Sus, în cabinetul prefectului

 

Acolo sus, în cabinetul prefectului, tinerii prizonieri din curte erau chemați la interogatoriu unul câte unul. Prefectul stătea la birou, iar ceilalți, peste 30 la număr, pe scaune în jurul său.

– Ce v-a spus Codreanu? 

– Nu ne-a spus nimic, Domnule Prefect, răspundea tânărul student sau elev.

Cel interogat era descălțat de ghete și legat cu lanțuri la picioare. I se introducea între picioare o armă și apoi era ridicat cu tălpile în sus, arma fiind ținută pe umeri de doi soldați. Manciu dezbrăcat de haină începea să bată la tălpi cu o râncă de bou. Sărmanii copii, spânzurați cu capul în jos și loviți peste tălpile picioarelor, neamiputând suporta durerile, începeau să răcnească.

Văzându-se în fața călăilor de comisari, rânjind cu poftă la înfiorătorul tablou – în care copiii neamului românesc erau torturați de niște canalii plătite de dușmani – departe de orice inimă care să plângă și să intervină pentru ei, strigau: 

– Ajutor!

Atunci, comisarul Vasiliu îi băga cu capul într-o căldare cu apă pentru ca să nu se audă afară strigătele de durere și disperare.

Când, în sfârșit, durerile ajungeau la culme și simțeau că trupurile lor nu mai puteau suporta loviturile, atunci strigau că declară totul.

Prefectul trecea la masă în așteptarea destăinuirilor, iar ei, dezlegați de lanțuri, priveau amețiți în jur. Apoi izbucneau în plâns și cădeau în genunchi în fața prefectului:

– Iartă-ne, Domnule, căci nu știm ce să declarăm. 

– Nu? Nu știi? Mai ridicați-l odată, striga comisarilor și jandarmilor.

Și bietul copil, cu inima înghețată, privea cum i se fac din nou preparativele supliciului.

Din nou ridicați pe armă și spânzurați cu capul în jos și cu picioarele în sus. Din nou lovituri peste picioare. Din nou simțeau cum cad peste tălpile lor una câte una râncile prefectului nemilos. Tălpile deveneau negre de sânge ca abanosul și picioarele umflate, încât tinerii nu se mai puteau încălța. Printre cei schingiuiți astfel au fost: copilul actualului procuror de Ilfov, Dimitriu, băiatul maiorului Ambrozie, căruia i s-a spart timpanul și care a ajuns și el comisar la aceeași prefectură de poliție și alții. 

Bătuți în modul acesta, erau duși într-o cameră separată, secretă. Pe la orele 9 m-au chemat pe mine. Cu mâinile legate și amorțite m-au dus sus într-o cameră doi jandarmi. Acolo, la birou, stătea prefectul, iar în jurul lui, pe scaune, peste 30 de persoane, comisari, subcomisari și agenți. 

M-am uitat în ochii lor. Poate din toți voi găsi pe vreunul cu durere. Nimic! O satisfacție generală. Surâdeau: șeful Siguranței, Botez, Dimitriu, directorul Prefecturii, comisarul Vasiliu, Clos și ceilalți.

Prefectul ia o coală de hârtie. Îmi scrie numele. Apoi:

– Cum te cheamă exact? 

– Sunt Corneliu Codreanu, student la doctoratul juridic și avocat în același barou cu Dv. 

– Pune-ți-l jos.

Trei, cu inima de slugă, se reped și mă trântesc jos, în fața biroului.

– Descălțați-l de ghete!

Doi mă descalță, unul de o gheată și unu de alta. 

– Puneți-i lanțuri!

Îmi leagă picioarele în lanțuri.

Le spun:

– Domnule prefect, acum ești d-ta mai puternic, stăpân pe viață și pe moarte, dar mâine când voi ieși de aici, mă voi răzbuna pe d-ta și pe d-lui care m-a înjurat. 

În acest moment aud zgomot și glasuri în sală. 

Veniseră profesorul Cuza, profesorul Șumuleanu și părinți de ai copiilor: col. Nădejde, maior Dumitriu, Butnariu, maior Ambrozie și alții, cu procurorul și cu medicul legist, profesor universitar Bogdan.

Prefectul și cu ceilalți sar de pe scaune și ies pe sală.

Aud pe prefect:

– Ce căutați aici? Vă poftesc să ieșiți afară!

Aud glasul profesorului Cuza:

– Pe cine dai D-ta afară? Am venit în vizită la D-ta ca să ne dai afară? Noi am venit cu procurorul ca reclamanți în contra d-tale. 

– Jandarmi, dați-i afară!

Profesorul Șumuleanu se postează la ușa camerei în care erau închiși cei bătuți și spune:

– Domnule procuror, un plecăm de aici până nu ni se deschide această cameră!

Mai mulți comisari:

– Nu e nimeni în camera asta. E goală.

Profesorul Șumuleanu:

– Să se deschidă acum această cameră!

Cu intervenția procurorului se deschide camera și șase tineri sunt scoși aproape pe brațe de părinții lor și introduși în cabinetul prefectului. Medicul legist, profesorul Bogdan, cercetează pe toți și eliberează certificate medicale. Peste câteva ore sunt eliberați toți ceilalți din curte. Eu sunt însă reținut două zile, după care sunt trimis la judecătorul de instrucție.

Îmi dă drumul. Îi spun:

– Domnule judecător de instrucție, dacă nu mi se va face dreptate, am să mi-o fac eu singur.

M-am dus acasă. Acolo a venit profesorul Cuza cu Liviu Sadoveanu:

– Am auzit că ai spus că vrei să-ți faci singur dreptate. Să nu faci una ca asta. O să raportăm la minister și o să cerem anchetă. Nu se poate să nu ni se dea satisfacție.

Eu eram zdrobit sufletește. Mi s-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorții și cărămidăria și am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinței de ieri și chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine.

Pare că nu mai aveam nici un prieten în lume în afară de muntele acesta: Rarăul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înălțime. Privesc peste munți și peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o priveliște nu-mi putea alunga dinaintea ochilor priveliștea infamiei și umilirii la care am fost expus, alături de tinerii mei camarazi. Plânsul lor îl auzeam și acum și mă durea. 

Se înserează!

Nici o țipenie de om. Numai copaci și vulturi care țipă la stânci. 

Cu mine nu am decât sumanul și o pâine. Mănânc puțină pâine și beau apă dintr-un izvor care șerpuiește printre pietre. 

Îmi adun lemn cu lemn și-mi fac un adăpost. O colibă. Aici în această locuință am rămas o lună și jumătate. Puțina hrană de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui moș Piticaru. 

Stăteam pe gânduri și-mi era rușine să mă dau jos printre oameni. Oare ce păcate voi fi făcut de mi-a trimis Dumnezeu această nenorocire pe cao, tocmai acum când voiam să încep un plan așa de mare și frumos?

Îi scriu lui Moța: „Nu știu ce am: parcă nu mai sunt eu! M-a părăsit norocul. Mă urmărește pas cu pas nenorocul de o bucată de vreme ; de orice mă apuc, îmi merge rău. Și când în luptă nu te mai slujește norocul, încep să te părăsească toți cei din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e suficient o singură înfrângere ca să te prăsească.”

Sufletul îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. Luptam pentru țară și eram tratați ca inamici ai neamului. Eram loviți fără milă de guvern, de poliție, de jandarmi, de armată.

Să întrebuințăm și noi forța? Ei sunt Statul: cu zeci de mii, cu sute de mii. Noi, o mână de tineri, cu trup istovit de greutăți, de foame, de frig, de închisoare. Ce forță suntem noi, ca să putem avea măcar o mică șansă de victorie? Dacă încercăm, vom cădea striviți. Și la urmă, Țara zăpăcită de presa jidănească, va zice că am fost niște nebuni.

Să nu întrebuințăm violența și forța, cum o întrebuințează ei? Te provoacă, îți schingiuiesc oamenii, ți-i împrăștie și te omoară.

Să ne lăsăm omorâți? Dar până la vârsta noastră, noi n-am apucat să scriem nimic și lumea nici măcar nu va ști pentru ce ne-au omorât.

Mai bine să plecăm cu toții din țară. Să plecăm și să blestemăm; să pribegim prin lumea largă. Mai bine să cerșim din țară în țară, decât să fim umiliți aici pe pământul nostru, până la ultima expresie a umilirii.

Sau să cobor de aici cu arma în mână și sa fac dreptate. 

Să înlătur fiara care s-a pus de-a curmezișul drumului și a vieții unui neam. Dar ce mai facem cu planurile noastre după aceea? Voi muri, atunci pe loc, ori voi muri în închisoare; căci eu nu mai pot rezista regimului din temniță. Mie-mi place libertatea. Dacă nu o am, mor. Dar cu Moța ce fac? Căci o astfel de încercare înseamnă sacrificare mea și sacrificare lui Moța, ale cărui sorți de achitare vor scădea complet. Tot grupul nostru va fi sfărâmat. Degeaba toate gândurile noastre, toate planurile de organizare; totul se sfârșește aici.

O lună jumătate, stând acolo în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fără să le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse să mă doară pieptul și simțeam cum mi se sleiesc puterile. 

Eu fusesem un om aprig, căruia nimeni nu-i stătea înainte. Aveam siguranță și încredere în puterile mele. Oriunde mă duceam, învingeam. Acum mă încovoiaseră greutățile vremii!

Mă cobor. Las totul în voia sorții; au nu pot să dau nici o dezlegare. De acum însă umblu cu revolverul la mine. Și la cea dintâi, cea mai mică provocare, trag; de la această hotărâre nu mă va mai clinti nimeni. 

Plec la cărămidărie. Acolo, Grigore Ghica, rămas șef, și-a făcut datoria în mod exemplar. Numărul cărămizilor se înmulțise în mod simțitor. Se făcuseră două cuptoare de câte 40.000 de cărămizi. Era pe 15 iulie. Băieții m-au primit cu duioșie. Pe șantier nu se întâmplase nimic deosebit. 

La Iași am găsit schimbări. Comisarii care nu avea ghete în picioare, erau acum înnoiți din tălpi până în creștet. Îmbrăcați de jidănime. Prefectura de poliție avea automobil pus al dispoziție de jidani. Aceștia se simțeau stăpâni absoluți. Erau de o obrăznicie pe care nu o mai întâlnisem de la 1919, din timpul mișcărilor comuniste, când se credeau în ajunul revoluției și fiecare jidănaș de peste Prut sau din Iași își lua aere de comisar al poporului.