Prima tabără de muncă

8 MAI 1924

În ziua de 8 mai am plecat, unii cu trenul, alții pe jos. Total 26.

N-aveam nimic: nici sape, nici un fel de unealtă, nici bani, nici mâncare. Am tras la Lascăr, care ne aștepta bucuros.

– Bine ați venit, Domnilor, căci târgul Ungheni e plin ca un stup de jidani. Poate, văzându-vă, își vor mai tăia din obrăznicie. Noi, o mână de creștini, suntem terorizați de ei.

În sfârșit s-au format mai multe delegații care să meargă pe la casele creștinilor să ceară cu împrumut sape, hârlețe și alte unelte trebuitoare. A doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-a făcut o rugăciune. Mai mult de o săptămână am muncit cu toții, să ajungem la pământul sănătos, căci spre nenorocul nostru pe locul acela, timp de 50 de ani tot târgul aruncase gunoi care ajunsese în unele locuri până la 2 m grosime. Ajutați de câțiva cărămidari de meserie, dintre care mi-aduc cu drag aminte de moș Chiroșca, am început să frământăm lutul și să facem cărămizi. Eram împărțiți în echipe de câte 5 și fiecare făceam câte 600 de cărămizi, în total 3.000 de cărămizi pe zi. Mai târziu, când numărul nostru a crescut, făceam și mai multe, muncind de la 4 dimineața până seara. Problema cea mai mare era masa. La început ne-au ajutat oamenii din Ungheni, mai târziu ne-au venit alimente și de la Iași. Bătrânii, atât profesorul Cuza cât și profesorul Șumuleanu, priveau cu oarecare neîncredere încercarea noastră. Găseau că e ceva copilăresc, că nu vom putea ajunge la nici un rezultat, După un timp însă au început să aprecieze ceea ce făceam și să ne ajute. 

Când a venit Corneliu Georgescu la Iași, retrăgându-se de la Universitatea din Cluj, unde făcuse un an la Farmacie, de comun acord cu ceilalți, am dat la cărămidărie cei 17.000 lei pe care îi strânsesem noi din donații, cât timp am stat la Văcărești.

Totuși problema hranei fiind grea, am luat în Iași o grădină de 1 ha de la d-na Ghica spre a semăna, cu alte echipe de studenți, zarzavaturi și cele necesare hranei la Ungheni, așa încât munca noastră era acum împărțită în două: o parte din studenți lucrau la Ungheni, o alta la Iași la grădină. Studenții făceau cu schimbul: fiecare câte trei-patru zile.

Prima noastră tabără de muncă a avut efectul unui început de revoluție în mentalitatea curentă. Toată lumea din jur – țărani, muncitori și, nu mai puțin, intelectuali – se aduna plină de curiozitate să ne privească. Această lume era învățată să-i vadă pe studenți plimbându-se eleganți pe strada Lăpușneanu sau cântând cântece de veselie în jurul meselor din berării, în ceasurile lor libere. Acum îi privea cum frământă lutul cu picioarele, plini de noroi până la brâu, cum cară apă din Prut cu căldările, cum stau aplecați pe sapă sub arșița soarelui. Lumea asista la sfârșitul unei mentalități stăpânitoare până atunci: e rușine pentru un intelectual să muncească cu brațele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor disprețuite.

Cei dintâi care au înțeles valoarea, din acest punct de vedere, a taberei, au fost tocmai cei din clasele disprețuite.

Țăranii și muncitorii, despărțiți sufletește de celelalte categorii și sfioși, pentru că munca lor nu era prețuită, s-au luminat la față, văzând în aceasta, din primul moment, un semn al prețuirii muncii istovitoare și a prețuirii lor. 

Ei s-au simțit onorați și poate au întrezărit în viitor zile mai bune pentru ei și pentru copiii lor.

De aceea, din puținul pe care-l aveau, ne aduceau zilnic, cu drag, hrană.

Viața studențească curgea liniștită, manifestații și incidente nu mai erau. Munceam plini de voie bună, de nădejdi, cu gândul că în curând vom avea casa noastră.