I. O dispariţie ciudată
În dimineaţa zilei de 4 iulie 196' cam în jurul orei şase şi jumătate, în clădirea Secţiei a 4-a de miliţie năvăliră două femei. Una dintre ele, cea care se adresase miliţianului de la intrare, avea ochii umflaţi de plâns. Cealaltă, în ciuda unor eforturi vizibile, nu izbutea să-şi ascundă nervozitatea; zâmbea în neştire, cu privirile tâmpe pierdute în gol. „Or fi mamă şi fiică”, îşi spuse miliţianul, în timp ce le explica unde poate fi găsit ofiţerul de serviciu. Acesta, un tânăr locotenent, se pregătea, după o noapte în general liniştită să predea schimbul. Fluiera în surdină, mulţumit – de la o vreme, nopţile de veghe treceau fără prea multă bătaie de cap. De aceea, apariţia neaşteptată a celor două femei nu-l încânta de loc. „Soacră şi noră… cu siguranţă că s-au certat, deduse locotenentul după ce le pofti să şadă, şi acum vin la noi să le facem dreptate.” „Soacra” căzu ostenită pe un scaun şi izbucni într-un plâns nervos. „Nora” o rugă în şoaptă să se liniştească.
— Vă ascult, preciză locotenentul cu o politeţe rece, oficială.
Femeia în etate îşi şterse ochii congestionaţi cu o batistă mototolită, se uită lung la ofiţer, de parcă ar fi vrut să constate dacă poate sau nu să se încreadă în el, şi şopti deznădăjduită:
— Am venit să vă cer ajutoru'! Mi-a dispărut nepotu'. Înţelegeţi? Nepotu'… Mi-a dispărut nepotu'.
Locotenentul aruncă „norei” o privire întrebătoare: „Ce-i cu soacra dumitale?”
Nu obţinu nici un răspuns; tânăra femeie continua să zâmbească în neştire, prosteşte. Ofiţerul se întunecă la faţă, gândind cu părere de rău că îndeplinirea formalităţilor îi va răpi mult timp. Se reclamă doar dispariţia unui copil…
— Vă rog să fiţi ceva mai clară, ceru el.
— A plecat ieri după-amiază de acasă şi nu s-a mai întors, interveni tânăra cu o voce stinsă, pe când zâmbetul prostesc i se şterse de pe chipu-i palid.
— Mdaaa… îi scăpă ofiţerului. Aşa se întâmplă dacă lăsaţi copilul de capul lui… Copiii trebuie supravegheaţi!
— E vorba de nepotul meu, murmură bătrâna, adică de viitorul soţ al dumneaei.
Locotenentul tuşi stingherit, roşi, apoi se prefăcu preocupat de căutarea unei hârtii.
— Ieri, la orele cinci după-amiază, urma să mă întâlnesc cu dânsul la ceas, la Universitate. L-am aşteptat şi n-a mai venit…
— De plecat, a plecat de acasă, vorbi bătrâna printre lacrimi. Mi-a spus că se duce la întâlnire… N-a mai ajuns acolo şi nici acasă n-a mai venit…
Locotenentul asculta privindu-le, în acelaşi timp, pe amândouă. Nu înţelegea prea bine ce se petrecuse cu acel nepot plecat la întâlnire.
— Înainte de a veni aici, l-am căutat peste tot, la Morgă, la Spitalul de urgenţă…
— A dispărut! oftă cea tânără, speriată parcă de propria-i concluzie.
— Aşa… a dispărut! exclamă ofiţerul.
Apoi continuă în gând: „Ce le trece prin minte… Una-două, a dispărut. O fi fugit în lume cu alta… Suntem deranjaţi cu tot felul de fleacuri…” Spuse cu voce tare:
— Vă rog să-mi daţi în scris cum s-au petrecut faptele…
A doua zi, la orele şapte dimineaţa, căpitanul Liviu Roman auzi câteva ciocănituri în uşă. Numai ce se îmbrăcase, bucuros că ziua se anunţa frumoasă… că, sculându-se cu noaptea în cap găsi pe plajă un loc potrivit… În sfârşit, bucuros că în după-amiaza acelei zile, la orele 18, îşi va întâmpina logodnica pe peronul gării Eforie Nord. Bătăile în uşă se repetară. Le ascultă amuzat. „O fi îngrijitoarea”. Deschise. Spre surpriza sa, dădu cu ochii de un tânăr cu o faţă plăcută, bronzată de soare.
— Vă rog să nu vă supăraţi că vă deranjez la un ceas atât de matinal… Sunteţi tovarăşul Liviu Roman? se interesă necunoscutul pe un ton deosebit de politicos. Îmi permiteţi? Sunt locotenentul Mihai Vintilă de la postul de miliţie Eforie Nord. Mă bucur că vă cunosc.
Liviu Roman îl invită să intre, strânse fără plăcere mâna colegului său constănţean, ghicind imediat că venise să-i aducă o veste nu prea plăcută. Şi nu se înşelă.
— Tovarăşe căpitan, s-a primit de la D. G. M. o telefonogramă pe numele dumneavoastră. E semnată de maiorul Suharu.
Simţi cum inima i se strânge, cuprinsă de o adâncă nemulţumire. „Of! De ce n-am plecat de acasă mai de dimineaţă…?” Citi mesajul de la Bucureşti. Maiorul Suharu îl ruga să fie amabil şi să se prezinte la orele opt la postul de miliţie, în vederea unei scurte convorbiri telefonice. Rugămintea, bineînţeles, suna a ordin. „S-a dus vacanţa, gândi criminalistul cu tristeţe. S-a dus şi întâlnirea de la şase cu Lili”. Începu să-şi frece nervos, cu palma, părul scurt şi sârmos. Tânărul locotenent tuşi vrând parcă să-i atragă atenţia că nu era singur.
— Mulţumesc, zise Roman, la ora opt fix o să fiu la voi.
— Vă aşteptăm…
Roman sesiză privirile admirative ale locotenentului şi un simţământ de stinghereală îşi făcu loc în sufletul său. Se vedea limpede că oaspetele ar fi dorit să mai întârzie în preajma sa şi că numai din sfială nu izbutea să ia o hotărâre. Se îndreptă spre uşă. Acolo prinse dintr-o dată mai mult curaj şi i se adresă:
— Tovarăşe căpitan, aş vrea să vă întreb ceva şi v-aş ruga să nu vă supăraţi că îndrăznesc. În „Taina Cavalerului de Dolenga” , sunteţi prezentat alături de o tânără pe nume Lili… E o simplă născocire a autorului sau există şi în realitate?
Roman zâmbi trist, iar locotenentul, apăsând pe clanţă, conchise:
— Am înţeles… nu-i o născocire a autorului.
— E o realitate care astăzi, la orele 18, va coborî din acceleratul „Bucureşti-Mangalia” şi tare mi-e teamă, judecând după tonul telefonogramei, că n-am s-o pot întâmpina…
— Da, da, se mulţumi celălalt să-l aprobe. Să trăiţi, tovarăşe căpitan!… La revedere…
La ora opt fix căpătă legătura cu maiorul Suharu.
— Ce mai faci tu, Liviule? deschise şeful vorba pe un ton dulce. Cum te mai simţi? Cum e vremea pe acolo? Dar marea?
„Mă ia cu duhul blândeţii, gândea Roman, umblă cu anestezii”. Răspunse:
— Cum să fie marea, tovarăşe maior, frumoasă şi, mai ales, cu valuri…
— Bravo, Liviule, în sfârşit, ai văzut şi tu că marea-i frumoasă şi cu valuri… Ascultă, băiete, mi-e dor de tine…
— Aşa, dintr-o dată, tovarăşe maior?!
— Da, băiete, n-ai vrea să tragi o fuguţă până la Bucureşti, să văd cum te-ai bronzat?
Căpitanul nu răspunse. Anume tăcuse, ca să-i dea şefului a înţelege că n-ar vrea să tragă nici o fuguţă până la Bucureşti.
— Din tăcerea ta înţeleg că, într-adevăr, ţi-e dor să revezi Capitala. Foarte bine… Facă-se voia ta… gând la gând cu bucurie… O să te repezi la Constanţa şi o să prinzi avionul de ora nouă. La Băneasa, la aeroport, o să te aştepte o maşină. Iar la zece şi jumătate vom avea plăcerea să stăm de vorbă.
Roman, din ce în ce mai indispus, încercă o împotrivire:
— Dar, tovarăşe maior, sunt în concediu.
— Ce, am zis eu că nu eşti?
— Am înţeles, să trăiţi, răspunse Roman, la orele zece şi jumătate sunt la dumneavoastră.
— A, era cât pe-aci să uit, adăugă maiorul Suharu în încheiere, să ştii că am vorbit şi cu Lili. A fost de acord să-şi amâne concediul… La revedere.
I se puse imediat o maşină la dispoziţie. Reuşi să prindă avionul de Bucureşti abia în ultima clipă. Se instală în singurul fotoliu rămas liber şi se pomeni lângă un turist din Finlanda, care, de cum îl văzu, începu să-l îmbie să bea cu dânsul din aceeaşi sticlă de coniac. „Şi se mai spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!” gândi Roman, stăpânindu-şi nervii. Finlandezul însă nu-l lăsă în pace până nu-l convinse să tragă o duşcă bună din sticlă. „Es ist ein sehr gutes Cognac”, aprecie turistul. „Are dreptate… Să mă bată Dumnezeu dacă nu are dreptate… e o băutura foarte bună! oftă el. Doamne, ce zi tristă! Ce mutrişoară o să facă Lili când o să mă vadă! M-a pus dracu' să-i făgăduiesc o vacanţă la mare. Şi poftim ce-a ieşit…” Mai trase o duşcă din sticla finlandezului.
La aeroport îl aştepta maşina maiorului Suharu. Şoferul, un om mai în etate, îmbrăcat civil, îl salută regulamentar şi-l pofti să ia loc în faţă, lângă dânsul.
— Sunteţi amărât, tovarăşe căpitan, constată şoferul.
— Sunt, nene Sandu. Cum e vremea pe aici? Cald?
— Cald, tovarăşe căpitan. V-aţi bronzat.
— E bronzul meu din naştere, nene Sandule.
— Şeful mi-a ordonat să vă dispun dacă vă văd prea necăjit.
— Şi cum vrei, nene Sandule, să-ţi duci la îndeplinire ordinul?
Roman îşi aprinse o ţigară şi îi întinse şi şoferului una.
— Tot nu v-aţi obişnuit cu meseria noastră?! Să fiţi sculat din pat la orice oră din zi şi din noapte?
— Nene Sandule, m-am obişnuit să fiu sculat din pat, dar nu rechemat din concediu… Să-mi întrerup concediul?!
— De unde ştiţi? Poate că n-o să-l întrerupeţi.
— Vezi, ai şi început să mă dispui. Ştie ce ştie şeful…
Înainte de a rosti tradiţionala urare „Bine ai venit!”, maiorul Suharu, mai mult din obişnuinţă, se uită la ceas, vrând parcă să verifice punctualitatea subordonatului.
— Şezi, Liviule, îl pofti şeful după ce îi strânse mâna. Arăţi foarte bine… negru ca un drac…
Liviu Roman nu reuşi să-şi ascundă nemulţumirea că fusese rechemat din concediu. Stătea cu ochii în pământ, ruşinat parcă de propriile-i simţăminte. Şeful îl privea cu un surâs blând, ca şi vorba sa de altfel.
— Să ştii că am vorbit cu Lili la telefon, i-am explicat că trebuie să vii la Bucureşti… Am ajutat-o să-şi dea biletele… Acum e la magazin… I-ai telefonat?
— Nu!
— Tovarăşe căpitan, trecu maiorul Suharu la un ton oficial, te-am chemat din concediu fiindcă am pentru dumneata un caz pe cât de neobişnuit, pe atât de important… Ţi se potriveşte şi n-am vrut să-l încredinţez altcuiva.
Maiorul îi împinse un dosar.
— Te rog, citeşte cele două declaraţii. Sunt singurele piese de la dosar. Nu, nu e nevoie să pleci. Poţi să rămâi aici… Uite, îţi dau voie să şi fumezi.
„Ce mi-e şi cu şefii ăştia, gândea Roman ceva mai împăcat cu soarta sa cea „crudă şi nedreaptă„, cum ştiu să găsească cuvintele care să te ungă la inimă… Auzi la dumnealui: „Un caz pe cât de neobişnuit, pe atât de important„… „Ţi se potriveşte„… „N-am vrut să-l încredinţez altcuiva„… „Mulţumesc, tovarăşe maior, mai bine m-aţi fi lăsat pe plaja de la Belona…”
Luă dosarul şi-l deschise cu o oarecare neîncredere. Era convins că şeful exagerase înadins. Se aşeză ceva mai comod în fotoliu şi începu să citească: „Subsemnata Bănescu Eufrosina, domiciliată în Bucureşti, strada Vulturi 43, raionul Tudor Vladimirescu, declar următoarele:
Sunt văduvă, soţul meu Vichentie Bănescu a murit acum cinci ani. N-am avut copii, din pricina mea: sunt o femeie suferindă. Singura noastră mângâiere a fost un nepot – Miroiu Mihai – Mişu – fiul sorei mele care acum douăzeci de ani, a murit împreună cu soţul ei într-o catastrofă feroviară. Creşterea copilului a rămas în seama noastră. L-am crescut, l-am ajutat să-şi termine şcoala. De mai bine de trei ani nepotul meu ocupă postul de vameş în portul Constanţa. În acest răstimp nu l-am văzut decât o singură dată – acum doi ani. De aceea m-am bucurat când m-a anunţat telefonic că intenţionează să-şi petreacă concediul la mine. În Bucureşti a sosit acum zece zile, la 25 iunie a.c.
Ieri după-amiază, pe la cinci şi jumătate, nepotul meu a plecat de acasă să se întâlnească cu prietena lui, Virginia Munteanu. După câte ştiu, întâlnirea urma să aibă loc la orele şase, la Universitate. Pe la şase şi jumătate, Virginia Munteanu m-a chemat la telefon şi m-a întrebat dacă nu ştiu ce-i cu Mişu, că n-a venit, la întâlnire. Am încercat s-o liniştesc. Pe urmă, a mai telefonat de două ori. La început am crezut că este vorba de vreo încurcătură, cum se întâmplă de obicei între doi îndrăgostiţi. Însă din după-amiaza în care a plecat de acasă, nepotul meu n-a mai dat nici un semn de viaţă. L-am aşteptat toată noaptea; văzând că nu mai vine, ne-am închipuit că i s-o fi întâmplat ceva şi ne-am apucat să-l căutăm pe la Morgă, pe la Spitalul de urgenţă, dar fără nici un rezultat.
Vă rog să mă ajutaţi să-l găsesc.
Eufrosina Bănescu”
Înainte de a trece la citirea celui de-al doilea document, Roman îi aruncă şefului o căutătură piezişă; maiorul se cufundase şi el în studierea unui dosar. Fruntea-i bombată strălucea de transpiraţie. „Până aici pare să fie chiar interesant, i se adresă criminalistul în gând, dar ce mă fac cu Lili? Cum o să mă descurc cu dânsa? Asta-i întrebarea.” Îşi aprinse o nouă ţigară. Citi mai departe: „Subsemnata Munteanu Virginia, domiciliată în Bucureşti, str. Pieptănari 18, etajul 7, raionul N. Bălcescu, funcţionară la Direcţia valutară a Băncii Naţionale, declar că l-am cunoscut pe Mihai Miroiu acum o săptămână. Mi s-a părut un om serios şi de aceea nu i-am refuzat prietenia. Ne întâlneam în fiecare zi. Mi-a făcut cunoştinţă şi cu mătuşa lui, doamna Bănescu, de care m-am ataşat din primul moment.
În ziua de 3 iulie a.c., urma să mă întâlnesc cu Mihai Miroiu la ceasul de lângă Universitate, la orele 18. Spre surprinderea mea, nu l-am găsit pe Mihai la locul întâlnirii. L-am aşteptat vreo jumătate de oră. I-am telefonat atunci doamnei Bănescu. Dumneaei m-a liniştit sfătuindu-mă să nu-mi pierd răbdarea, că Mihai trebuie să pice dintr-un moment în altul. L-am aşteptat mai bine de un ceas. I-am telefonat din nou doamnei Bănescu. S-a alarmat şi ea. Am luat un taxi şi m-am repezit la dânsa unde am rămas toată noaptea. Aşteptarea şi căutările noastre au fost zadarnice. În zori, doamna Bănescu a fost de părere să mergem la Miliţie şi să reclamăm…
Virginia Munteanu”
Cele două declaraţii erau însoţite de un raport oficial prin care Direcţia Miliţiei Capitalei – Secţia „Evenimente” – îl informa pe maiorul Suharu că între orele 17 (3. VII) şi 10 (4. VII) nu se înregistrase nici un incident său accident care să consemneze numele cetăţeanului Miroiu Mihai.
— Mda… mormăi Roman, ridicându-şi privirile; le întâlni pe cele ale maiorului Suharu. O vreme se priviră în tăcere.
— Ei, ce, zici? sparse şeful tăcerea. Au trecut douăzeci şi patru de ore şi nici un semn…
Pe faţa rotundă şi bronzată a tânărului criminalist se ivi un surâs ironic. Spuse frecându-şi, cu palma, creştetul, sârmos:
— L-o fi speriat perspectiva căsătoriei.
— Mai poţi să ştii… zise şi maiorul, clipind rar din pleoapele uşor congestionate. Însă în dispariţia asta e ceva ce îmi dă de gândit. Îţi aminteşti de anonima aceea de acum şase sau opt luni? Ni se semnala o întâmplare dubioasă chiar în vama portului.
Roman deveni atent: cunoştea flerul „poliţist” al maiorului.
— Cum să nu… Îmi amintesc. Doar eu m-am ocupat de rezolvarea scrisorii. Autorul anonimei n-a făcut decât să ne pună pe drumuri. Dumneavoastră întrezăriţi vreo legătură?
— Nu pot să-ţi răspund cu certitudine. De aceea te-am rechemat din concediu. Tocmai pentru că te-ai ocupat şi de anonimă… Aşa cum rezultă din declaraţia bătrânei, Miroiu e funcţionar la Vama Constanţa…
—… iar Virginia Munteanu, interveni Roman, sesizând fulgerător ideea şefului, este funcţionară la Direcţia valutară a Băncii Naţionale.
— Exact! dădu maiorul aprobator din cap, mulţumit că fusese înţeles. Dispariţia unui vameş din portul Constanţa, sosit în Capitală să-şi petreacă vacanţa, ridică dintr-o dată problema la pătrat. Pricepi? E foarte posibil ca această idilă dintre vamă şi o direcţie valutară să nu fie decât întâmplătoare… Nu-ţi cer nimic altceva decât să mi-l găseşti pe Miroiu…
— Am înţeles, tovarăşe maior.
— După care, dacă vrei, o să-ţi poţi relua concediul.
— Îmi permiteţi să iau dosarul cu mine? întrebă Roman ridicându-se în picioare.
— Da. Cu ce intenţionezi să începi?
— Prin a sta de vorbă cu Lili.
Sinceritatea dezarmantă a tânărului criminalist îl făcu pe maior să râdă.
— De acord. Pe urmă?
— Declaraţiile mi se par incomplete. Vreau să stau de vorbă atât cu mătuşa lui Miroiu, cât şi cu Virginia Munteanu.
— Ia ascultă, Liviule, tot te mai bate gândul să faci literatură?
— Tovarăşe maior, vă raportez că tot mă mai bate…
— Să nu care cumva să-mi raportezi cu „fişe de eroi” sau de „roman”2, îl avertiză maiorul, ameninţându-l prieteneşte cu arătătorul.
— Nţeles, tovarăşe maior. Îmi permiteţi să trec la treabă?
— Să mă ţii la curent, îi atrase Suharu atenţia, deşi ştia că nu există ofiţer în subordinea lui care să nu-l ţină la curent cu desfăşurarea cercetărilor.
— Ciau, Lili, o salută Roman de cum trecu pragul magazinului „Romanţa”.
Fata se îmbujoră brusc. Îi răspunse la salut printr-o clătinare uşoară a capului şi-şi văzu mai departe de-ale ei: stătea de vorbă cu un client căruia îi înşiruise pe tejghea ultimele discuri de muzică uşoară. Roman nu se pierdu cu firea.
— Te aştept, Lili, nu mă grăbesc…
Responsabilul magazinului de muzică, un bătrânel cumsecade şi total afon, îi ieşi înainte, îl luă prieteneşte de braţ şi-l trase într-un colţ.
— Ce faci, domnule? începu el să-l dojenească în şoaptă, în timp ce acul picup-ului smulgea dinlăuntrul unui disc glasul cutremurător al Doinei Badea. Se poate, domnule?! Ai făcut-o să plângă… toată dimineaţa a plâns. Şi ştii ce zicea?
— Ce zicea, domnule Toma?
Roman încercă, fără succes, să prindă privirile logodnicei…
— Zicea că mai bine se spânzură, decât să se mărite cu un criminalist.
— Ce vorbeşti, domnule! râse Roman.
— Nu râde, tinere, nu râde. Îşi făcuse fata toate pregătirile să plece în concediu. Numai de concediu ne vorbea. Şi era fericită, dom'le, c-o să-l petreceţi împreună… Iar acum, uită-te la dânsa ce tristă şi plânsă e… spune şi dumneata, cum să-mi fac planul cu funcţionare triste? se lamenta responsabilul.
— Las' pe mine, domnule Toma… Le aranjez eu să iasă bine… şi cu planul şi cu concediul.
Roman se apropie de tejghea. Lili nu-l luă în seamă: continua să stea de vorbă cu clientul care-i solicita cele mai recente discuri… „S-a tuns din nou scurt… băieţeşte, constată el, şi parcă-i stă mai bine… Ia te uită ce bosumflată e!… nu vrea să se uite de loc la mine…”
— Domnişoară, i se adresă el, ultima oară mi-aţi recomandat un disc admirabil: „Te port în inima mea”. Ţin să vă mulţumesc încă o dată…
Lili nu-l învrednici nici măcar cu o privire. În schimb, se vârî între ei vânzătoarea de la „simfonice”, întrebându-l:
— Discul „La revedere, litoral” nu vă interesează?
Lili nu se putu stăpâni şi zâmbi. Lui Roman zâmbetul ăsta nu-i scăpă. „Nu-i dracu' chiar atât de negru, gândi el, lucrurile mai pot fi îndreptate.”
— Sau poate preferaţi „Marşul funebru” al lui Chopin, în interpretarea lui Richter? propuse colega lui Lili.
— A, nu! Nu e cazul, ripostă Roman. Aş prefera mai curând melodia „Nu te supăra pe mine”.
— Nu cred, râse vânzătoarea.
— De ce? se miră Roman, trăgând cu ochiul la Lili; clientul cumpărase patru discuri şi se pregătea să părăsească magazinul.
— Pentru că, de fapt, textul cântecului sună cam aşa: „Nu te supăra pe mine, c-o să plec de lângă tine…”
În sfârşit, Lili veni în dreptul lui. Îi despărţea tejgheaua. Roman îi zâmbea dulce însă ea se uita la dânsul ca la un străin.
— Îmi place cum te-ai tuns… Îţi stă bine…
— Ce mai vrei de la mine? De ce-ai mai venit? îl întrebă ea cu o voce de gheaţă.
Roman vru să explice, Lili îl opri.
— Nu mai vreau să aud nici un fel de explicaţie. Gata! M-am săturat. Mi-ai cerut să ne sincronizăm concediile şi iată ce a ieşit. Vezi, dacă mă iau după tine…
— Lili, n-are rost să ne certăm, zău aşa, zise el împăciuitor. Rămânem sincronizaţi în continuare. Aşa că eu… acum…
—… trebuie să zbori, îi replică ea batjocoritor.
— Chiar aşa! Cum de-ai ghicit?! Ne vedem diseară. Vin să te iau. A rividerci! Hai, zău, nu fi băţoasă.
— Vreau să-ţi spun… zise Lili la fel de rece.
— Ştiu… ştiu ce vrei să-mi spui… că mai bine te spânzuri decât să te măriţi cu un criminalist! Ascultă-mă, Lili, să nu faci una ca asta… că mă supăr. Râzi, deci ne-am împăcat… Pa! Zbor, draga mea…
Ieşi. În urmă se auzi aprecierea vânzătoarei de la „simfonice”:
— Draga mea, iubitul tău e un optimist incorigibil.
Luna lui Cuptor nu se dezminţea. Către ora prânzului, mercurul termometrului indica 35° la umbră. Cerul, clădirile şi asfaltul dogoreau cumplit. Roman se închipui o clipă înotând voiniceşte în valurile molcome ale mării. Oftă. Presimţea că dispariţia subită a vameşului de la Constanţa o să-i cam dea de furcă. De aceea nici nu-şi făcea vreo iluzie că mâine sau poimâine avea să-şi reocupe locul pe plaja de la Belona. „Ce om şi vameşul ăsta! Şi-a stricat concediul, mi l-a stricat şi pe-al meu!” Opri înciudat primul taxi ce-i ieşi în cale şi îi ceru şoferului să-l ducă pe strada Vulturi.
— La ce număr? întrebă şoferul, ştergându-şi fruntea transpirată cu o batistă ce o ţinea la îndemână pe banchetă.
— Lasă-mă pe Parfumului, la începutul străzii Vultur, preciză Roman.
Strada, bine pavată, era pustie. În ciuda arşiţei, câţiva puşti desculţi jucau fotbal la „două porţi”. Mai mult ţipau decât jucau. Coborând din maşină, Roman rămase locului, urmărind amuzat seriozitatea cu care copiii băteau mingea şi comentau „hotărârile arbitrului” – o fată subţire, blondă, cu ochelari pe nas. Porni agale pe Vulturi, în căutarea casei de la numărul 43. O găsi; pătrunse într-o curte cu tufe înalte de liliac. Paşii îi fură auziţi. La singura fereastră deschisă se ivi o bătrânică palidă, îmbrăcată cu o rochie neagră, închisă până în gât. Îl măsură pe Roman cu nişte ochi lipsiţi parcă de viaţă.
— O caut pe doamna Bănescu. Dumneavoastră sunteţi?
— Da, se auzi răspunsul ei stins. Sunteţi cumva de la Miliţie? Poftim, intraţi!
Roman urcă trei trepte, intră într-o marchiză luminoasă, plină de ghivece cu flori. Doamna Bănescu o luă înainte şi-l pofti într-un salon ale cărui ferestre erau acoperite de hârtie albastră. O urmă. Încăperea era foarte răcoroasă şi îşi spuse că odaia trebuie să fi fost construită deasupra unei pivniţe.
— Aveţi vreo legitimaţie? Vreţi să mi-o arătaţi? îl întrebă bătrâna cu o voce suferindă.
Prudenţa exagerată a bătrânei îl impresionă neplăcut. Se legitimă. „Ro-man Li-viu”, îi silabisi ea numele.
Soarele pătrundea difuz în salonul mobilat simplu, bătrâneşte, cu glastre de muşcate la ferestre. Doamna Bănescu îl rugă să se aşeze.
— V-am cerut legitimaţia, pentru că aşa am fost sfătuită… Şi apoi, ştiţi, am primit câteva telefoane, se explică gazda după ce se aşeză şi ea pe un scaun, în faţa ofiţerului.
— Nu înţeleg, se arătă Roman nedumerit.
Îi despărţea o masă dreptunghiulară, acoperită cu o faţă de masă brodată cu flori mari, rotunde, şi terminată cu franjuri.
— În noaptea trecută, cam pe la orele unsprezece, am auzit telefonul sunând. Eram în pat, nu dormeam… Am crezut că poate e Mişu – nepotul meu, dar nu era el, ci un ofiţer de la Miliţie care m-a întrebat dacă Mihai Miroiu s-a întors acasă… sau dacă am vreo veste despre dânsul… Nu cumva chiar dumneavoastră aţi fost la telefon?
Doamna Bănescu strângea în pumn o batistă albă şi-şi privea oaspetele cu o demnitate proprie bătrânilor care trăiesc din rodul muncii lor de o viaţă.
„S-ar bucura, gândi Roman, dacă i-aş răspunde că eu i-am telefonat.”
— Nu, doamnă, din păcate nu am fost eu acela… Aţi reţinut cumva numele ofiţerului?
— Nu, nu l-am reţinut. Cred că din pricina emoţiei…
Deodată, speriată pesemne de cine ştie ce gând, întrebă:
— Să nu fi fost de la miliţie?
— O să controlez…
— Şi am mai primit un telefon… astăzi pe la zece, din partea unui bărbat. Nu mi-a plăcut cum mi-a vorbit. Pe un ton grosolan, mi-a poruncit să i-l dau pe tovarăşul Miroiu la telefon. Faptul ăsta m-a intrigat… Până astăzi nimeni în afară de Virginia Munteanu nu l-a căutat la telefon.
— Ce i-aţi răspuns? întrebă Roman, stârnit de relatarea gazdei.
— Că nu e acasă…
Ochii bătrânei se umplură de lacrimi; plângea stăpânit.
— Vă rog să mă iertaţi, mi-e inima grea… tare grea. Ceva din adâncul ei îmi spune că Mişu nu mai e în viaţă.
Propriile-i cuvinte o speriară şi tăcu. Continuă însă să plângă la fel de demn şi de stăpânit. Roman nu interveni în nici un fel: ştia, din scurta dar bogata sa experienţă, că în asemenea împrejurări lacrimile au darul să scoată uneori la iveală elemente de-a dreptul surprinzătoare.
— Mi-a spus în ziua aceea când a plecat de acasă, vorbi ea într-un târziu, printre lacrimi, că se duce să se întâlnească cu Virginia Munteanu… că s-a săturat de burlăcie… că vrea să se căsătorească. „E timpul, i-am spus şi eu. Acum pot să mor liniştită, i-am mai spus. Casa e a ta… Ţi-o las ţie moştenire… Ia-o şi trăieşte în ea fericit, aşa cum am trăit şi eu cu unchiul tău.” M-a sărutat în semn de mulţumire, a plecat şi nu s-a mai întors.
Începu să se bată în piept cu pumnul în care strângea batista.
— Ceva din adâncul inimii îmi spune că n-o să-l mai văd niciodată.
„S-ar putea să ai dreptate, i se adresă Roman în gând, înduioşat de presimţirile sumbre ale bătrânei, dar să vedem împreună ce-i de făcut”… Întrebă:
— Căsătorindu-se, intenţiona să se transfere la Bucureşti?
— Da. L-am întrebat şi mi-a răspuns că ar dori să se mute în Capitală.
— Serviciul de la Constanţa îl nemulţumea?
— Nu. Dimpotrivă… Mi-a mărturisit că era apreciat şi respectat… Sărăcuţu' de el, se văită ea, cine ştie pe unde-i putrezesc acum oasele!
— Viitoarea lui soţie l-ar fi urmat la Constanţa? Îmi permiteţi să-mi aprind o ţigară?
— Poftim, vă rog… încuviinţă ea, ştergându-şi ochii. Cred că Virginia l-ar fi urmat până în pânzele albe…
Roman îşi aprinse ţigara, lăsă să treacă un timp, ca apoi să deschidă iarăşi vorba:
— Se cunoşteau doar de puţină vreme. În ce împrejurări s-au cunoscut?
— N-aş putea să vă dau un răspuns exact. A cunoscut-o însă după două sau trei zile de la sosirea lui în Bucureşti. Mi-a prezentat-o şi mie… au luat de câteva ori masa împreună. E o femeie drăguţă. Îi şi vedeam căsătoriţi şi instalaţi în căsuţa mea, care i-ar fi rămas lui.
„Se întâlnesc… se îndrăgostesc, gândea Roman, pun la cale şi căsătoria… Trăim doar în epoca vitezei cosmice”.
— Doamnă, aş vrea să mă uit prin camera nepotului dumneavoastră… Îmi permiteţi?
Bătrâna reacţionă într-un fel destul de ciudat, cel puţin aşa i se păru ofiţerului: tresări, ochii, dintr-o dată bănuitori, i se făcură mici, îşi trecu nervoasă batista dintr-o mână într-alta. Roman se văzu nevoit să repete întrebarea.
— Da… da… desigur…
Doamna Bănescu se ridică încet, neliniştită parcă de intenţia oaspetelui. Roman o urmă. Sufrageria unea cele trei camere ale locuinţei. Deschise una din uşile vopsite în alb.
— Aici… asta e camera lui, vorbi ea cu o voce şovăitoare.
Odaia spaţioasă avea cele două ferestre orientate spre răsărit.
— E cea mai bună cameră, adăugă bătrâna. Eu şi cu soţul meu am aranjat-o anume pentru Mişu… să se simtă bine… să ştie că are casa, familia lui…
Într-adevăr, spre deosebire de mobila bătrânească din celelalte încăperi, camera lui Miroiu fusese amenajată simplu şi modern. Deasupra studioului atârna portretul înrămat al unei tinere femei, dar îmbrăcată şi pieptănată după moda veche; ochii femeii din fotografie erau frumoşi şi trişti.
— E sora mea, mama lui Mişu, îl lămuri bătrâna cu voce stinsă. N-a avut noroc în viaţă… A murit împreună cu soţul ei într-o ciocnire de trenuri.
Roman îi aruncă o căutătură: doamna Bănescu rămăsese nemişcată lângă uşă, stăpânindu-şi cu greu o anumită nelinişte.
— Lucrurile din cameră au rămas aşa cum au fost lăsate de nepotul dumneavoastră?
— Nu înţeleg, tresări bătrâna.
— Nu lipseşte nimic?… În afară de dumneavoastră n-a mai intrat nimeni în cameră? Lucrurile sunt toate la locul lor?
— Desigur. Ce să lipsească? Nu, nu, nu lipseşte nimic, îl asigură ea, înlănţuindu-şi mâinile şi ducându-le la piept, ca pentru o rugă. N-am umblat printre lucrurile lui… Nimeni, în afară de mine, n-a intrat în casă…
Ascultând-o, Roman îşi plimbă privirile prin încăpere: nu zări nimic care să-i atragă luarea-aminte.
— Îmi permiteţi să deschid şifonierul?
— Dacă e necesar, murmură ea, urmărind fiecare gest al ofiţerului.
Roman răsuci cheiţa din broasca şifonierului lăcuit în negru.
— Lucruşoarele lui! murmură doamna Bănescu deznădăjduită.
Două costume uşoare de vară, atârnând cu acurateţe pe două umeraşe metalice, trădau bunul gust al celui dispărut de acasă fără veste. Stofa era fină, croiala modernă. Atinse costumele, le pipăi buzunarele, nimic însă nu-i atrase atenţia. Cercetă şi celelalte obiecte, apoi ochii i se opriră pe geamantanul ce se afla deasupra şifonierului.
— E al lui? întrebă Roman.
— Da… Dacă vreţi să-l cercetaţi, poftim, se arătă bătrâna binevoitoare.
Roman se înălţă pe vârful picioarelor, apucă geamantanul şi-l coborî cu grijă. Era uşor. Îl aşeză jos, pe covor. Bătrâna veni în clipa aceea lângă dânsul, de parcă ar fi vrut să-l oprească sau să-i spună ceva. Roman, sprijinit pe un genunchi, ridică încet capacul: găsi câteva perechi de ciorapi, un prosop, un număr vechi din „Paris Match”. Dădu să ia revista, dar în aceeaşi clipă, degetele sale atinseră ziarul aşternut pe fundul geamantanului. Ceva îi atrase atenţia. Vârî mâna sub ziar şi scoase de acolo câteva scrisori.
— Aţi găsit ceva? se interesă bătrâna, şi vocea îi tremura.
— Nişte scrisori, îi răspunse, cercetându-le cu un interes aparte. Erau cinci plicuri. Pe fiecare dintre ele, aceeaşi mână scrisese cu litere mari, rotunde: „Mihai Miroiu – Personal”. Nu fuseseră expediate prin poştă, ci înmânate destinatarului pe altă cale. Scoase la întâmplare o scrisoare şi, din primele cuvinte ale epistolei, îşi dădu seama că intrase în posesia unor mărturisiri amoroase.
— Sunt pe numele lui Mişu?
— Da, şi voi avea nevoie de ele. Bineînţeles, cu îngăduinţa dumneavoastră, ştiţi, în vederea cercetărilor.
— Mă rog, acceptă doamna Bănescu, neluându-şi ochii de la plicurile din mâna ofiţerului.
„N-a ştiut de existenţa scrisorilor, îşi zise Roman, acum e curioasă să le afle conţinutul”.
Roman se ridică, puse geamantanul la loc, mai privi o dată încăperea, ca şi cum ar fi vrut să memoreze obiectele din jur, apoi rosti:
— Vă mulţumesc.
Reveniră în sufragerie. Doamna Bănescu nu-l mai pofti să ia loc la masă. Voia să-şi arate astfel, deduse ofiţerul, nemulţumirea pentru faptul că nu ştiuse de existenţa scrisorilor şi că el ocolise discuţiile în jurul lor. Dar n-avea cum proceda: i se oferise, pe neaşteptate, prilejul de a confrunta anumite date, ca de pildă sinceritatea nepotului faţă de mătuşa sa. Întrebă:
— Locuia singur la Constanţa?
— După câte ştiu eu, da.
Bătrâna apucă cu mâinile sale uscate şi năpădite de pete galbene speteaza unui scaun, de parcă ar fi vrut să se sprijine. Suspină:
— L-am întrebat cine-l spală, cine-i găteşte. Când m-a auzit, a râs. M-a sărutat pe frunte şi mi-a răspuns să n-am nici o grijă, că se descurcă şi că, în general, un bărbat, în vremurile astea moderne, se descurcă altfel decât în trecut.
— Şi ce aţi înţeles din mărturisirea lui?
— Mai nimic! răspunse ea privind amărâtă în gol. Abia acum îmi dau scama că despre viaţa lui intimă mi-a vorbit destul de puţin. Lacrimile o podidiră din nou. Pe unde o fi acum?! N-am avut copii, era singura mea alinare… a fost unica mea raţiune de a trăi…
Roman îi dădu de înţeles că a sosit timpul să plece:
— Dacă vi se mai telefonează, nu vă jenaţi să întrebaţi cine este cel care se interesează de Miroiu. Să stăruiţi, doamnă! Şi încă o rugăminte: să-mi telefonaţi şi mic, la D. G. M. O să vă las numărul de telefon…
— Deci, scrisorile le luaţi? mai întrebă că o dată şi peste chipul ei palid trecu iar o undă de nelinişte.
— O să încheiem un proces-verbal de primire, îi explică el… Aveţi o coală de hârtie?
Bătrâna ieşi din sufragerie şi reveni după câteva minute cu câteva coli de hârtie.
— Sunt de la o femeie? îndrăzni ea să întrebe, după ce Roman încheie documentul de primire a scrisorilor.
— Da.
— Aţi fost la Virginia Munteanu?
— Nu, pe la dânsa încă nu am trecut, răspunse.
Se îndreptă apoi spre ieşire. Se opri în pragul marchizei; simţi pe spinare razele fierbinţi ale soarelui.
— Alaltăieri, când nepotul dumneavoastră a plecat pentru a se întâlni cu Virginia Munteanu, eraţi acasă?
— Acasă, răspunse femeia, posomorându-se şi mai rău. L-am condus până la poartă… iar de acolo m-am uitat după el cum se depărtează. Mă uitam şi-mi spuneam, întocmai ca o mamă: „Ce mândreţe de băiat am!” Cine să fi ştiut că era pentru ultima oară când…
— Doamnă… vru ofiţerul s-o îmbărbăteze.
— Inima nu mă înşeală! murmură ea într-atât de îndurerată, încât Roman se înfioră.
— O să facem tot ce ne stă în putinţă să-l găsim, o asigură Roman, iar propriile cuvinte, rostite pe un ton oficial, i se părură stupide. De aceea se grăbi să-şi ia rămas bun. Mâna uscăţivă a bătrânei în negru tremura nervos.
În stradă, copiii abandonaseră jocul. Văzduhul luase foc.
Verificări! Investigaţii! Pe o vreme ca asta?! Când totul arde, când totul se topeşte… Stupidă afacere… E ca şi când ai încerca să bei ceai fierbinte în preajma unui furnal încins. Numai acest nepot râzgâiat era de vină… acest filfizon… să-şi fi amânat dispariţia cel puţin cu două săptămâni, aşa încât el, Roman, să fi apucat să-şi facă vacanţa până la capăt… şi nu singur, ci cu Lili… Sau să fi dispărut la Constanţa, să le dea de lucru celor de acolo…
Îşi scoase haina şi rămase în cămaşă. Transpirase tot şi haina i se lipise de spinare. Verificări! Investigaţii! Trecu pe lângă un scuar şi văzu o bancă sub coroana unui arţar. Se îndreptă spre ea, ca şi când ar fi zărit un izvor de apă rece. Se aşeză gemând bătrâneşte. Verificări pe teren! Pe o vreme ca asta… Scuarul era pustiu. „Domnule Miroiu, domnule Miroiu, cine naiba te-a pus să dispari, să ne dai de lucru în perioada concediilor de vară?!” Îşi aduse aminte că într-unul din buzunarele de la haină avea o pipă micuţă, neagră, pe care Lili i-o dăruise de ziua lui. O căuta, dar nimeri peste cele cinci scrisori găsite în geamantanul lui Miroiu. Le scoase, le rândui, ca pe un evantai şi începu să-şi facă vânt cu ele. „Pe dracu, îşi zise, nu-s bune de nimic.” S-ar fi ridicat să plece dar îi era lene, cald şi ciudă pe Miroiu. Se apucă, la întâmplare, să citească una din scrisori.
„Te-am aşteptat şi n-ai venit. M-ai lăsat să umblu singură toată noaptea pe faleză. De ce? De ce? De ce? („Domnişoară, un singur „De ce?” ar fi fost mai potrivit„, o dojeni Roman în gând pe autoarea scrisorilor.) Ţi-ai pierdut oare încrederea în mine? („Poate, simţi Roman nevoia să converseze în continuare. O femeie niciodată nu se poate lăuda că a cucerit pe deplin încrederea unui bărbat„.) Dar şi înainte ştiai foarte bine cine sunt… Nu, nu, sunt din ce în ce mai convinsă că ai avut nevoie de un pretext să te desparţi de mine. („Dar cine eşti dumneata domnişoară?„ o întrebă Roman privind caligrafia energică a femeii pe care Miroiu o dezamăgise.) Dovedeşte-mi că n-am dreptate, că greşesc şi vino în seara asta în acelaşi loc… Te iubesc, Mihai! Luiza”.
Roman privi amuzat scrisoarea: „Mda, mormăi el, ia te uită de unde răsare Sărmana Luiza… mica dramoletă!” Trecu, tot la întâmplare, să citească o altă scrisoare: „Te urăsc! („Aha, melodrama începe, se bucură Roman, zarurile au fost aruncate!„) Nu eşti primul bărbat care mă umileşte. Eşti însă primul pe care l-am iubit cu adevărat. De aceea, umilinţa la care tu m-ai supus m-a durut cel mai mult. Umilinţa mi-a transformat iubirea în ură. („Ce vorbeşti, domnişoară?! Cât de josnici pot fi bărbaţii!„) Te urăsc! Ţi-o spun cu toată gura: te urăsc! Te urăsc şi te blestem! Mi-ai spus fără a te ruşina că sunt o c… („Oho, e oare Miroiu omul în stare să-ţi arunce în obraz o vorbă atât de neruşinată? mârâi Roman. Şi mi-l închipuiam aşezat cuminte, cu frică de Dumnezeu„). Fereşte-te de blestemul c…” 3.
Căpitanul reciti scrisoarea. Pe chipul său rotund şi aprins de soarele mării se ivi un surâs ironic. „Te pomeneşti, gândi, că Miroiu n-a ştiut să se ferească de blestemul unei prostituate din Constanţa… L-o fi ajuns şi a… dispărut. Scoase epistola din cel de-al treilea plic.
„Ei, şi ce dacă ai apărut la braţ cu altă femeie?! Puţin îmi pasă. („Nu te mai lăuda, domnişoară Luiza… Fii tare, ţinu el s-o avertizeze!„) Nici eu nu eram singură. Dar figura asta o să te coste. De ce? („Chiar aşa, se întrebă şi el, de ce?„) Ai făcut-o înadins. Ştiai că sunt acolo şi ai venit să mi-o arăţi pe sluta aia… pe domnişoara aia cumsecade. Ascultă-mă, faptul că ţi-ai bătut joc de mine o să te coste. Când ţi-o fi lumea mai dragă, atunci o să ţi-o plătesc. N-ai ştiut să mă preţuieşti. De ce n-ai vrut să vii aseară pe faleză?… Ţi-a fost frică, nu-i aşa?”
Ultimele două scrisori erau scrise în acelaşi stil şi nu aduceau nimic nou. Printre rândurile scrise frumos cu cerneală albastră, trăia şi se chinuia această fiinţă cu numele de Luiza. „Ah, acest zbucium”, glumi Roman pe seama epistolelor, a dragostei şi a urei. „Sărmana Luiza!”. Din cele cinci scrisori „construi” iar un evantai şi încercă să se răcorească, făcându-şi vânt cu ele, dar mai rău se încălzi. Privi „evantaiul” cu un surâs batjocoritor: „Sărmana Luiza vrea să se răzbune. – îşi spuse el deodată şi surâsul i se topi. Sărmana Luiza s-a răzbunat… când bărbatului i-a fost lumea mai dragă…” Gândul acesta îl sâcâi şi îl enervă. În „evantaiul” celor cinci scrisori, desluşea acum portretul unei femei… un portret pe care-l întâlnise, expus nu demult, într-un salon de fotografii artistice. În închipuirea sa, chipul necunoscutei Luiza se însufleţi, luând trăsăturile enigmatice ale unei tinere nordice cu părul blond şi lung. Se enervă şi se ridică de pe bancă…
Zăduful devenise şi mai fierbinte. Cerul şi pământul fierbeau. Verificări pe teren! Poftim, pe-o caniculă ca asta…
La birou, Roman găsi o notă transmisă de către D. R. M. Constanţa, prin care i se confirma că Miroiu Mihai, domiciliat în strada T… nr. 17, era într-adevăr funcţionar al vămii portului Constanţa şi că, de mai bine de zece zile, plecase în concediu la Bucureşti.
„E în concediu omu', gândi Roman, s-a despărţit de iubita sa şi s-a îndrăgostit de o altă femeie… dispare apoi, fără veste… într-un cuvânt, e în concediu şi petrece”…
Zări într-un colţ, pe o etajeră, ventilatorul. Stătea nefolosit. Îl puse în mişcare şi paletele sale prinseră să se rotească în viteză. Îl luă de la locul său şi-l apropie de faţă; parcă se mai răcori un pic: „Scrisorile nu sunt datate… n-au fost trimise prin poştă, merse el cu presupunerile mai departe. Nefericitei îi spune Luiza… Luiza şi mai cum?… E clar, omu' n-a intenţionat să dispară… şi-ar fi luat lucrurile…”
Luă ventilatorul de pe etajeră şi-l apropie de faţă; se descheie şi la bluză; iar când se sătură de atâta „ventilaţie”, îl puse înapoi de unde-l luase. Plictisit şi toropit, se apucă s-o caute la telefon pe Virginia Munteanu. În sfârşit, o găsi la serviciu. După ce se recomandă, Roman o anunţă că ar dori să stea de vorbă cu dânsa în legătură cu declaraţia depusă la Secţia a 4-a miliţie. „La ce oră?” întrebă femeia. „La oră care vă convine”, răspunse el, plăcut impresionat de vocea ei hotărâtă. „La ora 19”. „La dumneavoastră acasă”, propuse Roman. „Ştiţi unde locuiesc?” „Aţi indicat adresa în declaraţie”. „Exact, vă aştept… La revedere!”
Un timp rămase în picioare nemişcat, lângă birou, în bătaia ventilatorului. Încercă să şi-o imagineze pe Virginia Munteanu. Imaginea necunoscutei se închega destul de greu. În cele din urmă, îşi spuse: „Miroiu pare să fie un bărbat căruia nu-i displac moda, eleganţa… Un bărbat cu gust… Gustul său, pesemne, nu se limitează numai la selectarea cu grijă a îmbrăcămintei, ci şi a femeilor… Cu siguranţă, îi place să apară în societate la braţ cu o femeie frumoasă, cochetă, înaltă, subţire, suplă, ademenitoare… Virginia Munteanu, pe lângă aceste calităţi, judecând după voce, trebuie să fie şi o fiinţă energică… Dar „sărmana Luiza…„? Luiza cea părăsită?!”
Nu, nu arata aşa cum şi-o imaginase. În pragul unei garsoniere situată la etajul şapte al unui bloc din cartierul Pieptănari, îl întâmpină o femeie a cărei sobrietate, atât în ţinută cât şi în expresia feţei, te izbea din prima clipă. Era de statură potrivită, cu şolduri mari şi pline; purta o fustă gri de tergal, cu pliuri demodate, şi o bluză sinilie, fără mâneci. Nu folosea fardul, căci avea un ten frumos, pe care şi-l arăta cu o semeţie reţinută. Ochii ei căprui, cu o căutătură energică şi intensă, te avertizau că ai de-a face cu o fiinţă inteligentă. Iar Roman, iscodind-o, nu putu să nu se gândească la cealaltă femeie, la Luiza de la Pontul Euxin, pe care şi-o închipuia frumoasă precum „nordica” expusă la Salonul fotografic internaţional.
— Dumneavoastră sunteţi…
Nu-şi duse până la capăt întrebarea, căci Roman se recomandă. Virginia Munteanu nu-şi ascunse o umbră de dezamăgire, pesemne şi-l închipuise altfel – poate înalt şi lat în umeri, cu o severitate neiertătoare în priviri… Pe câtă vreme tânărul ofiţer din faţa ei – nu prea înalt, cu un cap rotund acoperit de un păr scurt şi sârmos – avea un aer neserios, de mucalit, ce nu prea inspira încredere.
— Poftim, intraţi… vă rog intraţi, îl îmbie ea fără plăcere.
Din vestibul, Roman pătrunse într-o încăpere pe care stăpâna o rânduise astfel încât să pară cât mai spaţioasă: un recamier, un şifonier, o măsuţă de toaletă, trei scaune răspândite în trei colţuri, aşezate pe lângă pereţi. Uşa îngustă ce dădea la balcon era deschisă, perdeaua puţin trasă la o parte. De acolo, de unde se aşezase Roman, se vedeau în depărtare aleile cimitirului Belu. „Perspectiva-i frumoasă, nimic de zis!” gândi el.
Virginia Munteanu se aşeză pe recamier picior peste picior, acoperindu-şi cu grijă genunchii.
— Am citit declaraţia dumneavoastră, deschise Roman vorba, căutându-şi prin buzunare bricheta şi pachetul de ţigări, şi v-aş ruga, întru rezolvarea cu succes a cazului, să mă ajutaţi.
— Vă stau la dispoziţie, se oferi ea scuturându-şi din obişnuinţă, părul vopsit într-un acaju închis.
Îşi găsi ţigările, bricheta. Îi oferi şi femeii o ţigară pe care n-o refuză; după degetele pătate cu nicotină se vedea că e fumătoare.
— Când l-aţi cunoscut pe Miroiu?
— Acum zece zile, răspunse ea şi rămase o clipă gânditoare.
— În ce împrejurări?
— Mi l-a prezentat colegul meu Marin Iliescu.
— Tot de la Direcţia valutară?
— Da. Am ieşit împreună de la serviciu… Era într-o după-amiază… era tare cald. Iliescu m-a invitat la „Cina” în grădina, să bem o bere… Acolo, l-a întâlnit pe Miroiu… şi cum era singur la masă, ne-am aşezat acolo… Aşa ne-am cunoscut.
— Iliescu… îl cunoştea mai de mult?
— Mi l-a recomandat ca pe un fost coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzuse de foarte multă vreme.
Roman se uită prin uşa deschisă, şi zărind în depărtare aleile cimitirului, se gândi că pe acolo trebuie să fie răcoare… o răcoare veşnică.
— Am stat de vorbă şi cu doamna Bănescu… Printre altele mi-a spus că nepotul ei intenţiona să se căsătorească cu dumneavoastră. Vă erau cunoscute aceste intenţii?
Ea îşi scutură ţigara într-o scrumieră ce şi-o aşezase pe genunchi, îi aruncă ofiţerului o căutătură rece, gravă, ca şi cum ar fi vrut să-l avertizeze că nu alesese un moment prielnic pentru ironii.
— Da, închipuiţi-vă, ştiam. Mihai mi-a cerut mâna…
Roman îşi şterse fruntea transpirată şi din nou se gândi cu jind la aleile răcoroase ale cimitirului.
— Din ziua în care v-aţi cunoscut au trecut doar zece zile, observă el. Nu v-a mirat graba cu care v-a cerut în căsătorie?
— Nu. Am treizeci şi unu de ani şi aştept de mult clipa asta. Miroiu mi-a făcut o impresie deosebită. Mi-a plăcut, i-am plăcut. Într-un timp relativ scurt am descoperit că ne asemănam în multe privinţe, că avem aceleaşi gusturi.
Roman îşi aminti că, mai de mult, Lili îl întrebase dacă crede într-o „dragoste de la prima vedere”, iar el, mişcat de naivitatea fetei se mulţumise s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute. Evitase astfel o discuţie banală.
— Miroiu a mai fost căsătorit?
— Nu… După câte ştiu eu, nu…
Ultimele ei cuvinte trădară o vagă nelinişte.
— Dacă n-a fost căsătorit, e de presupus că a avut totuşi o prietenă. V-a vorbit cumva de vreo legătură de-a lui din Constanţa?
Înainte de a-i răspunde, trase scurt şi cu sete din ţigară şi-l măsură cu răceală… de parcă ar fi vrut să ghicească ce se ascunde dincolo de expresia aceea de tânăr mucalit.
— Trebuia oare să-mi vorbească? răspunse ea, arătându-şi astfel nemulţumirea pentru cursul luat de discuţie.
Imediat trecu însă la un ton ceva mai îngăduitor.
— Chiar dacă ar fi încercat să-mi vorbească, l-aş fi oprit. La urma urmelor, Miroiu nu e un copil… e un bărbat în toată firea. Consider normal să fi cunoscut şi alte femei. Nu sunt curioasă de felul meu.
„Întrebările mele o irită… judecă Roman. Totuşi, în ciuda piruetelor ce le face, ştie ceva.” Zise, nu fără o undă de ironie:
— Ce bine ne-ar fi prins acum, dacă aţi fi fost ceva mai curioasă!
Strivi mucul ţigării, apoi scoase la iveală cele cinci plicuri găsite în geamantanul lui Miroiu, le flutură, continuând cu un glas misterios:
— Cine ştie, poate că l-am descoperi cu un ceas mai devreme. Sunt scrisorile unei femei. Le-am găsit în valiza lui.
Virginia se uita la scrisori ca la o rivală ce se cere tratată de sus, cu mândrie. Nu-şi trădă nici un fel de curiozitate, de aceea Roman urmă cu aceeaşi intenţie de a o aţâţa:
— Din conţinutul lor reiese că Miroiu a părăsit-o… a părăsit-o într-un mod brutal, iar ea îl ameninţă… Iată şi tâlcul întrebărilor mele anterioare. Nu v-a mirat graba cu care Miroiu v-a cerut în căsătorie? Din păcate, femeia care-l ameninţa în chip şi fel nu şi-a trecut adresa pe niciuna din scrisori.
— O cheamă Luiza Urseanu, cedă ea într-un târziu, iar Mihai a vrut să-mi vorbească despre această ultimă legătură a sa, dar eu nu l-am lăsat. Nu mă interesa.
— Ce îmi puteţi spune despre caracterul lui Mihai Miroiu, vi s-a părut a fi un om sincer, deschis?
— Repet, spuse mai mult supărată decât enervată, Mihai a făcut asupră-mi o impresie deosebită… Aş fi fost de mult măritată, dacă mi-ar fi plăcut să mă arunc în braţele primului bărbat ieşit în cale… „Ştiu, stimată domnişoară Munteanu, i se adresă el în gând, nu-ţi place convorbirea noastră. Află că nici mie nu-mi prea place, dar ai reclamat dispariţia unui om… care mâine-poimâine ar fi trebuit să-ţi devină soţ… Iar eu trebuie să-l găsesc… şi încă pe-o căldură ca asta… Iartă-mi întrebările!”
— Aţi trăit cu Miroiu?
— Nu. În general, s-a purtat cu mine ca un om bine crescut, cu mult bun simţ, cu multă delicateţe sufletească, răspunse ea.
— Poţi oare în câteva zile să cunoşti dimensiunile reale ale unui om?
Întrebarea o supără. Se ridică brusc în picioare, se îndreptă nervoasă spre uşa ce dădea în balcon, apoi se răsuci şi spuse:
— Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi venit aici să discutaţi cu mine probleme de psihologie?
— Poate… zâmbi Roman amuzat de enervarea bruscă a femeii. Mi s-a încredinţat misiunea de a-l căuta pe Mihai Miroiu, pe viitorul dumneavoastră soţ, şi mă interesează absolut tot ceea ce mă poate ajuta să-mi formez o imagine cât mai reală despre omul pe care trebuie să-l găsesc, adică să vi-l redau.
Virginia Munteanu se reîntoarse la locul ei de pe recamier, îşi aprinse în tăcere o nouă ţigară, apoi îşi ceru scuze, dar în mod vizibil deveni şi mai nervoasă: ochii îi alunecau când într-o parte când în alta, ca apoi să se oprească întrebători pe chipul aparent neserios al vizitatorului.
— Aţi discutat cu Miroiu şi probleme profesionale? V-a împărtăşit câte ceva despre profesiunea sa?
— Nu, ori de câte ori am încercat să deschid vorba, m-a oprit spunându-mi că e în vacanţă şi că vrea să uite pentru un timp că-i vameş.
— El însă s-a interesat despre activitatea dumneavoastră din cadrul Direcţiei valutare?
Ea făcu ochii mari, uluită parcă de întrebare:
— Doamne! Ce vă trece prin minte! Nu m-a întrebat, dar i-am povestit… Aşa cum e şi firesc…
— Iar dumneavoastră, cum nu eraţi în concediu… nu se putu stăpâni Roman.
— Nu vă înţeleg!
„Ce mi-a venit s-o necăjesc? se întrebă el. Era doar firesc să-i vorbească despre munca ei… Nu văd nimic rău în asta…”
— Când l-aţi văzut ultima oară pe Miroiu? mută Roman discuţia pe un alt plan.
— Cu o zi înainte de a fi dispărut.
— Şi când aţi vorbit ultima oară cu dânsul?
— În ziua dispariţiei… m-a chemat acasă la telefon, la patru şi un sfert, să-mi reamintească de întâlnirea de la şase…
— N-aţi observat nimic deosebit? Ceva ce ar fi putut să prevestească această subită dispariţie?
— Nu. Era, ca întotdeauna, bine dispus.
Femeia rămase cu privirile posomorâte în gol, urmărind parcă destrămarea fumului de ţigară.
— Întâlnirea urma să albă loc la ora şase, la ceasul de la Universitate. Aveaţi un program făcut din ajun?
— Da. Ne-am propus să ne plimbăm până la ora închiderii prin Grădina botanică, iar apoi să cinăm unde s-o nimeri…
— V-aţi mai întâlnit cu Miroiu şi altă dată la Universitate?
— Da! De două sau de trei ori.
— Ca să ajungă la locul întâlnirii, lua vreun mijloc de transport sau mergea pe jos?
Virginia Munteanu nu răspunse imediat; îşi muşca, întunecată la faţă, buzele nu prea pline, dar totuşi senzuale.
— De obicei lua autobuzul 34. O singură dată venise cu un taxi – îi fusese teamă că o să întârzie… Acum îmi amintesc foarte bine, mi-a spus la telefon – în ultima noastră convorbire – că o să vină cu 34.
„Am chinuit-o destul cu întrebările mele”, conchise căpitanul. Se ridică în picioare, îi mulţumi pentru răbdarea de care dăduse dovadă, răspunzându-i la întrebări, se scuză pentru indiscreţia lor. Mai aruncă o ultimă privire spre aleile cimitirului Belu…
Virginia Munteanu îl ascultase în picioare, fumând parcă în neştire.
— O clipă, interveni când îl văzu pe ofiţer îndreptându-se spre ieşire, mai staţi o clipă.
Făcea un efort vizibil să nu plângă.
— Vă rog să-mi spuneţi ce se petrece, se rugă ca. Ce s-a întâmplat? De când a dispărut, nu mai sunt om… Simt că înnebunesc… Şi fără asta eram astenică în ultimul hal. Mă străduiesc… mă chinuiesc să pricep ceva. Unde ar fi putut să dispară? Şi de ce? Să spunem că toată idila noastră n-a fost decât un joc, un capriciu din partea lui… De ce s-ar purta atât de aspru cu buna sa mătuşă… cu doamna Bănescu? Credeţi că s-a întors la cealaltă sau că…
Ochii ei mari, chinuiţi de suferinţă, implorau o explicaţie.
— Din păcate, nu vă pot oferi un răspuns la niciuna din întrebări. Să nu ne pierdem, totuşi, speranţa. Poate că Miroiu a căzut pradă propriilor lui slăbiciuni.
— Ce vreţi să spuneţi? tresări ca.
— Nouă, bărbaţilor, ni se mai întâmplă uneori s-o pornim de-acasă într-o direcţie şi să ne pomenim într-alta… s-o fi întâlnit cu altcineva, poate s-a încurcat pentru „un minut” la un şpriţ. Şpriţul s-a transformat într-un chef…
Nici el nu credea în explicaţiile ce le dăruia femeii cu atâta generozitate.
— O, zise ea, dacă ar fi aşa… Dumnezeule, ce bine ar fi! Nu pentru mine, ci pentru doamna Bănescu… Vai de capul şi de inima ei… Suferindă cum e…
— Să nu ne pierdem speranţa, mai zise Roman şi, din pricina stingherelii, îşi petrecu degetele prin părul aspru. Vă mulţumesc. Cu permisiunea dumneavoastră, o să vă mai deranjez… Bineînţeles, dacă va fi nevoie…
Se afla din nou în strada Vulturi. Soarele asfinţise, doar umbrele amurgului mai întârziau încă. Parcă se mai răcorise un pic. „Nu s-a răcorit, mi se pare, îşi spuse Roman oprindu-se acolo unde strada Vulturi se întretăia cu strada Parfumului. E cald… zidurile caselor dogoresc ca nişte cuptoare…” Se uită la ceas – orele 19. Copiii cartierului băteau din nou mingea cu aceeaşi nestăvilită voinţă. „Unde să-l caut pe domnu' Miroiu? La Bucureşti? La Constanţa! Care dintre cele trei femei o fi amestecată în dispariţia lui? Te pomeneşti că toate trei…” îi plăcu lui să conchidă.
Se băgase un gol într-una din cele două „porţi” marcate cu cărămizi şi „jucătorii” norocoasei echipe izbucniră în urale, în timp ce „jucătorii” celeilalte echipe se năpusteau cu ocări asupra propriului lor portar. „A fost un şut imparabil”, se explica puştiul.
„Strada e animată, gândi Roman… Aşa trebuie să fi fost şi când Miroiu a plecat de acasă pentru a se întâlni – la Universitate – cu Virginia Munteanu. Probabil că a plecat de acasă în jurul orei cinci şi jumătate.”
Liviu Roman încercă să-şi imagineze drumul parcurs de Miroiu în ziua dispariţiei. „O să vin cu autobuzul 34”, îi spusese el logodnicei. „Deci, a ieşit din casă, a zăbovit o clipă în faţa porţii, apoi a luat-o la dreapta. A ajuns aici unde mă găsesc în momentul de faţă. S-a amuzat o clipă urmărind fotbalul copiilor, apoi a cotit-o iarăşi la dreapta, pe strada Parfumului.” După nici cinci minute, atinse o altă răscruce de străzi: Parfumului-Anton Pann-Romulus… Se opri: constată că încrucişarea aceea a străzii reprezenta un colţ viu şi animat al cartierului. Îşi cercetă ceasul de mână. De la casa doamnei Bănescu şi până la acel punct, făcuse aproximativ zece minute. „Aşadar, dacă Miroiu a luat-o pe aici, i-ar mai fi rămas vreo 20 de minute ca să ajungă la Universitate.”
Străbătu apoi, fără să se grăbească, strada Anton Pann şi curând ajunse în Calea Dudeşti. În dreapta sa descoperi staţia autobuzului 34. Se amestecă printre cetăţenii care aşteptau în staţie sosirea autobuzului. „Din staţia asta l-a luat Miroiu pe 34, presupuse Roman, dacă l-a luat… Dar am impresia că nu l-a luat… că s-a „rătăcit„ pe drum. Judecând după declaraţiile pe care le posed, dispariţia lui Miroiu nu reprezintă un act deliberat al acestuia. Stabilise să se întâlnească la ora 18 cu femeia de care se îndrăgostise. La patru şi un sfert, a chemat-o la telefon şi i-a reamintit de întâlnire… Era bine dispus, mărturiseşte Virginia Munteanu. Printre altele i-a zis că va veni la întâlnire cu 34… A plecat de acasă la 17,30, tot bine dispus, şi s-a îndreptat spre staţie. A ajuns oare să-l ia pe 34? Iată întrebarea. Adică dacă l-a luat, este exclus să i se fi întâmplat ceva în autobuz, pe traseul Mircea-Vodă – Universitate şi să nu se fi semnalat la secţia „Evenimente„. Or „Evenimentele„ n-au înregistrat nici un „incident„ pe traseu. Deci, după toate aparenţele, dispariţia lui Miroiu trebuie să se fi produs pe itinerarul Vultur – Parfumului – Anton Pann – staţie. Dispariţie?! Cum naiba să dispară? Şi mai cu seamă, de ce? De accidentare nici nu poate fi vorba. Iar de acasă, în mod premeditat n-a dispărut… câte ceva din lucruri tot şi-ar fi luat… În mod firesc, vreau-nu vreau, ajung la concluzia că a fost răpit. Dar când s-au mai pomenit în Capitală cazuri de răpire? Doar dacă n-am fost indus în eroare… minţit de una din cele două femei… Sau poate, de amândouă?… Mai poţi să ştii?” „Bine, să acceptăm ipoteza că a fost răpit, îşi zise Roman. Cum? De unde? De pe stradă? Fără să se fi observat? Atunci, înseamnă că a fost cu voia lui.” Propria sa concluzie îl enervă. Se desprinse nemulţumit din loc şi făcu cale întoarsă. O porni în sus, pe trotuarul drept al străzii Anton Pann, şi mai atent la particularităţile presupusului traseu străbătut de Miroiu. „Cine oare ar fi putut să fie interesat în răpirea unui vameş?” Nu-şi răspunse. După un timp, se închipui în postura celui interesat să-l abată pe Miroiu din drum şi să-l facă să dispară. „Fără îndoială că acesta nu şi-a apucat victima de braţ invitând-o: „Drăguţule, vii cu mine?„ ci l-a aşteptat undeva, într-un loc bine ales, poate cu o maşină… De ce nu? Dacă accept ipoteza unei răpiri, barem să mi-o imaginez ca în filme… ultramodernă. Mai întâi, răpitorii au făcut o recunoaştere a terenului… Deci, eu să fi fost răpitorul, unde mi-aş fi oprit maşina?… Stai? Ceva nu-i în regulă… Ca să-şi ducă la îndeplinire planul, organizatorul – răpitorul – ar fi căutat, mai întâi, să afle ora când Miroiu va pleca de acasă. De la cine ar fi putut s-o afle? Fie de la doamna Bănescu, fie de la Virginia Munteanu. Pe Miroiu de ce să-l exclud? Ar fi putut s-o afle şi din gura lui. Presupunând că răpitorul ştia la ce oră va pleca Miroiu de acasă, unde dracu şi-ar fi putut amplasa mai bine maşina?”
Se opri din nou la întretăierea celor trei străzi. Cercetă împrejurimile. „Nu, nu, aici în nici un caz… locul ar fi fost prost ales.” „Nodul” era controlat de nenumărate ferestre şi balcoane. O luă pe Parfumului în sus, spre Vulturi. Nici porţiunea asta nu i se păru propice organizării unei răpiri în plină zi: „Totuşi, gândi Roman frecându-şi cu palma creştetul capului, pe itinerarul ăsta şi numai pe ăsta trebuie să se fi produs ceva… un incident care s-a soldat cu dispariţia lui Miroiu… Cu siguranţă că acel ceva, ţinând seama de particularităţile străzilor în cauză, trebuie să fi fost observat… Între cinci jumătate şi şase… O să-i cer sectoristului să se informeze dacă alaltăieri, între 17,30 şi 18 nu s-a petrecut… Ce anume să se petreacă, o răpire? Dracu' s-o ia de treabă! Unde ne găsim? În Texas?” Şi din nou îl cuprinse mânia că Miroiu îşi alesese un anotimp atât de nepotrivit ca să dea de lucru miliţiei. Cine să-l răpească? Nu cumva „sărmana Luiza?” Şi izbucni, fără să vrea, în râs.
— Unde mergem? întrebă Lili furioasă.
— De ce nu ai încredere în criminalistul Liviu Roman? zâmbi el dulce.
— Domnule, o să te amuze răspunsul meu: în criminalist mai am un pic de încredere, în celălalt însă, nu…
— Li-li! exclamă Roman dramatic. Ce faci? Desparţi conţinutul de formă? Nu-ţi dai seama că săvârşeşti o gravă eroare?
— Lasă pălăvrăgeala! Unde mergem?
— E o surpriză.
— M-am săturat de surprizele tale.
Strada străjuită de tei fără floare era slab luminată. Roman se uită peste umăr. Surprinzându-l, ea îl ironiză:
— Vrei să vezi dacă nu eşti urmărit?
— Domnişoară, o să te amuze răspunsul meu: sunt urmărit.
— Te rog să nu mă sperii, îl rugă Lili.
Roman se opri: o trase la pieptul său vânjos şi o sărută.
— Ce faci, obrăznicule? ripostă ea după ce se eliberă din strânsoarea braţelor sale.
— Vreau să-l derutez pe urmăritor, glumi el. Să ne prefacem că suntem îndrăgostiţi.
— Unde mă duci?
— Nu mai avem mult până acolo… o să-ţi placă.
Şi, într-adevăr, îi plăcu: grădiniţa amintea de localurile de seară ale Bucureştilor de altădată: câteva mese aşezate pe sub coroanele unor arţari; un lăutar bătrân cântând în surdină; în văzduh, aroma aţâţătoare a grătarului.
— Ce curios, se bucură Lili, să găseşti la un pas de Şosea şi de Arcul de Triumf o grădiniţă micuţă ca asta…
— Se spune că cineaştii noştri ar fi „prospectat-o”.
— Îmi place mult aici, se bucură ea, bătând copilăreşte din palme, aproape că te-am iertat. Îi mângâie tandră mâna măslinie şi păroasă. Ştii, mama m-a întrebat ce ai de gând.
— De parcă s-ar fi înţeles cu maică-mea: şi ea m-a întrebat acelaşi lucru.
— Şi ce ia-i răspuns?
— Că te iubesc.
— Tu n-ai timp nici să-ţi faci concediul, darmite să-ţi dai seama dacă mă iubeşti, sau să te însori.
El se aplecă să-i sărute mâna, apoi îi făgădui că după ce va încheia şi „afacerea asta”, o s-o ducă, în acordurile Simfoniei a IX-a, la „Ofiţerul Stării civile”.
— Ariciule, îl alintă Lili. Aşa mi-ai spus şi când ai avut de-a face cu Cavalerul de Dolenga. Mă porţi cu vorba de la un dosar la altul…
Băură bere rece. Se înveseliră. Lăutarul se opri şi la masa lor: îi zicea din gură şi-şi ţinea hangul, ciupindu-şi vioara… Cântecul lăutăresc de dragoste izbuti s-o întristeze pe Lili, iar Roman, zărindu-i în ochi sclipiri melancolice, gândi: „E sentimentală… ca mai toate bucureştencele, melodramele o fac să plângă… oftează când ascultă un şlagăr languros”. Deodată avu senzaţia că de undeva, din dreapta sa, cineva îl fixează cu stăruinţă. Se uită într-acolo: la o masă aşezată în semiîntuneric şedea un bărbat în faţa unei halbe de bere. Roman nu reuşi să-i desluşească trăsăturile feţei.
— Ai căzut pe gânduri, domnule criminalist, observă Lili, după ce lăutarul se retrase la locul său, în spatele unui copac.
— Si, signora, mi se mai întâmplă…
După al doilea rând de bere, o întrebă:
— Ascultă, Lili, ţi-ar place să te răpesc?
— Eşti nebun…
— Presupunând că sunt, ţi-ar place?
— De când aştept clipa asta!
Râseră. Roman îşi scoase stiloul şi se apucă să tragă pe un şervet tot felul de linii.
— Ce tot desenezi acolo?
— O nevastă de criminalist trebuie să dea dovadă de răbdare…
— Şi crezi că până acum n-am dat destulă dovadă?
Roman socoti că ar fi mai înţelept să tacă. Când termină, aşternu şerveţelul sub privirile fetei.
— Ce-i inima asta cu un steag înfipt în ea? se interesă Lili.
— Casa iubitei mele.
— Bine, dar eu nu locuiesc pe Vulturi, protestă ea. Sau poate că mai ai o iubită?
— Da, aşa e, nu locuieşti pe Vulturi, recunoscu Roman vesel, dar nici eu nu mă pregătesc să te răpesc. Acceptă însă jocul. Ştii cum te-aş răpi?
Simţi din nou privirile necunoscutului din dreapta sa şi nu ştiu dacă faptului acesta trebuie sau nu să-i acorde vreo importanţă.
— Cum? deveni ea curioasă.
— Aş afla, de pildă, că la ora şase te întâlneşti, la ceasul de la Universitate, cu un alt bărbat.
— Ai afla?! râse Lili. Asta-i bună! Cum?
— Am şi eu secretele mele. Am metoda mea. („Are dreptate Lili, gândi Roman. Ipoteza de care m-am agăţat impune o întrebare: cum a aflat răpitorul că Miroiu va pleca de acasă la 5,30?”) Uite, continuă să se joace el, aş veni cu maşina până aici, unde Vulturi face cruce cu Parfumului… Aş staţiona cu maşina în colţul ăsta, în calea ta, şi aş sta la pândă… Tu, venind din dreapta, o coteşti tot la dreapta, pe Parfumului, fiindcă trebuie să ajungi în Calea Dudeşti să iei autobuzul 34. Nu bănuieşti nimic din ceea ce ţi s-a pregătit… din ceea ce ţi se poate întâmpla în plină zi. Ajungi în dreptul maşinii. Te strig. Te opreşti. Eşti surprinsă. Poate chiar speriată. Te întreb unde te duci, deşi ştiu unde te duci. Tu spui o minciună. De pildă, că ai oră la croitoreasă. Gentil din fire, eu mă ofer să te duc. Tu n-ai cum să mă refuzi… urci în maşină şi cazi în capcană. Din clipa asta eşti a mea… te-am răpit…
— Asta s-o crezi tu, îl înfruntă Lili, strâmbând din nas. Nu-mi place cum mi-ai organizat răpirea.
— De ce? întrebă Liviu nedumerit de nemulţumirea ei.
— E o răpire mult prea uşoară… ca la operetă. Din capul locului tu excluzi posibilitatea oricărei împotriviri din partea mea. Asta mă şi jigneşte, se prefăcu ea supărată.
„Are dreptate maimuţica, gândi Roman, zău că are dreptate. Ce serios ştie Lili să se joace”.
— Şi mă rog frumos, de ce te-ai împotrivi?
— Păi, e de presupus că între noi doi a intervenit o ruptură, o ceartă, urmată de o despărţire ireparabilă. Eu nu pot să uit cauza despărţirii noastre… Nu te mai vreau… am terminat cu tine, deşi în suflet mai păstrez câte ceva, hai să zicem, din amintirea îmbrăţişărilor tale. Înţelegi?
— Lili, să fiu al dracului dacă nu te înţeleg… Te înţeleg, şi încă foarte bine.
— Iar pe tine, Liviule, te-aş fi lăsat în continuare la grădiniţa de copii… să mai creşti un pic. Nu te-aş fi lăsat să ajungi criminalist…
— Oho, ce drăguţ din partea ta! Şi ce noroc pe mine că am izbutit să evadez de la grădiniţă. Iar acum răspunde-mi: dacă ţi-ar place să fii răpită, cum ţi-ai organiza răpirea?
— N-aş fixa maşina în calea victimei, răspunse ea după o clipă de gândire, ci în partea asta, în dreapta. Victima, venind dinspre Vulturi, ajunge în Parfumului şi o coteşte la dreapta. Maşina o ia după dânsa, o ajunge din urmă… încetineşte viteza… înaintează paralel cu mine. Tu stai lângă şofer, că nu ştii să conduci. Îmi vorbeşti prin geamul lăsat jos, adică mă pofteşti să urc. Eu refuz. Atunci opreşti maşina, te dai jos. Eu aş fugi, dar mă uit în jur şi văd oameni, şi mi-e ruşine de ei. Tu, în schimb, îmi vorbeşti cu blândeţe. Te ascult, sunt însă contrariată că tu ştii unde mă duc, că am o întâlnire la ora şase, la ceas. Văzându-mă indiferentă, tu devii agresiv… sau poate chiar ameninţător. Gândul unui scandal în văzul lumii mă îngrozeşte. Vreau să-l evit… N-am încotro şi urc… În felul ăsta, tu îţi vezi realizată prima parte a planului: am urcat fără să fac scandal…
— Bravo Lili, eşti genială! Eşti demnă de mine. Meriţi să te iau de nevastă, râse Roman. Consideră-te răpită.
— Dacă îţi face plăcere!
Într-un târziu, se ridicară de la masă. În stradă, Roman îşi aminti de necunoscutul de la masa din dreapta lor. „Prea trăgea cu coada ochiului la mine. Sau mi s-a părut? se întrebă el. Se mai întâmplă. Să vedem dacă o să se ia după mine”.
O cuprinse pe Lili de talie şi o trase după dânsul. Merseră aşa un timp. Se opriră. În timp ce o săruta, Roman scrută strada: era pustie. Necunoscutul nu ieşise încă din local.
— Să mergem! propuse Lili.
Se opri la primul telefon public pe care-l găsi în cale.
— Trebuie să telefonez în două locuri, se scuză Roman.
— Pot să te secondez? întrebă Lili.
— De ce nu? Nu eşti tu colaboratoarea mea cea mai apropiată?
Doamna Bănescu răspunse imediat. Roman îşi ceru iertare pentru faptul că se vedea nevoit s-o deranjeze la o oră atât de înaintată.
— V-aş ruga să vă amintiţi dacă în afară de dumneavoastră, mai ştia cineva că Miroiu avea în ziua aceea întâlnire cu Virginia Munteanu, la ora şase, la Universitate? E foarte important să vă amintiţi, preciză el. Aţi povestit cuiva? Aţi primit un telefon? Aţi fost întrebată dacă e acasă sau pleacă de acasă şi unde? Pe fir se lăsă o tăcere adâncă. E greu de răspuns?
— Încerc să-mi amintesc, îşi justifică doamna Bănescu tăcerea. După alte câteva minute, adăugă: Nu, n-am vorbit cu nimeni că Mişu a cunoscut-o pe Virginica şi că se întâlneşte zilnic cu ea…
— Vă mulţumesc! Noapte bună!
Formă şi cel de-al doilea număr. Lili se retrase lângă trunchiul unui castan şi de acolo îl urmări pe Liviu cu o înţelegere deplină a situaţiei. Îl auzi vorbind cu o oarecare tovarăşă Virginia Munteanu. „Numai cu femei şi cu tovarăşe are de-a face”, gândi ea, amuzată de stăruinţele lui telefonice.
— Vă rog, insistă Roman în pâlnia receptorului, încercaţi să vă aduceţi aminte… E foarte important…
— Unui singur om i-am mărturisit că în ziua aceea, la ora şase, aveam întâlnire la Universitate cu Mihai, îşi aminti, în sfârşit, Virginia Munteanu.
— Cui?
— Lui Marin Iliescu…
— Dacă nu mă înşel, e cel care v-a făcut cunoştinţă cu Miroiu?
— Exact, răspunse femeia acru.
— Vă mulţumesc. Noapte bună…
Puse receptorul în furcă şi reveni lângă Lili. Ghicindu-i intenţia, închise ochii şi-i oferi buzele.
