Căminul cultural creștin

Ședințele noastre, în vederea planului ce urmăream, se făceau foarte anevoios, din cauza lipsei de local. Fiind toți săraci, nu ne dădea mâna să închiriem două camere cel puțin, pentru începerea organizării tineretului. Ședințele le țineam într-o baracă de scânduri care se afla din timpul războiului în curtea d-nei Ghica. Într-o zi ne-am hotărât să ne facem singuri o casă de câteva camere. Cum?

Am adunat la 6 mai 1924 vreo 60 de tineri, studenți și elevi de liceu (membrii primei frății de cruce care luase ființă la Iași). Iată cum le-am vorbit:

– Dragi camarazi, cât timp o să ne mai chinuim, ținând ședințele noastre în acesta barăci? Până acum, studențimea română avea dreptul să se întrunească în Universitatea sa. Noi am fost izgoniți din ea. Până ieri aveam dreptul să ne întrunim în cămine. Am fost alungați. Astăzi, am ajuns în niște barăci de lemn, dărăpănate, în care ne plouă. În toate orașele, studențimea este ajutată în scopurile ei nobile. Aici n-are cine să ne ajute. Pentru că lumea din jur este compusă din populație jidănească vrăjmașă și din politicieni sterpi la suflet. Românii noștri sunt împinși la periferia orașelor, trăind într-o neagră mizerie. Suntem singuri. Puterea de a ne croi o altă soartă și acum ca și mâine, nu vom găsi-o decât în noi. Trebuie să ne învățăm cu această idee, că de la Dumnezeu și până la noi nu mai este nimeni care să ne ajute.

De aceea nu există altă dezlegare decât de a ne face singuri, cu brațele noastre, casa de care avem nevoie. Desigur, nici unul dintre noi n-am zidit case și nici n-am făcut cărămizi. Înțeleg că ne trebuie în primul rând curajul de a sfărâma mentalitatea în care creștem noi, mentalitatea care face pe tânărul intelectual să-i fie rușine, de a doua zi după ce a devenit student, să mai ducă un pachet în mână pe stradă. Ne trebuie curajul și voința de a porni de la nimic. Voința de a răsturna obstacolele și înfrânge greutățile. 

Olimpiu Lascăr, un mic antreprenor cu suflet mare, care avea casă la Ungheni, m-a întărit în ideea mea, spunându-ne:

– Domnilor, eu vă propun să mergeți și să faceți cărămizile la Ungheni, pe malul Prutului. Am un loc și vi-l cedez Dv. Vă pun casa mea la dispoziție. 

Am primit propunerea. Dar n-aveam bani de drum până la Ungheni. Ne trebuiau trei sute de lei pentru vreo două zeci de persoane. Acești bani ni i-a dat tot Olimpiu Lascăr.