interesele jidanilor și ale partidelor, care aveau tot interesul să localizeze chestiunea numai la universitate, și acolo, printr-un mijloc oarecare, s-o stingă.

Părerea noastră era că noi nu facem mișcare pentru mișcare, ci mișcare pentru victorie. Or forțele studențești nu sunt suficiente pentru victorie. Ne trebuie forțele studenților, unite cu ale celorlalți români. 

Conducătorii bucureșteni mai erau împotriva proclamării profesorului Cuza ca președinte al unei eventuale organizații. Ei susțineau că nu e profesorul Cuza bun pentru asemenea acțiune. Eu susțineam că trebuie să-l ajutăm, așa cum este. 

În sfârșit, cei de la București aveau o foarte mare rezervă față de mine. Mă durea, căci eu veneam cu tot ce poate avea un om mai curat și mai sfânt în inima lui, cu dorința vie de a conlucra pe calea dea mai bună pentru țară. Poate că necunoscându-mă, erau îndreptățiți să fie rezervați. 

Pentru aceste motive, la București, am întâmpinat rezistență. De aceea, am început să lucrez în afara comitetului și nu am făcut decât trei-patru steaguri.