Spre Iași

 

După ce am mulțumit prin câteva vizite făcute severinenilor pentru modul cum s-au purtat cu mine, am plecat a doua zi spre Iași cu un tren special.

În gară erau mii de oameni cu flori, care veniseră să ne petreacă și să ne împodobească vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieșeni care veniseră la proces, la care se mai adăugaseră vagoanele focșănenilor, bârlădenilor și vasluienilor.

Am plecat. În urmă, a rămas mulțimea fluturând din batiste și manifestându-și dragostea și dorința ei de luptă, prin urale care făceau să clocotească văzduhul. Stând la geam, mă uitam înapoi spre mulțimea aceea mare de oameni, din care nu cunoscusem mai înainte pe nimeni și care acum se despărțeau de noi cu lacrimi în ochi, ca și cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. În gând mi-am făcut o rugăciune, mulțumind lui Dumnezeu pentru biruința pe care ne-o dăduse.

Abia acum, trecând din vagon în vagon, am putut să-mi revăd camarazii de la Iași, vorbind cu fiecare în parte și bucurându-ne toți că Dumnezeu ne-a făcut biruitori și ne-a scăpat din această primejdie, din care toți dușmanii noștri credeau că nu voi mai putea scăpa. 

Într-u compartiment erau prof. Cuza și prof. Șumuleanu cu d-na. Mergeau satisfăcuți, înconjurați de dragostea noastră.

Toate compartimentele erau, care mai de care, mai frumos împodobite cu flori și cu verdeață. Mai ales că la stația următoare Turnului Severin, un nou val de flori ni-l aduseseră, fără să ne fi așteptat, țăranii cu preoții lor, cu învățătorii și cu copii de școală, cu toții îmbrăcați în costume naționale. 

În toate gările, lume multă aștepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale și reci. Nu-i aduseseră pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea mulțimii am văzut bătrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunoșteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare că cineva necunoscut îi împingea, șoptindu-le tainic:

– Veniți la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam. 

Mulțimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulțimile văd neamul, cu morții, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca și acelea ale înfrângerii. Simt cum clocotește viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulțimile plâng. 

Aceasta va fi fiind mistica națională, pe care unii o critică, pentru că nu știu ce este și pe care alții nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi.

Dacă mistica creștină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica națională nu este altceva decât contactul omului sau al mulțimilor cu sufletul neamului lor, printr-u salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.

Când trenul, împodobit cu drapele și verdeață, a intrat în Craiova, peronul gării era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus și ne-au dus în dosul gării, unde cineva ne-a urat bun venit și biruință. A vorbit prof. Cuza și am vorbit și eu câteva cuvinte.

La fel am fost primiți în toate gările mari și mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina și Pitești. În cele mai multe din aceste localități, așezate de-a lungul liniei ferate, nu erau organizații naționaliste, nu făcuse nimeni manifeste ca să-i cheme pe oameni la gară și totuși peroanele erau pline cu mii de oameni.

La București am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în brațe de pe peron și scos în dosul gării. Acolo pe întreg pătratul acela era o mare de capete ce se prelungea de pe Calea Griviței până dincolo de Școala Politehnică. Cred că erau peste 50.000 de oameni, cuprinși de un entuziasm căruia nu-i putea sta nimic în cale. A vorbit prof. Cuza. Am vorbit și eu.

De altfel în toată țara era un curent naționalist așa de puternic încât ar fi putut conduce L.A.N.C. la guvernarea țării. 

Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei mișcări, cu care ea nu se va mai întâlni niciodată.

Profesorul Cuza n-a știut să valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc mișcările politice. 

Pentru orice observator obiectiv, cunoscător al luptelor politice, soarta L.A.N.C. a fpst pecetluită din acel moment.

Am plecat. Toată noaptea ne-au ieșit oameni înainte prin gări. La Focșani erau în gară peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei așteptau aici de cu seară, de la ora patru. Voiau să ne oprim măcar o zi la ei. Dar am plecat înainte. 

În tren s-a suit o delegație cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgică Niculescu și alții.

Mi-au spus:

– Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta. la 14 iunie dimineața, trebuie să sosești la Focșani. Vei găsi totul aranjat.

Delegația s-a dat jos la Mărășești, după ce am promis că la 14 iunie voi fi la Focșani. 

Dimineața, peste măsură de obosit, am ajuns la Iași. Studențimea și lumea din oraș erau la gară. Nea-u luat pe sus și ne-au dus prin oraș până la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Mulțimea a rupt cordoanele și a pătruns înăuntru, ducându-ne pe sus în aulă. Aici a vorbit prof. Cuza. După aceea lumea s-a împrăștiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revăzut cu drag căsuța din strada Florilor, de care mă despărțisem cu opt luni în urmă. A doua zi, am plecat la Huși, unde mama mă aștepta, plângând, în pragul casei. 

Câteva zile în urmă, am făcut cununia civilă la Primăria din acest oraș.