La moți

Moții trăiesc încă în munții din mijlocul Ardealului. Vechi ca și munții, ei își duc viața de-a lungul secolelor având întreaga lor istorie străbătură de două fire de foc: sărăcia – sunt singurii români și poate singurii oameni de pe pământ care n-au cunoscut în toată istoria lor o zi de bine și de belșug – și lupta pentru libertate. Toată viața lor a fost o luptă pentru libertate. Ei ne-au dat pe Horia, Cloșca și Crișan și au susținut revoluția de la 1784; ei ne-au dat pe Avram Iancu și au luptat și la 1848. În munții lor, istoria cunoaște peste 40 de răscoale contra stăpânirii ungurești; toate înecate până la sfârșit în sângele lor. Dar dârzenia nu le-a fost înduplecată niciodată.

În ultimul timp glasul de tribun al lui Amos Frâncu și acela al Căpitanului Emil Șiancu – ei înșiși moți – răsună în pustiu ca un strigăt de alarmă.

În munți sunt mine de aur. Rând pe rând s-au îmbogățit și se îmbogățesc exploatatorii, dar ei au rămas mereu fără haine și fără pâine:

„Munții noștri aur poartă,

Noi cerșim din poartă-n poartă”.

Stânca sură e goală. Pe ea nu crește nimic. Nici grâu, nici porumb. Singura avuție e aurul din mâna exploatatorilor și singura posibilitate de trai stă în lemnul din pădure.

O mie de ani a ținut calvarul stăpânirii străine. O mie de ani de răbdare cu gândul că va veni odată România Mare, care-i va scăpa, care se va ocupa, în sfârșit, de soarta lor și de soarta copiilor lor. Care va repara lunga și omorâtoarea nedreptate, care va veni să le răsplătească răbdarea milenară și suferința și luptele. 

Numai cei ce n-au mamă nu știu ce-i mângâierea. Numai cei ce n-au patrie nu cunosc nici mângâierea, nici răsplata. Patria plătește totdeauna pe copiii ei, pe cei ce au așteptat dreptatea ei și au crezut în ea, pe cei ce au luptat și suferit pentru dânsa. Cum nu-i va răsplăti și pe moți pentru nemăsurata lor răbdare, suferință și vitejie?

Dar după război fiecare om și mai ales fiecare om politic s-a ocupat de „el”, de persoana lui. De situația lui materială, electorală, politică. Așa că pe moți i-a uitat. Cine se ocupă numai de „el”, nu se mai poate ocupa și de „alții”. Și pe cine îl împresoară grijile prezentului, nu se mai poate situa cu gândurile și simțirea în istorie, pentru ca, lucrând în numele patriei, să aibă grijă de a înfăptui marile reparații și răsplăți istorice pe care aceasta le datorează vitejilor ei.

Și nu numai că au fost uitați, dar au fost lăsați pradă tuturor samsarilor jidani care, în fugă după câștig, s-au infiltrat în munții lor, unde niciodată piciorul străinilor n-a putut să-i încalce și le-au luat singura lor posibilitate de viață. Și-au ridicat fierăstraiele până în creierii munților, doborându-le pădurea și lăsându-le numai stânca goală.

„O, Iancule, de ce nu-nvii

Să-ți vezi tu munții tăi pustii!”

Îl cheamă în cântecul lor de jale pe Iancu, eroul lor, să-și vadă munții goi și „codrii rași” de cetele de „jidănași”. Sub stăpânirea României Mari, în zilele mult așteptatei izbânzi a neamului.

În adevăr, ce tragedie înfiorătoare să reziști zece veacuri contra tuturor împilărilor și să mor ide foame și de mizerie în România Mare, pe care tu ai așteptat-o timp de un mileniu!

Pe ea ai așteptat-o. Ea ți-a fost singurul sprijin moral ce te-a menținut. Acum cade și această speranță. N-a avut pâine, dar a trăit în nădejde. România Mare, pentru această populație, nu a fost o înviorare și un triumf, o încoronare, după o mie de ani de suferință, cu mari răsplăți din partea neamului întreg. Pentru acesta era nevoie de sufletul lui Ștefan cel Mare, nu de sufletul de pigmeu al politicianului român. Pentru ei, România Mare a fost o prăbușire în deznădejdea morții.

Acești politicieni pătează obrazul nației noastre. Căci un neam, pe deasupra oricăror interese, își are obligațiile morale de îndeplinit. Dacă nu și le îndeplinește, rămâne pătat.

Înduioșat de scrisoarea unui învățător din Bistra, de lângă Câmpeni, m-am suit în tren să merg la fața locului. Să văd și eu ce e acolo. 

Purtat de un tren mic, urcam cu inima strânsă pe văile glorioase ale Munților Apuseni, pe unde jucase moartea în zeci de lupte și pe unde umblă duhurile lui Horia și Iancu.

Într-o gară mă apropii de un țăran. Un moț. Pe hainele lui erau cel puțin 20 de petice cusute. Expresie a unei sărăcii neasemuite. Avea de vânzare cercuri de lemn pentru vase, făcute de el. Le vindea pentru un preț de nimic. Cu ochii afundați în cap și cu obrajii supți. O figură blajină. Privirea îi era sfioasă și nefixată de vreun gând. Pentru cine cunoaște, citește în acești ochi durerea și descoperă pe omul flămând. Omul chinuit de foame. 

În acești ochi blajini care inspirau milă, nu era nici o preocupare. Nici un interes pentru viață. 

– Cum o duceți pe aici? îl întreb eu. 

– Bine! Bine, mulțumesc. 

– Dar se face porumb, cartofi? 

– Da, se face. 

– Aveți de toate, hrană…? 

– Da, avem… avem… 

– Va să zică, n-o duceți rău? 

– Nu!… Nu!…

M-a măsurat de câteva ori cu ochii, s-a arătat foarte puțin dispus la vorbă, căci cine știe pe ce meleaguri de deznădejde îi zbura mintea și în noblețea moștenită a rasei, nu voia să se plângă în fața unui om străin.

În sfârșit, am ajuns la Bistra. M-am dus la învățătorul din sat care-mi scrisese. am stat o zi. Am intrat prin casele sărace ale moților. O spuză de copii așteptau zgribuliți câte 2-3 săptămâni, câte o lună și mai bine, pe părinții lor plecați cu calul și căruța să le aducă câte un sac de mălai, în schimbul cercurilor de lemn și ciuberelor pe care le lucrează și pe care apoi le vând la sute de kilometri, în regiunile unde Dumnezeu a fost mai darnic. 

Într-un an, moțul, câteva luni stă acasă și restul timpului după mălai, pentru copiii săi.

Îmi spune învățătorul:

– Nici în timpul stăpânirii ungurești nu s-au putut așeza străini aici. Acum însă, iată s-a stabilit o cherestea a unei societăți jidănești din Oradea, care a pus mâna pe păduri și le taie. Toată viața săracă și-o întrețineau moții din munca lemnului, făcând cercuri și ciubere. De acum, nici de acestea nu vor mai avea parte. Sunt condamnați la moarte.

De foame și de nevoi, se duc și muncesc la jidani, tăindu-și ei singuri copacii din pădure, pentru 20 de lei pe zi. Atât îi rămâne moțului din toată bogăția care se scurge la vale în trenuri lungi. Și când se va termina lemnul din pădure, se termină și cu noi. Dar este ceva și mai trist. Noi am trăit sute de ani viață de virtute. Jidanii ne-au adus cu ei păcatele desfrâului. Sunt peste 30 de jidani la această fabrică. Și sâmbătă seara, când fac plățile, opresc pe fetele și femeile moților, își bat joc de ele și fac orgii până dimineața. Boli morale și fizice na macină stele alături de sărăcie și mizerie. 

Și nu poți zice nimic. Nu poți încerca nici o acțiune, deoarece acești jidani sunt în raporturi de așa strânsă prietenie cu toți politicienii, încât sunt stăpâni atotputernici. Autoritățile unt la discreția lor, de la jandarmi și până sus. 

Iar dacă încerci să spui ceva, ești acuzat imediat, „că îndemni la ură”, pe o parte de cetățeni în contra celorlalți cetățeni; „că tulburi armonia socială” și „buna înfrățire” în care totdeauna au trăit românii cu „populația pașnică evreiască”. Că nu suntem „creștini”, căci Iisus Hristos a zis: „să iubești pe aproapele tău” și chiar pe cel care face rău etc.

O vorbă dacă spui, ești arestat ca „dușman al siguranței statului” și ca ațâțător la „război civil”. Ești insultat și chiar bătut. Sunt stăpâni pe autorități și trebuie să taci și să privești la tot dezastrul neamului tău. Mei bine ne-ar lua Dumnezeu vederile, ca să nu mai vedem cu ochii noștri și să nu mai știm nimic.

Mie mi se urca sângele în cap și iar îmi trecea prin mine să pun mâna pe armă, să mă ridic în munți și să trag cu nemiluita în cetele de dușmani și de vânduți, dacă autorități și legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra națiunii române, a onoarei și a viitorului ei și dacă aceste legi și autorități vândute i-au închis orice speranță de dreptate și de mântuire românească.

M-am întors la Iași cu sufletul chinuit , încărcat de povara pe care tot neamul acesta o poartă asupra lui.

Ce grozavă este înstrăinarea clasei conducătoare a unui popor, a clasei lui politice și culturale. 

Literații și scriitorii își găsesc subiect de tratat în toate nimicurile. Cărți peste cărți apar. Sunt pline vitrinele librăriilor de ele. Ce va zice viitorul despre aceștia, dacă pentru o tragedie istorică precum aceea a moților, petrecută sub ochii lor, ei n-au găsit nici un cuvânt care să fie în același timp și un semnal de alarmă pentru poporul amețit de toată literatura scandaloasă care-l adoarme și-i întunecă drumul viitorului și al vieții?

Cum va trebui să privească neamul pe acești scriitori și literați, a căror misiune, ce mai sfântă, este tocmai aceea de a denunța primejdiile care-i amenință ființa fizică sau morală și de a-i lumina căile viitorului? Și cum va trebui să fie privită această clasă politică de „oratori” în parlament și pe la toate răspântiile drumurilor, dezertoare de la obligațiile ei elementare, d ea veghea asupra vieții și onoarei neamului?

Coborând cu micul tren de la Bistra spre Turda, în aceeași încăpere a vagonului s-a urcat și directorul fabricii din Bistra. Un jidan gras pe care abia îl mai țineau hainele și care dădea impresia unei vieți trăite în abundență. Nu cred că unul ca acesta, măcar o singură dată în viața lui, să fi cunoscut ce este foamea. 

În stația următoare s-a mai urcat un tânăr cam de seama mea. Din primele momente am înțeles că sunt cunoscuți și prieteni și se află în foarte bune raporturi, și că acel tânăr e român. 

Jidanul și-a turnat cafea cu lapte dintr-un termos și a scos niște bucăți de cozonac dintr-un pachet. A început să mănânce. Observam la el o poftă de lup. S-a repezit la mâncare înainte de a-l invita pe cunoscutul său. Imediat însă, l-a invitat. Acesta a primit o felie de cozonac și o ceașcă de cafea cu lapte și a început a mânca puțin cam sfios, arătându-se recunoscător și respectuos față de bogătașul jidan pentru „atenția” pe care i-o arătase.

Era pe la cinci dimineața. Încă nu se luminase bine. Vineri, înainte de Paști. Vinerea Patimilor. Mă întrebam îndurerat: Oare cine va fi fiind canalia aceasta de tânăr român, care în această zi, când toată lumea creștină ține post negru, mănâncă alături de jidan, alături de călăul românilor, cozonac?

Din discuțiile între aflu că acesta era un inginer silvic. Jidanul avea o poftă de vorbă nemăsurată. Tot timpul vorbea și glumea.

La un moment dat, scoate un patefon, așează rând pe rând plăcile și-l pune să cânte. Tot ce-și poate imagina mintea mai necuviincios. Eu stau într-un colț de vagon. Ascult fără a spune nici un cuvânt. Mă uit pe geam. Începe să se lumineze. Pe șoseaua de alături coboară, tăcuți și triști, moții, mergând fiecare pe lângă capul calului său. Se duc la târg la Turda, cu câte un sac de mangal în căruță, la 60 de kilometri să-l vândă și să cumpere, nu haine noi, nu jucării, ci câteva kilograme de mălai, pentru ca să ducă de Paști copiilor. Aceasta e toată bucuria pe care le-o pot face.

Geme inima în mine de durere și de îngrijorare. Nu e de ajuns că acești jefuitori le iau pâinea. Le pângăresc, le pălmuiesc, în această Vineri a Patimilor, sărăcia și credința. Trec cântând și batjocorind pe drumurile acestea de pătimire milenară, pe care din respect pentru suferință și durere omenească, nici un om din lume nu poate păși decât în cea mai adâncă tăcere și bună cuviință, descoperit în fața poporului flămând și rupt, care pășește rar, sub condamnarea soartei nemiloase.

Când s-a luminat de ziuă, patru ochi și-au întâlnit privirile. Ai mei și ai tânărului. Am înțeles că mă cunoscuse. Încurcat, nu-și mai găsea cumpătul. Îl recunoscusem și eu. Fusese student naționalist creștin la 1923. Îl văzusem în primele rânduri ale unui grup studențesc, manifestând și cântând:

„Și vom strivi jidanii sub călcâie,

Sau vom muri cu gloria etc.”

Mi-am zis plin de amărăciune: Dacă toți tinerii care luptă, vor ajunge mâine așa, atunci neamul acesta al nostru trebuie să piară: prin cucerire jidănească, prin potop, prin cutremur sau prin dinamită – nu interesează, dar trebuie să piară.