II. Bomba explodează în zori
Doamna Bănescu auzi un zgomot şi se trezi speriată din somn. Trase cu urechea. Nu, nu era închipuire. Zgomotul venea din odaia nepotului. Bătăile inimii i se înteţiră. Se ridică în capul oaselor. Auzea acum zgomotele şi mai distinct. Cineva umbla prin camera lui Mihai, iar duşumelele vechi scârţâiau sub apăsarea, totuşi atentă, a paşilor. Liniştea adâncă a dormitorului mai era împunsă de tic-tac-ul unui deşteptător. Un greier ţârâia neobosit dincolo de fereastra deschisă, dar acoperită cu o perdea. Bucuroasă, doamna Bănescu gândi că, în cele din urmă, Mihăiţă al ei se înapoiase şi cu asta chinurile ei luau sfârşit. Ca şi în multe alte dăţi, se vede treaba că poznaşul intrase pe furiş, ca să n-o trezească. Se dădu jos din pat, hotărâtă să treacă dincolo şi să-şi urechească nepotul, încât s-o ţină minte. Nu aprinse lumina. Îşi puse capotul. Bătăile inimii însă nu se potoliră. De aceea respiraţia i se îngreună şi o cuprinse teama ca nu cumva să facă o nouă criză de anghină pectorală. Totuşi, nu se opri din drum. Când ajunse în sufragerie, auzi iarăşi zgomote în odaia nepotului: se umbla la şifonier. Auzul n-o înşela. Se îndreptă prin întuneric spre uşa camerei alăturate. O deschise cu o exclamaţie plină de bucurie: „Mişule!” Încăperea era înecată în beznă. Fereastra pe care o ştia închisă era acum deschisă, iar perdeaua flutura lin ca o aripă fantastică şi înfricoşătoare. Spaima o cuprinse imediat în vârtejul morţii. „Mişu!” rosti ea cu o voce gâtuită de emoţie. Nimeni nu-i răspunse. Odaia părea pustie. „Mişu!” mai strigă ea. Atunci, de după uşă, se ivi un bărbat care i se păru cât un uriaş de înalt, cu umerii laţi şi puternici. Apucă să-i vadă faţa rea, răzbunătoare, apoi simţi cum nişte gheare ascuţite i se înfig în inimă, străpungând-o. Îşi auzi propriul horcăit şi avu senzaţia că uriaşul ridicase braţul s-o lovească, iar ea strigase: „Nu da!”. Unghiile îi intraseră şi mai adânc în inimă. În clipa următoare, pierdu şi ultimul strop de aer. Se prăbuşi moale pe covor.
Lăptăreasa, o femeie încă voinică în ciuda celor 60 de ani, venea tocmai din Cioplea să-şi vândă marfa unor clienţi din cartierul Vulturi. Nu mai făcea de mult negoţ ca pe vremuri; rămăsese doar cu câţiva clienţi, deveniţi cu timpul prieteni. Îşi făcea apariţia în fiecare dimineaţă: lăsa o sticlă de lapte la madam Ţiglău, două la familia negustorului scăpătat Stoica. Venea rândul doamnei Bănescu, „această văduvă necăjită şi fără noroc”. La ea ajungea, mai întotdeauna, în jurul orei 7,30. Îşi găsea clienta în picioare, trebăluind prin casă. În ultima vreme, doamna Bănescu luase obiceiul s-o tragă după dânsa la bucătărie, unde timp de zece minute îi povestea vrute şi nevrute despre „bunul şi frumosul” ei nepot, mărturisindu-şi fericirea maternă pe care o încerca. Se emoţionau amândouă, mai lăcrămau, apoi lăptăreasa pornea mai departe într-ale ei.
În dimineaţa aceea intră în curte (trei zile nu dăduse pe acolo căci zăcuse la pat) şi, ca de obicei, vru să ocolească clădirea şi să se îndrepte către bucătăria ce se găsea în spatele casei, dar zări uşa de la intrarea principală deschisă şi strigă: „Coană Bănescu!” Nu primi nici un răspuns. Îşi închipui că n-a fost auzită şi o strigă din nou. Intrigată, urcă treptele ce duceau spre marchiză. În pragul uşii deschise, se opri şi-şi strigă clienta să vină să-şi ia laptele. Neprimind nici un răspuns, intră în casă. Când ajunse în sufragerie, încremeni locului. Abia după câteva clipe, începu să ţipe cât o ţinea gura.
Roman îi ordonă sectoristului să stea la poartă şi să nu lase pe nimeni în curte. Lăptăresei îi ceru să mai aştepte, nu care cumva să plece. Ascultătoare, femeia se aşeză pe iarbă, lângă o tufă de liliac, unde putu să plângă în voie, nestingherită de nimeni.
De cum intră în sufragerie, Roman dădu peste cadavrul bătrânei: zăcea în pragul uşii deschise. Se apropie de el, ocolind masa din mijlocul sufrageriei. Primul lucru care-i atrase atenţia fură ochii bătrânei: mari, sticloşi, reţinând parcă în adâncul retinei spaima din clipa morţii. Nici o urmă de sânge, nici un semn al vreunei lovituri violente. Numai faţa galbenă şi ochii mari mărturiseau groaza şi durerea în faţa morţii. Trecu, după un timp, să studieze poziţia cadavrului: ajunse repede la concluzia că bătrâna căzuse mai întâi în genunchi, apoi pe spate; încremenise cu privirile aţintite în tavan. Mâna stângă i se încleştase pe reverele capotului. Degetele mâinii drepte îi erau întinse, ca şi când ar fi vrut să apuce ceva de pe covor.
„La ora unsprezece noaptea, când i-am telefonat, mai trăia încă, îşi zise Roman. La ora şapte şi jumătate, lăptăreasa a găsit-o moartă.”
Trecu în camera lui Miroiu. Îşi dădu repede seama că se umblase la şifonier: cele două uşi rămăseseră puţin întredeschise. Le deschise de-a binelea, evitând să tragă de mâner. Făcu o altă descoperire: lucrurile lui Miroiu dispăruseră. Îşi aminti de existenţa geamantanului. Îl căută sus, pe şifonier: dispăruse şi el. Rămase pe gânduri, privind când la cadavrul bătrânei, când la şifonierul golit de lucruri, şi încercă să intuiască ce se petrecuse în camera aceea, căci nu mai avea nici o îndoială – faptul acela provocase moartea bătrânei. „Ochii ei holbaţi şi înspăimântaţi îmi spun că trebuie să fi văzut ceva, ceva îngrozitor… ceva care a speriat-o de moarte, gândi Roman fixând faţa galbenă şi crispată a bătrânei… Să se fi reîntors Miroiu să-şi ia lucrurile? Atunci ce interes ar fi avut să-şi abandoneze mătuşa când acesteia i s-a făcut rău?” Îşi reluă cercetările, trecând cu grijă de la un obiect la altul. Fereastra era deschisă… O fi deschis-o ea… peste noapte… să aerisească. Dădu perdeaua la o parte şi se uită în curte: lăptăreasa stătea pe iarbă şi plângea stăpânit. Dacă ar fi să-i dea crezare – şi nu avea nici un motiv să nu-i dea – găsise uşa deschisă. Se putea, deci, conchide că, după toate aparenţele, vizitatorul nocturn a intrat pe uşa principală, pe care a deschis-o folosindu-se probabil de cheia casei pe care din grabă, o lăsase deschisă. Se gândi din nou la Miroiu: avea, cu siguranţă, cheia locuinţei asupra sa.
Brusc, în tăcerea funebră a casei, răsună revoltător de tare ţârâitul telefonului. Roman tresări speriat. Trecu în sufragerie. Aparatul se găsea pe bufet. Ridică receptorul. Recunoscu imediat glasul Virginiei Munteanu. Femeia nu-i ascunse nedumerirea aflându-l acolo. În clipa următoare, însă, îl rugă să fie amabil să i-o dea la telefon pe doamna Bănescu. Roman se văzu nevoit să-i aducă la cunoştinţă că doamna Bănescu a încetat din viaţă.
La celălalt capăt al firului Virginia Munteanu amuţi. Rosti după o bucată de vreme, cu vocea moale:
— Nu se poate…
— Din păcate…
— Doamne?! gemu ea.
După o scurtă tăcere, se interesă dacă i se îngăduia să vină s-o vadă.
— Deocamdată, nu.
De la telefon, Roman se îndreptă spre ieşire, îi făcu semn lăptăresei să se apropie. Femeia se ridică anevoie.
— Arată-mi cât era uşa de deschisă, îi ceru Roman.
— Vă arăt, vai de Dumnezeul meu, vă arăt îndată! Atât era deschisă, cam pe jumătate…
— Nu mai mult?
— Nuu…
Abia atunci Roman observă un lucru nu lipsit de interes – cheia era vârâtă în broasca uşii nu pe dinafară; ci pe dinăuntru. Amănuntul îl îngândură şi mai rău.
— Tovarăşe, îl trezi din gânduri lăptăreasa, îmi daţi voie să plec? Că mi se strică laptele, tovarăşe.
Roman îi ceru Buletinul de identitate, îşi trecu în carnetul său datele care-l interesau, apoi zise:
— Sunteţi liberă.
La poartă, curioşii nu se risipiseră încă. Lăptăreasa ieşi din curte; fu asaltată cu tot felul de întrebări, însă ea se mulţumi să le răspundă crucindu-se, după care o luă repede la picior.
Roman coborî cele trei trepte de la intrare, ocoli clădirea şi ajunse în dreptul camerei lui Miroiu, unde era fereastra deschisă. Se opri. Fereastra nu era prea înaltă. Se apropie de zid şi se apucă să-l cerceteze cu atenţie: descoperi pe pământ, chiar sub fereastră, fărâmituri proaspete de tencuială. „Să fi intrat oare pe fereastră? se întrebă el nedumerit. De ce? Miroiu putea să intre foarte bine pe uşă!” Faptul i se păru mai mult decât derutant. Găsise cheia vârâtă în broască pe dinăuntru: deci Miroiu sau oricare altul n-ar fi putut să intre şi asta din pricina cheii doamnei Bănescu, aflată în broască. „Deci, neputând intra, socoti Roman, vizitatorul s-a îndreptat spre fereastră… A deschis-o ca să poată pătrunde în casă.” Căpătă certitudinea că vizitatorul nocturn n-a putut să fie altcineva decât Miroiu… A intrat pe fereastră şi a ieşit, normal, pe uşă…
Sosi o maşină a D. G. M.-ului. Din ea coborâră procurorul, medicul legist şi locotenentul major Nisipeanu, de la Cabinetul ştiinţific. Intrară tuspatru în casă. În prezenţa procurorului, medicul legist trecu imediat la cercetarea cadavrului. În vremea asta, căpitanul Roman, frecându-şi nervos cu palma scăfârlia aspră, îi atrase lui Nisipeanu atenţia asupra câtorva elemente:
— În cameră, lângă fereastră, e un scaun. Cu siguranţă că infractorul a luat valiza de pe şifonier şi a pus-o pe scaun… Bănuiesc că a încărcat-o cu lucruri… Cercetează atent şi podeaua…
— De ce nu încerci cu câinele? îşi dădu Nisipeanu cu părerea, deschizând trusa.
— Ar fi de prisos… Câinii, într-un oraş mare cum e Bucureştiul, mai mult încurcă…
— S-ar putea să ai dreptate! zise Nisipeanu…
Începu să monteze blitz-ul pe aparatul de fotografiat.
Ceva mai târziu, doctorul se ridică, se scutură pe genunchi, apoi luându-şi ochelarii de pe nas, se adresă procurorului:
— Probabil inima… Un clasic atac de cord. Dispuneţi autopsia.
Blitz-ul din mâna lui Nisipeanu prinse să fulgere. Procurorul se uită întrebător la Roman.
— Cred că e necesar, zise căpitanul.
— De acord, încuviinţă şi reprezentantul procuraturii.
— Când e vorba de autopsie, înţelegerea dintre miliţie şi procuratură e deplină, observă doctorul râzând. Şi, fără nici un rost, îşi puse din nou ochelarii pe nas.
Vestea morţii doamnei Bănescu şi a dispariţiei fără veste a nepotului ei se răspândi în cartier cu repeziciune. Tot mai mulţi curioşi se adunau în faţa porţii, iar miliţianul de la poartă răguşise strigându-le pe cât de oficial, pe atât de neconvingător: „Daţi-i drumul! Staţionatul interzis!”. Ieşind din nou în curte şi zărind mulţimea clocotind în stradă, Roman nu se înfurie, ba dimpotrivă… Ştia din proprie experienţă – clocotul acesta va scoate la suprafaţă, o dată cu tot felul de fleacuri, elemente nu lipsite de interes. Şi nu se înşelă. Puţin mai târziu, auzi din stradă un îndemn:
— Du-te, mă, şi povesteşte!
— Du-te! Du-te! mai răsunară câteva voci.
Miliţianul deschise poarta şi făcu loc unui puşti să treacă. Acesta ezită să înainteze, dar miliţianul îl împinse în direcţia în care se afla Roman.
— Du-te! îl îndemnară din nou glasurile celor din stradă.
Dacă avea patrusprezece ani. Roman îl încuraja să se apropie. Puştiul îl ascultă. Ştiind din experienţă ce rezonanţă are în mintea adolescenţilor pronunţarea cuvântului „criminalist”, Roman se recomandă:
— Sunt criminalistul Liviu Roman. Tu cine eşti? Î întinse mâna. O întinse şi băiatul, şovăitor.
— Eu sunt Victor Celmare, zise băiatul cu o voce subţire, în plină transformare.
— Elev?
— Elev, spuse el emoţionat.
Palmele atârnând de nişte braţe lungi, uscăţive, păreau să-i fie de prisos: nu ştia unde să şi le ascundă.
— În ce clasă?
— Într-a şaptea. Sunteţi chiar criminalist? îndrăzni el să întrebe, minunându-se.
Şi pentru că avea în buzunar o pipă dăruită de Lili, aşa „de haz”, din care nu fuma niciodată, o scoase, ducând-o în colţul gurii.
— Am auzit că ai să ne spui ceva foarte important, deveni Roman grav.
— Da! Chiar aşa… Vreau să vă spun ceva… Ştiu dintr-o carte pe care am citit-o că orice amănunt într-o anchetă are importanţă…
— Aşa e, îl aprobă Roman, trăgând din pipa fără tutun.
— E adevărat ce se spune?
— Da' ce se spune?
— Că nepotul tuşei Bănescu ar fi dispărut de două zile?
— Da, n-a mai dat pe acasă…
— Dacă-i adevărat, atunci să vă declar ceva foarte important, ceva decisiv… se lăudă băiatul, ducând mâinile la spate. Alaltăieri, cam pe la cinci şi jumătate, eu stăteam la fereastră…
— Unde locuieşti?
— Aici, nu departe, explică puştiul. Pe Vulturi, colţ cu Parfumului… la numărul… Stăteam la fereastră şi-mi făceam lecţiile la franceză… Învăţ franceza cu un profesor. De la fereastră, l-am văzut pe nepotul doamnei Bănescu…
— Îl cunoşti?
— Păi cine nu-l cunoaşte? Toţi îl cunoaştem… Eu, cel puţin, îl vedeam în fiecare zi trecând. L-am văzut şi alaltăieri… Venea dinspre casă şi o luase pe Parfumului…
— În ce direcţie? deveni Roman curios.
— La dreapta, spre Dudeşti.
— Şi atunci ai văzut o maşină luându-se după el? întrebă Roman, amintindu-şi de propriile supoziţii.
— Ce maşină?! Nuuu… n-am văzut nici o maşină, ci un om… un bărbat… S-a luat după el, l-a ajuns din urmă. S-au oprit amândoi să stea de vorbă… Apoi domnul acela i-a dat un plic. Nepotul tuşei Bănescu a citit scrisoarea… Apoi au pornit împreună.
— În ce direcţie? Tot spre Dudeşti?
— Nu… S-au întors şi au luat-o pe Parfumului, spre sfatul popular în sus, în direcţia străzii Ghenadie Petrescu…
— Şi n-ai văzut nici o maşină?
— Nu… Trebuia? întrebă băiatul, privindu-l pe Roman cu nişte ochi mari, plini de nevinovăţie copilărească.
Ofiţerul îl linişti mărturisindu-i că, într-adevăr, ceea ce văzuse el de la fereastră era foarte, foarte important. În sinea sa, însă, îl supăra gândul că supoziţiile sale cu privire la aşa-zisa „răpire” a lui Miroiu dăduseră faliment.
— Îţi aminteşti cum arăta omul acela care l-a oprit pe nepotul doamnei Bănescu? Poţi să mi-l descrii?
— Cum să nu…?! era chel… mai scund decât nepotul doamnei Bănescu… Purta o cămaşă albă cu mâneci scurte, pantaloni albi…
— La faţă l-ai văzut?
— Nu prea bine…
— L-au mai zărit şi alţi copii când ei s-au oprit şi au stat de vorbă?
— Nu ştiu… Dacă vreţi, pot să aflu… să mă interesez, propuse băiatul, şi numai la ideea că un criminalist veritabil ar putea să-i încredinţeze o misiune, i se împurpurară obrajii.
— Bine, Victore… Mă interesează tot ce e în legătură cu nepotul doamnei Bănescu… Când afli ceva, mă cauţi la numărul ăsta de telefon…
Roman îi întinse o carte de vizită. Băiatul o citi şi-i răspunse:
— Sigur, tovarăşe căpitan, am înţeles…
Roman se auzi strigat. Locotenentul major Nisipeanu răsări la fereastră: „Vino imediat”, îi spuse. În sufragerie văzu cadavrul bătrânei, care era acoperiş cu ziare, şi se posomorî brusc. Îl întristase mai cu seamă părul cărunt şi despletit al moartei, pe care ziarul nu izbutise să-l acopere.
În odaia lui Miroiu, Nisipeanu continua să ridice nişte urme.
— Ai găsit ceva? se interesă Roman.
— Cred că au fost doi.
Nisipeanu se îndreptă din şale. Fruntea i se îmbrobonise.
— Au lucrat în doi… Priveşte… covorul ocupă mijlocul odăii. Avem între studio şi covor, apoi între covor şi şifonier, câte un spaţiu neacoperit… Priveşte urmele astea care au ieşit la iveală cu soluţia pulverizată de mine… Vezi, în timp ce unul lucra la şifonier, celălalt trebuie să fi stat pe marginea studioului. O fi obosit omu'! Urmele acestor paşi le mai găsim în spatele uşii… Observi, uşa se deschide înăuntru…
Roman se uită în direcţia indicată de braţul lui Nisipeanu. Uşa despărţea „spaţiul acela” de cadavrul bătrânei. Simţi un zvâcnet dureros în inimă. „Ce obicei mai au şi medicii legişti, îşi spuse, să acopere cadavrele cu ziare!”
— Nu e prea greu să ne închipuim cum s-au petrecut faptele, continuă Nisipeanu. În clipa în care infractorii au auzit-o pe bătrână, s-au ascuns în spatele uşii… „Da, nimic de zis, e foarte simplu”, îl aprobă Roman în gând.
— Ai stabilit particularităţile paşilor?
— Deocamdată pot să-ţi spun că infractorul care a stat pe marginea studioului purta pantofi 42… un picior normal. Celălalt infractor, însă, are o talpă de uriaş… 45…
— Oho, într-adevăr, un picioruş cam mare… Te rog… vezi dacă aceleaşi urme le găseşti şi lângă uşa de la intrare… Te las, îmi pare că a venit „Salvarea” să ridice cadavrul… „Unul, cel cu 42 la pantofi, trebuie să fi fost Miroiu, gândi Roman, îndreptându-se spre ieşire… Dar cel de-al doilea, „uriaşul„, cine naiba să fi fost?”
În stradă, maşina „Salvării” aţâţă din nou curiozitatea mulţimii. Oamenii se înghesuiau să prindă clipa în care sanitarii vor ieşi din casă, ducând pe targă cadavrul bătrânei. Roman veni mai aproape de poartă. Auzi zvonul străzii:
— Sărăcuţa de dânsa!
— Nepotu' a omorât-o!
—… că nu s-au mai văzut. Acum cinci ani…
— Mi-a spus zilele trecute că mai are o singură dorinţă: să bea un pahar de vin la nunta nepotului…
— El a omorât-o… a omorât-o şi a dispărut!
— Ce vorbeşti! N-arăta a criminal. Era un bărbat… L-ai văzut?
— Ba bine că nu… un tip de şmecher…
— Foarte elegant…
— Şi foarte respectuos…
Se lăsă o tăcere adâncă: sanitarii îşi făcuseră apariţia, acoperiseră cadavrul bătrânei cu un cearşaf alb. Miliţianul deschise poarta şi ceru mulţimii să nu se înghesuie. Roman ieşi din curte o dată cu sanitarii şi se furişă neobservat printre curioşi. Câteva femei începură să plângă. Un bărbat zise:
— O duc la autopsie…
— La autopsie! exclamă o femeie. Sărăcuţa de ea…
Maşina porni încet, greoi, ca un car mortuar, apoi când se mai depărtă de oameni, prinse viteză.
Roman zăbovi în stradă, nebăgat în seamă de nimeni. Iscodea feţele oamenilor, nădăjduind că va descoperi ceva… dar ce anume, nici el nu se simţea în putere să-şi răspundă.
Nu, nu ştia cu ce să înceapă, de unde să înceapă şi, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, se lăsă în voia întâmplării. O porni agale spre Dudeşti. În dreptul unei clădiri, îi ieşi în cale Victor Celmare.
— Aici locuiesc, tovarăşe căpitan.
Roman se opri şi se uită la faţada clădirii cu un singur etaj.
— Pot să jur că de la fereastra aceea l-ai văzut pe Miroiu, zise ofiţerul.
— Exact, confirmă băiatul, încântat de perspicacitatea criminalistului.
— Păi, nu-i prea greu de ghicit, surâse Roman trist. Etajul nu are decât o fereastră. Hai mai bine şi arată-mi unde s-au oprit cei doi.
Parcurseseră împreună mai bine de douăzeci de metri.
— Uitaţi, aici, în locul ăsta. Ţin minte, pentru că am stâlpul ca reper…
Roman se opri în preajma stâlpului. Îşi roti, mai mult din obişnuinţă, privirile. Apoi se uită spre casa puştiului. Într-adevăr, de la fereastra locuinţei sale se putea vedea destul de bine o porţiune mare a străzii.
— Deci aici s-au oprit? întrebă iar Roman. După asta, ce-au făcut? se interesă vrând să verifice memoria băiatului.
— S-au întors şi au luat-o spre strada Ghenadie Petrescu, fostă Labirint…
— S-o luăm şi noi într-acolo, propuse căpitanul.
Când ajunse însă în dreptul locuinţei băiatului, îl sfătui să rămână acasă.
— Să nu uiţi ce te-am rugat…
Victor se căută prin buzunare, scoase cartea de vizită a ofiţerului şi o flutură în semn că n-a uitat.
Roman plecă mai departe nemulţumit de sine, de faptul că se fâţâia de aici până colo, că nu ştia de unde să înceapă. Mergea şi îşi spunea: „Deci, răpirea nu s-a produs aşa cum am presupus eu. Sau cum şi-a închipuit Lili. Şi de ce neapărat răpire? Omul acela în alb i-a înmânat un plic. Miroiu a citit scrisoarea. S-a abătut apoi din drum. Nu singur, ci însoţit de aducătorul scrisorii. Împreună au luat-o în direcţia asta… Miroiu n-a parlamentat… Miroiu n-a făcut scandal… De bună voie l-a însoţit pe aducătorul scrisorii… Şi de ce, mă rog, nu l-ar fi aşteptat o maşină?”
Pe lângă dânsul trecu un taxi. Îl opri şi se urcă în el.
— Încotro? îl întrebă şoferul.
Roman rămase o clipă gânditor. Şoferul repetă întrebarea.
— Pe Lipscani, la Banca Naţională, zise, neştiind încă exact ce avea să întreprindă.
Îi păru rău că urcase în maşină: soarele încinsese caroseria şi se simţea de parcă ar fi intrat într-un cuptor. Sudoarea îl şiroia fără contenire. „De ce mă duc la Banca Naţională? se întrebă, ştergându-şi mereu, cu un gest mecanic, faţa asudată. Ca s-o consolez pe Virginia Munteanu? Nefericita! Într-un răstimp atât de scurt i-a dispărut logodnicul, şi-a pierdut viitoarea soacră… Şi chiar dacă ipoteza mea cu maşina a căzut, tot necesită un răspuns întrebarea: „De unde a ştiut aducătorul scrisorii ora exactă la care Miroiu va pleca de acasă?„ Aseară, la telefon, bătrâna m-a asigurat că n-a pomenit nimănui de întâlnirea pe care Miroiu o avea în ziua aceea cu Virginia Munteanu. În schimb, Virginia Munteanu i-a vorbit colegului ei, Marin Iliescu. Uf… cald mai e!… Cu omul ăsta n-am apucat încă să stau de vorbă. Şi el e cel care i-a făcut Virginiei Munteanu cunoştinţă cu Miroiu. Uf! un duş rece nu mi-ar strica…”
La Banca Naţională, însă, îl aştepta o surpriză. Virginia Munteanu nu era la ghişeu. Îi ţinea locul o colegă. Cu multă amabilitate, îl informă că Virginia Munteanu fusese învoită de către şeful serviciului.
— Pentru multă vreme?
— Pentru două ceasuri.
— Şi e de mult plecată? întreba Roman privind-o cu un surâs pe care şi-l ştia cuceritor.
— Să fie cam un ceas răspunse tânăra funcţionară, roşind din pricina felului în care i se zâmbea.
(„O să-ţi scot ochii, îl ameninţase Lili într-o seară. Să nu te mai uiţi aşa la femei!” „Fată dragă, se apărase el, sunt numai în exerciţiul funcţiunii. În cazul de faţă, privirea mea este profesională”. „N-ai vrea să te uiţi şi la mine la fel de „profesional?„„)
— Unde aş putea să-l găsesc pe şeful serviciului dumneavoastră?
Fata se oferi să-l cheme şi Roman puse politeţea acesteia pe seama surâsului său curtenitor. „Unde o fi plecat Virginia Munteanu? De ce s-o fi învoit pentru două ceasuri?!”
Tânăra şi simpatica funcţionară reveni la ghişeu însoţită de un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu părul rar şi cărunt. Mergea greoi şi puţin adus din spate. Se uită la Roman peste ochelarii pe care, cu siguranţă, nici în timpul somnului nu şi-i scotea. Doi ochi de un verde spălăcit îl fixau întrebător.
— Sunt căpitanul de miliţie Liviu Roman. Unde am putea să stăm de vorbă?
— Vă rog poftiţi la mine în birou, îl invită şeful serviciului fără prea multă plăcere.
Roman însă nu se împiedică de acest amănunt. Îl urmă dincolo de „bariera” ghişeelor.
Cinci minute mai târziu, Tudor Voiculescu, şef de serviciu la Banca Naţională, se străduia să răspundă cât mai exact şi mai prompt la întrebările căpitanului.
— Era foarte necăjită… Lucrează în serviciul meu de doi ani, dar niciodată n-am văzut-o în halul ăsta. Era albă la faţă ca varul. Tremura. Mi s-a spus că a primit un telefon şi că neapărat trebuie să se ducă până într-un loc. N-am întrebat-o unde şi de ce. Nu aveam nici un motiv s-o fac. Tovarăşa Munteanu n-a abuzat niciodată de bunăvoinţa mea. În cei doi ani de serviciu n-a lipsit nemotivat, ci numai pe bază de certificat. Şi apoi, prea arăta jalnic…
— Care îi sunt obligaţiile? se interesă Roman şi ceru permisiunea să-şi aprindă o ţigară.
— Serviciul nostru este unul valutar… ea cunoaşte la perfecţie trei limbi – franceza, engleza şi rusa. Lucrează cu străinii care se prezintă la ghişeu pentru schimbul de valută… Este o funcţionară eminentă, preciză şeful măsurându-l pe ofiţer deasupra ochelarilor. Nu ţin minte să fi primit vreo reclamaţie la adresa ei.
— Dacă înţeleg bine – iar dacă nu înţeleg bine, vă rog să mă corectaţi – ea are de-a face atât cu valută străină cât şi cu leişorii noştri româneşti.
— Exact, la ea se depune cecul sau valuta forte, cu documentele respective. Din mâna ei, cel în cauză primeşte leii…
— Mulţumesc. La controalele din ultima vreme cum a ieşit?
— Perfect. Evidenţa documentelor la zi, a sumelor de bani care le manipulează de asemenea. Repet: este o funcţionară excelentă şi foarte cinstită.
Roman întâlni ochii de un verde spălăcit ai şefului de serviciu; în ciuda răspunsurilor sale calme şi sigure, omul îşi stăpânea cu greu neliniştea stârnită de cele câteva întrebări ale ofiţerului de miliţie.
— Încă o întrebare, dacă sunteţi amabil… Unde îl pot găsi pe tovarăşul Marin Iliescu?
— O, nu-i o problemă prea complicată, spuse funcţionarul, bucuros că vizitatorul anunţa astfel că nu mai avea să-i pună nici o altă întrebare. O să vi-l aduc chiar eu… Aşteptaţi o clipă.
Roman nu-l refuză. Urmărindu-i mersul legănat şi greoi, îşi spuse că sunt fiinţe predestinate încă din scutece să crească funcţionari, iar apoi să devină şefi de serviciu, şi că o asemenea fiinţă era şi Tudor Voiculescu. Acesta nu zăbovi prea mult, dar se reîntoarse singur, zâmbind stingherit şi parcă ruşinat:
— N-aş vrea, tovarăşe Roman, să vă formaţi o părere proastă despre noi, funcţionarii băncii… Aflu şi eu acum, nu fără surprindere, că Marin Iliescu s-a învoit să se ducă la Policlinică… urmează, mi s-a spus, un tratament… N-a revenit încă…
Roman nu-şi trădă nedumerirea, se arătă chiar înveselit de absenţa lui Marin Iliescu. „Nu-i nimic dacă lipseşte”, exprima faţa rotundă, deschisă şi comunicativă.
— Vă mulţumesc pentru amabilitate… iar dacă nu vă vine greu, vă rog să spuneţi tovarăşei Virginia Munteanu că am căutat-o şi că o rog să-mi telefoneze… Ştie ea unde…
Tudor Voiculescu îl conduse până în sala mare şi răcoroasă a Băncii. Acolo se despărţiră. Înainte de a părăsi incinta clădirii, Roman urmări un timp, de la distanţă, o operaţie de schimbare a valutei. Un englez cu o statură atletică, îmbrăcat într-un costum uşor de vară, prezenta, o dată cu un cec tip, şi paşaportul ţării sale. Străinul trăgea din pipă, interesat şi dânsul de îndeletnicirea funcţionarei.
