Vara lui 1929

 

Am petrecut-o în două marșuri. Cu tinerii din frățiile de cruce din Galați și Focșani și cu legionarii.

Voiam să-i duc pe drumurile de atâtea ori bătătorite de mine, să trăiesc cât mai mult cu ei, să-i observ. să-i studiez, să vadă și ei frumusețile țării acesteia.

De data aceasta, ca și în toate marșurile pe care le voi face, voi căuta să dezvolt în tinerii legionari, în primul rând, voința. Prin marșuri lungi, încărcați de poveri, executate prin ploaie, vânt, căldură tropicală sau noroaie și în cadență și aliniere, cu ore întregi de interdicție a vorbirii. Prin viață aspră, dormind în pădure și mâncând simplu. Prin obligația de a fi severi cu ei înșiși, în toate privințele, începând de la ținută și gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligați a le învinge, escaladând stânci, trecând ape.

Urmăream să fac din ei oameni de voință, care să privească drept și să se comporte cu bărbăție față de orice greutate. De aceea nu permiteam niciodată ocolirea unui obstacol, ci numai depășirea lui.

În locul omului slab și învins, care se apleacă mereu la toate bătăile de vânt, om care covârșește, ca număr, în politică, ca și în celelalte ocupații – trebuie să creăm neamului acesta un învingător. Neaplecat și neînduplecat.

Prin instrucția întrunită, voi căuta, în al doilea rând, să dezvolt conștiința de corp, de unitate. Un duh al unității. Am observat că instrucția întrunită are o mare influență asupra intelectului și psihicului unui om, punându-i în ordine și în cadență mintea dezordonată și simțirea anarhică. 

Prin aplicarea de pedepse, voi căuta să dezvolt, în sfârșit, simțul responsabilității. Curajul de a-și asuma fiecare răspunderea faptelor sale. Pentru că nimic nu e mai dezgustător decât omul care minte și fuge de răspundere. 

Am pedepsit regulat, fără excepție, pentru orice abatere. La Vatra Dornei am pedepsit un tânăr, pentru că a provocat un conflict într-un parc. 

La Dorna Cozănești s-a întâmplat ceva mai grav, nu ca efect, ci ca dezvăluire de construcție sufletească. Patru tineri s-au dus la o cârciumă jidovească, au cerut sarmale, pâine, vin și după ce au mâncat bine, s-au sculat și, în loc de plată, unul dintre ei a scos revolverul, eroic și a amenințat pe jidan că îl împușcă dacă spune ceva, sub cuvânt că sunt din grupul lui Corneliu Codreanu.

L-am pedepsit. Tânărul, dacă-l voi lăsa așa, se va nenoroci el, nu jidanul căruia i-a furat o cutie de sardele. De altfel în lumea legionară pedeapsa nu poate da naștere la supărare. Pentru că toți suntem supuși greșelii. Pedeapsa înseamnă în concepția noastră, obligația pe care o are omul e onoare de a repara greșeala sa. Odată aceasta ispășită, omul este liber de povara ei, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Această pedeapsă, în cele mai multe cazuri, este o muncă. Nu pentru că munca ar avea un caracter de osândă, ci pentru că dă o posibilitate de a repare, printr-un bine, răul pe care l-ai făcut. 

De aceea totdeauna legionarul va primi și va executa cu seninătate o pedeapsă.

 

Share on Twitter Share on Facebook