Literatura eroică [ modifică ]

În grupa aceasta Gaster așază 13 lucrări de literatură poporană propriu-zisă și câteva de autori cunoscuți. Nu-i putem face o vină din aceasta, căci d-sa nu face aceeași deosebire ca Hasdeu între ce este poporan și popular. Noi, fiindcă am adoptat și norma și numirea propusă de Hasdeu, vom vorbi aici de scrierile curat poporane, lăsând pe celelalte pentru capitolele respective.

Avem dar, următoarele cărți de literatură eroică: Alexăndria, Varlaam și Ioasaf, Syndipa, Bertoldo, Halima, Archir și Anadam, Ghenoveva, Iliodor, Filerot și Antuza, Dracul și Femeia, Til-Buh-Oglindă. Unele din ele sunt foarte răspândite și știute de toată lumea; altele sunt mai puțin cunoscute. Vom spune câte ceva despre fiecare din ele.

ALEXĂNDRIA

Faptele lui Alexandru cel Mare au avut un nemărginit ecou printre popoarele Orientului. Imaginația lor a dat naștere la felurite povești, care au format un corp și s-au răspândit apoi și în Occident.

Nu se cunoaște redacția primă a romanului lui Alexandru. Este sigur însă că s-a născut în Egipt, că eroul este înfățișat ca fiu al lui Netinav, "împăratul Eghipetului". Această redacție primitivă s-a atribuit - pentru a se da mai mult crezământ redacțiilor ulterioare - lui Callisthenes, scriitor grec, care a însoțit pe marele cuceritor în expedițiile sale și a fost chiar omorât din porunca lui Alexandru. Din Egipt, romanul a trecut în Bizanț și de-acolo în Italia, unde s-a redactat în latinește de către un scriitor puțin cunoscut, Valerius, prin sec. al IV-lea d.Chr. Prin lucrarea aceasta și prin o nouă traducere latinească din grecește, făcută de un cleric Leo (sec. X) se răspândește povestea faptelor lui Alexandru în tot apusul. Desigur că în Spania s-a amestecat cu povestiri venite prin arabi.

Din Bizanț romanul lui Alexandru s-a răspândit, pe de altă parte, în Orient și a venit și în țara noastră; pe ce cale? Gaster socotește două izvoare: unul bizantin și altul slavon. Monografia publicată (1910) de N. Cartojan studiază redacția cea mai veche după slavonește, cuprinsă într-un codex miscellaneus scos la lumină în 1883 de I.Bianu, care l-a și numit Codex Neagoeanus. Manuscrisul e scris de Popa Ion din Sînpetru în anul 1622 și se arată ca o copie a unei mai vechi traduceri.

Cu redacția după slavonește s-a amestecat mai târziu o alta luată din limba neogreacă și care reprezintă o formă bizantină.

În felul acesta s-au născut o sumă de variante românești ce s-au răspândit foarte repede. În sec. al XVII-lea, când pomenește Miron Costin despre Vita Alecsandri magni a lui Q. Curtius Rufus, atrage atenția că aceasta nu trebuie confundată cu alte Alexandrii mincinoase, adică formate din povestiri populare.

Natural, romanul acesta a circulat întâi în manuscris. În colecția Academiei sunt 15 asemenea manuscrise. Cea mai veche tipăritură este din 1713, citată de Del Chiaro, dar nu se găsește nici un exemplar. După aceasta se cunoaște o ediție din 1794 (Sibiu). De atunci încoace edițiile se înmulțesc, dar ele nu sunt retipăriri ale aceleiași cărți, și multe din ele reprezintă redacțiuni deosebite. E curios de notat că în multe ediții moderne s-au păstrat expresii slavonești, cum este formula de salutare pe care o reține Heliade Rădulescu (Dispozițiile și încercările mele de poezie) când ne spune cum a auzit citindu-se prima oară Alexandria și cum cititorul ajunsese până la: "mira tebe brate".

Iată punctele esențiale ale romanului lui Alexandru:

Pe când împărățea în Egipet Netinav, veni Darie împăratul împotriva lui, îl bătu și supuse țara. Atunci împăratul, întristat, spuse sfetnicilor săi că va dispărea și se va întoarce odată, ca tânăr de 30 de ani și va scoate neamul său din robie. Dispărând, se duse în Macedonia la craiul Filip, care era mâhnit că nu avea copii. Acolo el deveni tatăl unui copil al împărătesei Olimpiada. Acel copil fu botezat Alexandru, care omorî pe Netinav fără să știe că-i e tată și care se făcu foarte viteaz și dobândi învățătură multă. Înainte de a se urca pe tron el făcu multe isprăvi vitejești, precum este un război cu tătarii ș.a. După moartea tatălui său, luând domnia, deși era foarte tânăr, el nesocoti amenințările lui Darie și porni cu oaste împotrivă-i. În cale trecu pe lângă diferite cetăți pe care le supuse: Anita (Atena), Râmul (Roma) ș.a. Trecu prin țara leșească, printr-o țară unde erau păsări cu obraz de femeie și cu păr ca de porc mistreț, ajunse la marea albă și zidi cetatea Alexandria, se duse la Troada (Troia), în Ierusalim, în Eghipet; în sfârșit ajunse la Darie și după multe lupte, îl învinse și-i luă domnia. De acolo străbătu în țara furnicilor uriașe și în alte țări care de care mai ciudate, până în India, în țara lui Por Împărat, dar muri otrăvit de un om al său, în Țara Ierusalimului.

Aceste puncte principale au în jurul lor felurite episoade: în unele miraculosul are rol de căpetenie, în altele se găsesc aluzii la evenimente istorice cu mult ulterioare epocii lui Alexandru.

VARLAAM ȘI IOASAF

Romanul despre aceste două persoane celebrează triumful creștinătății asupra păgânității și s-a răspândit foarte mult la popoarele Europei, mai ales din pricina parabolelor felurite ce conține. Povestea este atribuită Sfântului Ioan din Damasc, care a scris-o în sec. VIII în limba siriacă, din care s-a tradus în grecește, în slavonește și astfel a ajuns la noi, unde cea mai veche redacțiune este din mijlocul sec. XVII (1648), făcută de Udriște Năsturel.

Traducerea aceasta s-a tipărit de generalul P.V. Năsturel în 1904.

Iată cuprinsul: Împăratul Avenir din India dobândi un copil Ioasaf, și vrăjitorii citiră în stele că se va face creștin. Împăratul vrea să-l crească departe de orice influențe exterioare, dar un glas de sus îndeamnă pe pustnicul Varlaam, care petrecea în pustiu, să se ducă să convertească pe Ioasaf. El pleacă și izbutește. Împăratul, înfuriat, voind să-i schimbe credința, pune pe doi filozofi ai împărăției să discute în fața unui sobor, unul susținând, celălalt combătând creștinismul și susținătorul să se dea învins în fața argumentelor celuilalt. Se întâmplă însă că susținătorul apără cu atâta căldură creștinismul încât rezultatul acestei încercări fu chiar creștinarea împăratului. Bătrânul lăsă tronul lui Ioasaf, dar acesta se duse în pustiu și trăi cu Varlaam.

Cine sunt acești sfinți? Din studiile făcute de specialiști rezultă că cele mai multe momente ale vieții lui Ioasaf reproduc biografia lui Budha. Dr. Gaster observă însă că nu atât această parte biografică a interesat pe cititori, ci mai mult diferitele episoade și pilde, care au dobândit cu timpul existență individuală și, cu modificări de amănunt, au trecut în povestirea faptelor atribuite altor eroi ai imaginației populare.

ISTORIA SYNDIPII FILOZOFULUI

E o poveste indiană, dar originalul indian nu se cunoaște. Cele mai vechi redacțiuni cunoscute sunt: persană și siriacă, de pe un text arab. La noi s-a introdus prin greci. Cel mai vechi manuscris e de la finele sec. XVIII (1779), iar cel mai vechi text tipărit e din 1802 (Sibiu).

Un împărat avea un fecior. Filozoful Syndipa s-a legat că-l va învăța în șase luni toate învățăturile. La sfârșitul studiului, filozoful trimise pe tânăr la tatăl său, recomandându-i să tacă șapte zile. Muțenia fiului miră pe împărat, care însărcină pe cea mai vicleană din cele șapte femei ale sale să-l decidă a vorbi. Ea îi propune să omoare pe bătrân și să-i devină soție. Băiatul zise că-i va răspunde peste șapte zile. Atunci ea se zgârie pe față, își rupse hainele și acuză pe tânăr de criminal, din care cauză împăratul îl osândi la moarte. În această împrejurare intervin cei 7 filozofi sfetnici ai împărăției și în fiecare zi spune unul o pildă, la care răspunde femeia. Astfel trec șapte zile, tânărul vorbește și soția e pedepsită.

HALIMA

E o colecție de povești poporane, de origine arabă, dar îmbogățită în cursul veacurilor cu anecdote din alte izvoare deosebite. Europa a cunoscut-o mai întâi la începu tul secolului al XVIII-lea (1704), prin traducerea lui Galland. La noi s-a introdus prin două căi: 1) printr-un izvor grec alcătuit din două colecții vechi arabe (1001 de nopți... și 1001 de zile), tradus de Ion Gherasim Gorjan (1835-1838); 2) printr-o traducere nemțească după Galland, prelucrată de Ioan Barac (1836). 

Fondul acestei cărți este foarte simplu. Un împărat își omora totdeauna nevasta a doua zi după nuntă, fiindcă cea dintâi nu-i fusese credincioasă. Cea din urmă, numită "Halima", cere voie împăratului să-i spună o poveste și trece din una în alta și astfel trec 1001 de nopți, după care timp împăratul o iartă și trăiește cu ea în fericire.

Partea importantă însă o formează tocmai acele povești.

Și acestea s-au răspândit separate și au servit de izvoare multor nuvele și povestiri din diferite literaturi.

Ce lucru curios trebuie să mai notăm aici, că Gorjan, în epilogul redacției sale, pune în legătură povestea Halimalei cu istoria românească, într-un chip foarte naiv:

"Cu drept cuvânt se laudă Halima pentru fapta ei. Însă fapta lui Mircea Vodă pe la anul 1393, care prin armele sale comandate cu multă înțelepciune și vitejie împotriva lui sultan Baiazid, este cu mii de ori mai mare, mai slăvită și mai vrednică de pomenit în tot minutul, căci a nimicit legislația numitului sultan, prin care îndatora țara noastră, ca pe tot anul pe vremea viitoare, să dea Porții câte 500 de copii și zece mii de galbeni. Prin cererea lui Aidin nu se stârpea neamul omenesc, iară prin a lui Baiazid s-ar fi prefăcut țara noastră de mult în provincie sau pașalâc, plin numai de turci și toți românii în Osmani și Ibraimi. Mare ești, Mirceo, slăvit în toți vecii! Și nu suntem vrednici de a te pomeni după cuviință".

ARCHIR ȘI ANADAM

Această povestire face parte din ciclul de povești al Halimalei, dar a venit la noi independent printr-un izvor slav. Cel mai vechi manuscris e din sec. al XVII-lea, publicat de Cipariu: Istoria lui Archirie; altul de la finele sec. al XVIII (1784): Isto ria lui Sangrid împărat ce stăpânea țara Dorului. În secolul nostru, Anton Pann publică: Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam(1850).

Un împărat avea un sfetnic, Archir. Acesta crescu și învăță pe nepotul său Anadam și-l duse la împărăție în locul lui. Nepotul se gândi într-o zi să piardă pe unchi, ca să-i moștenească averea. De aceea, printr-o scrisoare cu pecete împărătească, făcu pe Archir să vină, din orașul în care sta, în capitală, cu un număr de trupe. Atunci Anadam îl acuză că s-a răsculat și nenorocitul fu osândit la moarte, dar armașul împărătesc nu-l omorî, ci-l ascunse în casa sa. Pete câtăva vreme împăratul din Eghipet dete știre împăratului cestuilalt să-i trimită niște meșteri care să-i facă o cetate, nici în cer, nici pe pământ și meșterii să vină, nici îmbrăcați, nici dezbrăcați că dacă n-o face așa, îl răpune cu oastea. Atunci Archir se arată și îl scoate din încurcătură. Îmbracă niște meșteri în plase, merge la Eghipet și pune într-o cutie un copil, căruia îi dă o frigare cu carne în mână, leagă cutia de picioarele a doi vulturi și astfel se ridică în sus și cerința împăratului e satisfăcută. Povestirea cuprinde la fine întrebări și răspunsuri, de acelea care se găsesc și în literatura orală.

După aceasta Împăratul Faraon începu să întrebe pe Archir, zicând: - Cu cine mă potrivesc eu întru slava împărăției mele? - Cu soarele. Îl întrebă iarăși: -Dar boierii mei? Răspunse el: - Cu razele soarelui. - Bine, îi zise împăratul, dar ce copac este acela, care are douăsprezece ramuri, fiecare ramură având câte patru cuiburi și în cuiburi câte șapte ouă, pe o parte albe și pe o parte negre? Archir răspunse: - Copacul este anul, cele douăspezece ramuri sunt lunile lui, iar ouăle pe o parte albe sunt zilele săptămânii și pe o parte negre sunt nopțile. Împăratul îl întrebă iarăși: - În care lună omul bea și mănâncă mai puțin? Archir răspunse: - În luna lui februarie, că este mai mică decât toate. Împăratul zise: - Să te mai întreb una: - Ce este aceea, dintr-un însuflețit iese un neînsuflețit și dintr-un neînsuflețit iese un însuflețit? Archir răspunse: Este oul, când îl ouă găina este neînsuflețit și când îl clocește iese un însuflețit.

GHENOVEVA DE BRABANT

Povestea Ghenovevei este de origine francă și aparține ciclului de legende relative la familia lui Carol cel Mare. La noi s-a introdus prin traducerea lui Pleșoianu, pe la mijlocul secolului trecut (1838) - dintr-un text francez, prelucrat din nemțește. În scurt timp deveni populară.

Identică în fond cu aceasta e o variantă din sec. XVII cu titlul: Povestea pentru împărăteasa țării frâncești ce i-au tăiat maștehă-sa mâinile.

Cavalerul Sijefre ia în căsătorie pe Ghenoveva. Năvălind maurienii în Franța, el e nevoit să plece în război. În lipsă, vătaful curții scrie stăpânului său că Ghenoveva e necredincioasă și ea este osândită la moarte. Înainte de plecare, ea încredințează unei servitoare devotate o scrisoare, pe care s-o dea bărbatului său când se va întoarce de la război; apoi fu dusă de călăi în pădure împreună cu copilul. Călăilor le fu milă și n-o omorâră, ci o lăsară liberă. Ghenoveva trăi în pădure cu fiul său, hrănindu-se cu buruieni, până când, odată, mergând Sijerfe la vânătoare, o descoperă și o aduce acasă, fiindcă se încredințase de nevinovăția ei.

BERTOLDO

Bertoldo e o traducere după un text grecesc (mss. 1779), care traduce și el textul italienesc al lui Giulio Cesare della Croce (tip. 1620).

FILEROT ȘI ANTUZA

Filerot și Antuza reprezintă o prelucrare a povestirii grecești a lui Vincenzio Cornaro (1630-1650). Manuscrisul românesc cel mai vechi e din 1800.

DRACUL ȘI FEMEIA

Dracul și femeia s-a tipărit întâi în 1851.

E vorba de un drac, care a fost trimis să trăiască pe pământ și cunoaște astfel toate isprăvile femeilor și concluzia e că: femeia a îmbătrânit pe dracu...

Prototipul povestirii e într-o colecție indiană, care a ajuns - nu se știe pe ce cale - în Italia, aici a fost o redacție latinească; din ea Machiavelli a prelucrat scrierea lui Belfegor. Nu se poate spune ce cale a urmat povestirea lui Machiavelli ca să intre în literatura românească. Dr. Gaster amintește două basme care au același subiect. Noi putem aminti nuvela lui Caragiale, Chir Ianulea.

TIL-BUH-OGLINDĂ

Această ciudată numire este titlul unei povestiri care s-a tipărit a doua oară în Brașov, în 1846. E o traducere din nemțește și titlul însuși traduce vorba germană Eulenspiegel, un erou comic popular. Să se observe că din acest nume propriu s-a format vorba franceză espiegle, precum calembour s-a format din numele Kahlenberg, iarăși un erou popular.