Secolul XVIII [ modifică ]

ÎN MOLDOVA

Nicolae Costin (1660-1712) fiul lui Miron. A studiat în școlile polone și și-a căpătat renume de bărbat foarte învățat. Pe lângă acest fapt, familia din care făcea parte și înrudirea cu Duca-Vodă i-au asigurat o pozițiune strălucită în stat. Sub cinci domni a ocupat pozițiunile cele mai înalte; vornic de țara de sus și de jos, hatman, mare logofăt - iar în alte timpuri, cum a fost după căderea lui Duca, s-a văzut nevoit să fugă din țară, ca să scape de persecuțiunea adversarilor săi politici. Ca și tatăl său, Nicolae Costin era prețuit în afacerile diplomatice. Astfel vedem că, în timpul pregătirilor de război între Petru cel Mare și Carol XII, venind în Moldova ambasadorul Franței, marchizul Desalleurs, Costin a fost trimis ca să-l întâmpine. În alt rând, venind Potoțki, voevodul Galiției, tot el i-a ieșit înainte.

De la dânsul avem o scrisoare filozofică și scrieri istorice.

Cea dintâi poartă numele de Ceasornicul domnilor și este o lucrare filozofică, morală și politică. Până acum nu s-a tipărit, ci se află în două copii: una în biblioteca statului din Iași, de la începutul secolului trecut (mss. 6), alta de la începutul secolului nostru, în biblioteca seminarului din Iași (Veniamin). Extrase se pot citi în: Gaster, Literatura populară, 1883. Apendice.

Operele istorice sunt două:

Cartea descălecatului de-ntâiu, precedată de o prefață în care autorul arată importanța istoriei, "că istoria deșteaptă și pre cei leneși și neștiuți spre mari lucruri". El începe cu zidirea lumii, vorbește despre Turnul Babel, despre semințiile celor trei fii ai lui Noe, toate după biblie. După aceasta copiază, aproape vorbă cu vorbă, capitole întregi din scrierea tatălui său, intercalând părți luate din diferiți autori, care nu au nici o importanță pentru chestiune. Se vede din multele citațiuni ce face, o deosebită erudițiune, dar expunerea e greoaie.

Letopisețul țării Moldovei de la Ștefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin Logofătul, de pre izvoadele lui Vasile Damian ce au fost Treti-Logofăt, a lui Tudosie Dubău Logofătul și altora cuprinde evenimentele de la 1661 până la 1711. Începe cu suirea pe tron a lui Evstratie Dabija (1661-1665) și merge până la finele domniei lui Dumitru Cantemir (iunie 1711). Ultimele capitole se ocupă cu diferitele căimăcămii, a lui Lupu Vornicul și a lui Ion Mavrocordat, care ține locul fratelui său Nicolae, numit titular pe ziua de 6 noiembrie 1711 și suit în scaun a doua oară la 19 noiembrie.

Despre cei doi cronicari, care au procurat o parte din materialul lui Nicolae Costin, aflăm informații în Mișcări culturale de I.G. Sbiera și apoi în Istoria literaturii de N. Ioga (sec. XVIII, vol. II, Excursul I).

Costin avea un om de casă pe Axinte care, sub Racoviță Vodă, a fost uricar. Acesta ne-a lăsat o cronică despre a doua domnie a lui Mavrocordat (1711-1715). Scrierea lui pierde din valoare prin faptul că e lucrată cu scop vădit de a plăcea domnului și prin urmare nu putea să aibă spirit de independență, nici în expunerea evenimentelor, nici în judecarea lor. 

Ioan Neculce a fost boier mare și a ocupat diferite funcțiuni însemnate. S-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar și, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. Pierzând rușii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719 și întorcându-se a trăit la moșia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcțiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.

Neculce a fost un militar distins și Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși zice - și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul țării Moldovei de la Dabija VV. Până la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.

În prefață ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea".

Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradițiuni relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu,Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanul, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.

Neculce nu era prea învățat, dar era om cu bun simț, cu pricepere de a judeca lucrurile, câștigată prin amestecul direct în afacerile statului și cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toți cronicarii Moldovei. El știe foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situație sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiștilor ce scriau slavonește, ci dimpotrivă simplu și, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin și Grigore Ureche.

Aproape toți domnii, despre care vorbește în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85), era "om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad", Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu știa, ci numai iscălitura învățase de o făcea; practică bună avea: mânca bine și bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la față, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeș, la minte așezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era și credincios la jurământ. Mânie avea strașnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. Când ajunge la domnia acestuia, amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun și vrednic, milostiv și răbdător, dar era și cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea".

Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci știm că la venirea împăratului Rusiei în Iași el era funcționar înalt și legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, și portretul țarului: "Om mare, mai înalt decât toți oamenii, iară nu gros, rotund la față și cam oacheș și cam aruncă câteodată din cap, fluturând".

Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci și grupurile, națiunile. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri:

«La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe, iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate».

Cu Neculce se termină seria marilor cronicari ai Moldovei. Mai scriu însă și alții. 

Între aceștia e și Ienache Kogălniceanu. Despre el ne dă informații biografice Mihail Kogălniceanu în ediția primă a colecției sale de cronici.

Fiu al lui Vasile Kogălniceanu, căpitan al ținutului Iașilor, născut la 10 octombrie 1730. La vârsta de 16 ani a intrat în slujba domnului ca copil de casă. Copiii de casă erau un corp de trupă compus numai din fii de boieri. La 1749, sub Constantin Racoviță, ia prima slujbă de comis al treilea. Cu acesta trece în Țara Românească (1753) și stă cu el, fiind înaintat în slujbă, acolo, până când acesta reia domnia Moldovei, când se întoarce acasă, unde e și înaintat vătaf al copiilor de casă și apoi vătaf de aprozi. Atât de mult a ținut Kogălniceanu la domnul său, încât în 1757, când Racoviță este mazilit, se duce cu el la Constantinopol și șade acolo ani îndelungați până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) și tot acolo își scrie cronica.

A mai servit sub Grigore Ghica (1774-1777) în timpul în care s-a pierdut Bucovina și mai târziu s-a retras din serviciul public la moșia sa din ținutul Fălciu, unde a murit în anul 1795.

Cronica lui începe cu prima domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733) și sfârșește cu a patra domnie a aceluiași domn și cu ocupația rusească (1744). E curios de observat că despe Racoviță, protectorul său, vorbește cu indiferență, ba chiar în privința primei domnii îi adresează critici foarte severe. Din unele pasagii ar rezulta nemulțumirea sa personală pentru că i-au fost preferați alții la înaintare în slujbă.

M. Kogălniceanu îi atribuie și două bucăți de versuri în care vorbește despre uciderea boierilor Ion Cuza și Manolache Bogdan în 1778 de către Constantin Moruz. D-l Iorga contestă paternitatea lui Kogălniceanu și socotește că altul - un anonim - este autorul.

Alte cronici contemporane cu a lui Kogălniceanu mai sunt:

a) una datorită unui mic boier Alexandru Amiras, tradusă de acesta și în grecește și tipărită la Paris în 1827, care povestește evenimentele de la domnia lui Evstratie Dabija (1661-1665) până la domnia lui Grigore Ghica (1726-1733);

b) alta atribuită lui Nicolae Mustea, uricar care tratează aceeași epocă, numai că se oprește la anul 1729;

c) a treia a lui Ion Canta. Acest boier, despre care aflăm date biografice în Istoria literaturii române de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I), a fost un membru al familiei Cantacuzino, care obișnuia să-și scrie numele prescurtat, a ocupat funcțiuni însemnate, ajungând până la aceea de spătar (1769) și apoi de stolnic. El povestește întâmplările din Moldova, de la a doua până la a 4-a domnie a lui Constantin Mavrocordat (1741-1769).

Câteștrele aceste cronici se găsesc publicate în vol. III al colecției lui M. Kogălniceanu.

În această colecție s-a publicat și o altă lucrare din aceeași epocă, însă nu o cronică, ci o Condică de obiceiuri, scrisă în 1762 de Ghiorgachi al doilea logofăt. Lucrarea e făcută din porunca lui Grigore Calimach (1761-1764) și arată diferitele ceremonii ce se obișnuiau în Moldova, la suirea pe tron a domnitorilor, la Crăciun, la Sf. Bobotează, la Înviere, la schimbarea mitropolitului, la primirea oaspeților străini ș.a. Amănunte biografice se arată în Istoria literaturii de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I). 

Dumitru Cantemir, născut în 1673, a fost fiul lui Constantin Cantemir, care a domnit în Moldova (1685-1693). După ce a învățat în țară cu un dascăl renumit pe timpul acela Ieremia Cacavelas, fu trimis la Constantinopol ca ostatec în locul fratelui său Antioh. Aci ascultă o sumă de învățați, veniți din Occident, învață limba turcească, introduse notele de muzică la turci și compuse chiar cântări religioase foarte prețuite de turci. Cu chipul acesta își câștigă multe simpatii printre oamenii sus-puși de la Poartă.

La moartea tatălui său, fu ales domn de boieri, dar nu fu confirmat de Poartă și continuă a ședea la Constantinopol.

Când, la 1710, Petru cel Mare declară război Turciei, Cantemir fu rugat să primească domnia Moldovei, socotit ca destoinic în conducerea armatei, cât și ca om de încredere al guvernului otoman. Contrar tuturor obiceiurilor, în loc să-i ceară bani, turcii i-au dat un ajutor bănesc spre a se stabili la domnie.

Supărat că, peste câtva timp, i s-au cerut sumele de care fusese cruțat la instalare, s-a hotărât să dea o lovitură grozavă turcilor, aliindu-se cu rușii. Pe când lucra la podul ce i se ordonase să facă peste Dunăre, el îndemna pe Petru cel Mare să treacă cu armata în Moldova; se vede însă că acesta nu l-a ascultat și a trecut mai târziu. Câtăva vreme Cantemir s-a părut prieten ambelor părți, dar în curând a trebuit să ia pe față partea Rusiei, după ce făcuse un tractat prin care își asigura pentru familia sa domnia ereditară în Moldova.

Soarta armelor dete victorie turcilor și Cantemir, cu o sumă de boieri partizani, fugi în Rusia, unde împăratul îl primi cu toată cinstea, îi dărui câteva moșii, îl investi cu funcțiuni și titluri înalte. Aci se căsători și el a doua oară cu o prințesă rusă. Aci își trecu el restul vieții până la moarte, 1723.

Cantemir a fost un om foarte învățat. Cunoștea multe limbi europene și orientale și prin lucrările sale se făcu cunoscut în toată Europa astfel că Academia din Berlin (Societas Regia Berlinensis) îl alese membru la 1714.

Cantemir a lăsat un mare număr de opere, dintre care cele mai însemnate s-au tipărit de Academia Română în 8 volume (1872-1901).

În volumul al 7-lea se află și o biografie.

Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, e o lucrare scrisă în românește și grecește, când era tânăr și tipărită la Iași, 1698. Ne înfățișează o filozofie teologică ascetică, susținând că toate sunt pieritoare pe lume, toate înșelătoare, că adevărata fericire e numai când omul se retrage din lume și trăiește în frica lui Dumnezeu.

Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor, întâi pre limba latinească izvodit, iară acum pre limba românească, scos cu truda și ostenința lui Dimitrie Cantemir Voievodul și de moșie domn al Moldovei și a svintei rossienești împărății cniaz. În Sant Petersburg Anul 7225 (1717) nu este o cronică, precum ar arăta titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruința românilor în Dacia și viața lor până la întemeierea principatelor. După trei cărți în "prolegomena" în care vorbește despre daci, despre romani și despre originea românilor, respingând "bazna unui Misail și Simeon" de care se ocupă și Miron Costin în cartea descălecatului, urmează hronicul "vechimii Romano-Moldovlachilor", adică partea principală a operei. Aci vorbește de colonizarea Daciei, și apoi, pentru epoca fiecărui împărat, arată dovezi de stăruința românilor. Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în "Misia", dar curând s-au întors în "Dachia". Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-bulgar și ajunge până la ceea ce numesc cronicarii "descălecarea a doua", adică fundarea principatelor. Se înțelege că, față cu cunoștințele istorice și arheologice de azi, scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori; dar, dacă ținem seamă de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor și priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.

Prima ediție a acestei scrieri s-a tipărit în anii 1833-36, din inițiativa mitropolitului Veniamin Costache, care a stăruit de Kisselef și a obținut chiar manuscrisul original al lucrării care se afla într-o arhivă din Moscova. Imprimarea s-a făcut sub îngrijirea lui G. Săulescu. Această ediție având multe greșeli (schimbări de cuvinte, omisiuni de pasagii), Academia Română a hotărât a publica o a doua ediție tot după manuscrisul original. Ea a apărut în 1901 în vol. VIII al scrierilor lui Cantemir, sub îngrijirea lui Gr. Tocilescu.

Istoria imperiului otoman, scrisă latinește (în 1715-1716, după părerea d-lui N. Iorga), sub titlul: Historia incrementorum atque decrementorum aulae othmanicae, s-a publicat după moartea lui în traducere engleză (Londra 1734-1735). Din această ediție nu avem în țară nici un exemplar. Bibliografia de Bianu și Hodoș ne spune că se află un exmeplar în Muzeul britanic din Londra. În schimb se găsește la Academia Română a doua ediție (Londra, 1756).

Lucrarea aceasta a fost cunoscută și renumită în toată Europa și nu și-a pierdut însemnătatea decât după ce Hammer, istoricul german, a publicat monumentala sa operă (1834).

Ea a apărut în traducere franceză (Paris, 1743) și germană (Hamburg, 1755). Tratează întreaga istorie a imperiului turc, începând cu "Othman sau Osman I, fonda torul imperiului otoman sau aliotman" și merge până la Ahmet III, predecesorul lui Mahmud, care domnea în timpul când a scris cartea.

Istoria ieroglifică este și o lucrare istorică și o satiră politică, scrisă românește, însă într-un stil foarte nelămurit, cu o alcătuire de fraze de tot neobișnuită în limba noastră și adesea ajungând la obscuritate.

Iată cum începe:

«Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi și Semiramis într-însul raiul spânzurat (cele din șapte minuni ale lumii unul este) a zidi și Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin ulițe-i a-i porni; între creierii Leului și tâmplele Vulturului vivor de chiteală și holbură de socoteala ca aceasta se scorni».

Sub formă de alegorie, ni se descriu intrigile politice dintre familiile boierești de la finele secolului XVII și începutul secolului XVIII. Muntenia este numită împărăția vulturului și Moldova a leului; între acestea se începe o luptă, pe care autorul o povestește în 12 părți înșirând un mare număr de fabule, a căror deplină înțelegere este foarte grea, deși pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.

Această lucrare se păstrează în manuscris în biblioteca arhivelor Ministerului de Externe din Moscova. În 1877 Academia Română a însărcinat pe Grigore Tocilescu să o copieze. De pe această copie s-a tipărit în 1883.

Asupra Istoriei ieroglifice avem o cercetare în scrierea d-lui G. Constantinescu-Râm (Vrajba dintre Cantacuzinești, Cantemirești și Brâncoveni Bârlad 1889). D-l N. Iorga (Istoria liter. sec. XVIII, vol. I, 329 ș.u.) dă o analiză amănunțită arătând și situația politică din principate din acea vreme. Cu aceasta se poate ajuta cineva la înțelegerea operei lui Cantemir.

Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis povestește originea familiei sale și dă însemnate detalii asupra celor petrecute în timpul domniei tatălui său. Ea s-a publicat întâia dată de Academia Română (1883) de pe un manuscris ce se găsește în Petersburg și care el însuși se arată a fi copie.

Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor a fost scrisă întâia oară rusește, apoi s-a tradus în limba germană și din aceasta în grecește de către G. Zavira în 1795. Românește s-a tradus de două ori: prima dată de Vasile Vârnav, a cărui traducere s-a publicat în "Arhiva Românească" (Iași 1845) și apoi de G. Sion, însărcinat de Academie cu tipărirea acestei scrieri (1878).

Povestește în paragrafe scurte intrigile și luptele dintre aceste două familii. Ne arată cum Brâncoveanu a fost pierdut de către Constantin Cantacuzen, care avea dovezi asupra relațiilor lui cu Rusia și Germania, dovezi pe care le-a arătat Porții, după care s-a trimis un agent turcesc să mazilească și să aresteze pe Brâncoveanu.

Răposatul Sion credea că această lucrare e pe nedrept atribuită lui Cantemir, fiindcă stilul se deosebește de stilul celorlalte opere și fiindcă vorbește prea rău de Cantacuzinești, familia primei lui neveste.

Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, opera scrisă pe la 1716, e făcută după îndemnul colegilor săi din Academia de la Berlin.

Este alcătuită din trei părți.

Prima cuprinde noțiuni despre geografia fizică și economică a Moldovei, despre împărțirea în ținuturi.

Cea de a doua se ocupă de forma de guvern, datinile, legile, finanțele. Aci ne arată cum se aleg domnii și se dă o listă cronologică a lor. Vedem apoi cum se mazileau domnii, care erau boieriile și atribuțiunile lor, cum era organizată armata. Amănunte asupra obiceiurilor de la ceremoniile Curții, de la înmormântarea domnilor ș.a. fac citirea foarte interesantă. Legile, veniturile și cheltuielile țării, datinile la nunți și la înmormântări își au capitolele lor speciale. Prețios este cel care vorbește despre "năravurile moldovenilor" în care găsim notița următoare:

"Ei la începutul războiului sunt foarte viteji și de al doilea mai slabi la inimă; iar dacă înfrâng protivnicii înapoi, prea rar au bărbăția să înceapă a treia oară".

A treia tratează despre religiunea moldovenilor și despre literele de care se slujeau în scris. Aci sunt înșirate o sumă de superstițiuni ale poporului ca: Tricoliciul, Joimărițele, Ursitele, Sânzienele ș.a. Tot aci aflăm pasagii importante în privința raportului dintre cler și puterea civilă:

"Povățuirea cea din afară a bisericii este numai a domniei, fără purtarea de grijă cea din lăuntru pentru sufletele este încredințată mitropolitului... Pe diacon îl pedepsește preotul; pre preot, protopopul, pre eromonach, egumenul; pre protopop, pre egumen și pre arhimandrit, episcopul; pre episcop mitropolitul, iar pre mitropolit îl pedepsește domnia".

Scrierea aceasta a lui Cantemir are o poveste lungă. Se va fi redactat curând după 1714 data primirii sale în Academia din Berlin, dar nu s-a publicat în timpul vieții autorului. Rămânând în stăpânirea fiului său Antioh, nici acesta n-a reușit s-o tipărească. De la el a trecut prin mai multe mâini până la 1769, când o vedem publicată într-o revistă germană, după care are în fine o bună ediție la Frankfurt și Lipsca (1771). După îndemnul mitropolitului Veniamin în 1806 fu tradusă în românește, probabil de Vasile Vârnav, dar traducerea aceasta se rătăci și astfel văzu lumina tocmai în 1825, la mănăstirea Neamțului, sub titlul de Scrisoarea Moldovei. O a doua (1851) și o a treia edițiune (1868) răspândiră această scriere printre românii iubitori de trecutul țării lor. În 1869 Academia Română aflând de existența textului latin, luă măsuri ca să se copieze cele două manuscrise ce se aflau în Biblioteca Academiei teologice din Moscova; apoi tipări în două volume deosebite versiunea latină și traducerea ei românească făcută de Al. Papiu Ilarian. O ediție nouă a apărut (1909) în colecția "scriitorilor români" [a] librăriei Socec sub îngrijirea d-lui Miron Nicolescu, care în prefață dă și amănunte asupra istoriei manuscrisului.

Afară de acestea, Cantemir ne-a lăsat multe scrieri asupra muzicii și religiunii turcești și scrieri filozofice, după filozoful olandez Van Helmont.

ÎN MUNTENIA

Numărul cronicilor care s-au scris în veacul XVIII în Țara Românească este destul de mare. Asupra lor se pot citi cele două memorii ale d-lui N. Iorga (în "Analele Academiei", XXI). Cu greu este însă a stabili numele autorilor. Poate chiar să zică cineva că plutim în această privință, într-o mare nesiguranță și, ce e mai curios, într-o mare prefacere continuă de nume. Manuscrise fără nume sunt atribuite, azi unui personaj istoric, mâine altuia. În paginile ce urmează vom vorbi de cele mai însemnate din manuscrisele istorice și vom înfățișa starea de lucruri de acum, fără a socoti ca definitive o mare parte din concluziile adoptate de cei mai mulți cercetători asupra istoriografiei noastre; de aceea vom arăta și toate punctele îndoielnice. 

Între cronicarii din acest secol se pun de obicei înainte numele a doi membri din familia Cantacuzineștilor.

Despre începuturile acestei familii, care a jucat un rol însemnat în istoria țărilor noastre, găsim amănunte într-un studiu biografic al lui N. Bălcescu ("Magazin istoric", I, 1845). Ea se trage dintr-un dibaci neguțător grec Mihail Cantacuzino care trăia prin se colul XVI în orașul Anhial (Turcia) și era supranumit de turci "Șeitanoglu", fiul dracului. Fiind acest Mihail ucis de turci, familia sa fugi în Creta, care era pe atunci a venețieni lor. Mai târziu urmașii săi se întorc în Constantinopol. Unii dintre ei rămaseră în Turcia, alții veniră în principatele române: doi în Moldova și unul în Muntenia. Acesta se nu mea Constantin și deveni cunoscut sub numele de postelnicul Constantin Cantacuzino.

El ajunge să dobândească situațiuni importante în țară și ia în căsătorie pe Ilinca, fata lui Radu Șerban. Al treilea fiu al său e cunoscut sub numele de stolnicul Constantin Cantacuzino. Fiul cel mai mare Drăghici avu un nepot, pe banul Mihail Cantacuzino.

Aceștia sunt cei doi Cantacuzinești cronicari din sec. XVIII.

Viața Stolnicului Constantin Cantacuzino a fost studiată de N. Iorga ("Analele Academiei", XXI). După informațiunile ce se găsesc în genealogia Cantacuzinilor (publ. în "Buciumul" lui Cezar Bolliac, 1853, pag. 95 și urm.) și după alte cercetări, d-sa arată că s-a născut pe la 1650, că a fost om foarte învățat care a călătorit prin țări străine, că a luat parte în multe ocazii la conducerea țării. Ar fi putut să devie chiar domn, dar n-a voit, mulțumindu-se a fi, pe vremea lui Brâncoveanu, un bun sfătuitor al acestui nepot. Certuri și intrigi de familie, în care va fi avut și el partea sa de vină, îl depărtară de urmașul lui Brâncoveanu, de Ștefan Cantacuzino (1714-1716), ba de aici i se pricinui și moartea, fiind ucis din porunca domnitorului în 1716.

Nu se cunoaște cu siguranță tot ce a scris acest stolnic Cantacuzino. Se pare că a lucrat mult și a adunat mult material istoric. I se atribuie o Istorie generală a românilor. Din aceasta se cunoaște un fragment care tratează partea privitoare la colonizarea Daciei până în timpul lui Atila. Publicat pentru întâia dată într-un volum de cronici vechi (Istoria Moldo-României, editor G. Ioanid, București 1858) a fost retipărit de Kogălniceanu (Letopisețe, ed. 2-a, vol. I) care l-a atribuit lui Nicolae Milescu. Mai târziu s-au descoperit și alte manuscrise ale aceleiași scrieri și , discutându-se și chestia autorului, s-a ajuns la concluzia că nu poate fi Milescu, iar d-l N. Iorga consideră pe stolnicul Cantacuzino ca autor.

Titlul lucrării este: Cronica pe scurt a românilor.

Consultând istoricii străini, autorul arată cu de-amănuntul războaiele dacice și ajunge la chestia colonizării și a părăsirii Daciei. Despre cea dintâi ne spune că Traian "au poruncit de au adus romani lăcuitori" din care se trag locuitorii de astăzi. În privința celei de a doua se pronunță hotărât în contra, căci, "urme de ale acelora romani, ce au fost în Dacia, ca să fi fost mutați cu totul într-altă parte, nu este". Concede totuși că vreun împărat "va fi ridicat ostași" din Dacia pentru nevoile sale și astfel s-a format în Peninsula Balcanică grupul de români, care se numesc "coțovlahi". Despre aceștia ne dă mai multe amănunte decât Miron Costin fiindcă i-a cunoscut de aproape: "și încă cu dintr-înșii am vorbit". El găsește că seamănă și în chip și în obiceie cu românii din nordul Dunării, "numai limba lor, deși românească ca a acestora" este "mai stricată" și "mai amestecată" cu vorbe turcești și grecești.

Restul lucrării, care vorbește despre viața poporului român în timpul năvălirilor barbare, este puțin interesant pentru noi, dar, pentru vremea când s-a scris, arată din partea autorului și cultură și cercetări serioase.

D-l N. Iorga îi atribuie și o lucrare prin care stabilește "Chronologia Țării Românești". Ea se află publicată în Operele lui Const. Cantacuzino de N. Iorga (1901, pag. 19).

Despre Mihai Canatacuzino aflăm câteva amănunte biografice în Genealogia Cantacuzinilor, al cărui autor se socotește a fi el însuși. Acestea se pot completa cu știrile ce se scot din documente publicate de N. Iorga (Acte și fragmente II) și cu informațiile din Istoria literaturii în sec. XVIII de același (vol. II).

Născut pe la 1723 va fi făcut studii cum făceau studii toți fiii marilor boieri pe vremea aceea, dar n-avem cunoștințe sigure. A ocupat funcțiuni însemnate sub unii domni, iar în vremea altora a stat retras ori chiar a fost silit să emigreze. În timpul ocupației rusești din 1769-1774, el legă relații cu generalii ruși, fu înălțat la rangul de ban și stărui ca principatele să se anexeze la imperiul țarului sau să se unească în tr-un principat autonom sub suzeranitatea câtorva puteri europene. După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu silit să se ducă în Rusia unde trăi până la moarte, care s-a întâmplat după 1787.

D-l N. Iorga îi atribuie Genealogia Cantacuzinilor (publicată în "Buciumul" Buc. 1863) și o operă de statistică și de istorie, asupra Țării Românești, care nu s-a publicat până acum, ci se găsește în două manuscrise. După un al treilea manuscris au tradus și au publicat grecește la Viena (1806) frații Tunusli (Istoria Țării Româ nești) pe care a tradus-o Gh. Sion și a publicat-o în București în 1863. 

Radu Popescu, fiul vistierului Hrizea din Popești, a fost om învățat, care știa și limbi străine, grecește, latinește și turcește. A ocupat funcțiuni importante sub Constantin Brâncoveanu încă din 1689, dar nu i-a fost credincios, căci se vede că a luat parte la un complot contra domnului, însă a scăpat de moarte, pierzându-și boieria. A reintrat în funcțiune sub Ștefan Cantacuzino, dar numai Nicolae Mavrocordat l-a ținut de aproape și l-a făcut mare vornic. În 1722 sau 1723 se retrage la mănăstirea Radu-Vodă din București unde trăi vreo 6 ani sub numele de Rafail Monahul.

Despre viața lui se găsesc amănunte la "Analele Academiei" (XXI, 362), publicate de N. Iorga și în Istoria literaturii în sec. XVIII de același (vol. I); iar cronica s-a publicat în "Magazin istoric" (tom. IV, 1847) și într-un volum de cronici, editat de G. Ioanid (Istoria Țării Românești, Buc. 1859).

E foarte probabil ceea ce observă I.G. Sbiera, că din manuscrisul publicat de Bălcescu în "Magazin" lipsește începutul, iar titlul este adăugat de un copist: De aicea sunt cele ce au scris Chir Rafail monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu, biv-vel Dvornic. Acest manuscris povestește ultima parte a domniei lui Brâncoveanu (de pe la 1699), pe care-l tratează cu multă severitate, zicând că "nici o bunătate sufletească n-au arătat în viața și domnia lui" și că după el a rămas "răutate și blestem". Domnia lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716) este povestită întreagă, dar atențiune deosebită se dă vieții lui Nicolae Mavrocordat (1716). Partea aceasta începe arătând "viața prea luminatului neam al prea înălțatului și milostivului domn Io Nicolae Alexandru Voevod". Această viță este foarte strălucită, căci fanariotul se coboară - e drept, în linie femeiască - din Alexandru cel Bun. Restul cronicii este consacrat domniei lui Ion Mavrocordat (1716-1719) și celei de a doua domnii a lui Nicolae (1719-1730) până la 1728. 

V.A. Urechia a publicat în "Analele Academiei" (tom X, Memoriile secției istorice, pag. 351) o cronică datorită Biv-vel Stolnicului Dumitrache, pe care a intitulat-o: Istoria evenimentelor din Orient, cu referință la principatele Moldova și Valahia, din anii 1769-1774.

D-l Iorga crede că numele de familie al acestuia era Varlaam și dă și câteva note biografice în istoria literaturii (sec. XVIII, vol. I). Socotesc însă, că chiar după cariera schițată de d-sa, sunt câteva dificultăți serioase în această identificare a autorului cu acel Dumitrache Varlaam pe care-l găsește în hrisoave.

Urechia a avut la îndemână două copii: una aflată la Academie (mss. no. 399), alta la Muzeul de antichități, scrisă de un oarecare Nicolae Pitișteanu. Acesta ne spune că a copiat-o în anii 1782 și că a avut înainte lucrarea "făcută dintru început și scrisă cu însuși mâna d-sale biv-vel stolnic Dumitrache". Acel original de care vorbește nu s-a găsit până azi; de asemenea, amândouă copiile n-au titlu.

Cronica nu are interes din punct de vedere literar, dar dă un bogat material de informații fiind scrisă de un om care a cunoscut evenimentele de aproape. 

Alt cronicar din acest timp este unul din Văcărești.

Familia Văcăreștilor este una din cele mai vechi ale Țării Românești, însemnată în istorie atât prin rolul politic jucat de diferiții ei membri cât și prin faptul că dete mulți poeți și scriitori.

Ienăchiță Văcărescu (1740-1799) primi în casa părintească o educațiune îngrijită, învățând limbile pe atunci la modă, adică turcească, franceza și greaca, pe lângă care desigur a cunoscut și italiana. După ce stete câtva timp la Brașov, în timpul venirii rușilor, se întoarse în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) și ocupă funcțiuni însemnate sub Alexandru Ipsilante. Acesta îi arătă multă încredere și-l trimise chiar să aducă pe fiii săi, care fugise la Viena.

Viața lui a fost studiată cu de-amănuntul de Al. Odobescu în seria de articole asupra Poeților Văcărești.

Opera lui istorică este:

Istorie a prea puternicilor împărați otomani, adunată și alcătuită pe scurt de dumnealui Ienache Văcărescu, dikeofilax al bisericii cei mari a Răsăritului și spătar al Valahiei. După o prefață (proimion) în care spune că, aflându-se la Nicopole din cauza tulburărilor din patrie (1788) și neavând ocupație, s-a hotărât să cerceteze trecutul împărăției turcești - urmează istoria, împărțit în două tomuri. În primul tom povestește viața și faptele sultanilor de la Mahomet până la 1730. În al doilea merge de la Mahmud I până la Selim III, care domnea și în timpul lui. Din când în când intercalează și observări asupra faptelor din principate. Fiecare sultan are consascrat un capitol și la sfârșitul capitolului, în formă de concluziune, figurează un număr de versuri, în care caută să caracterizeze persoana despre care a vorbit. Versurile acestea sunt însă o simplă înșirare de cuvinte fără nici o însușire poetică.

Lucrarea aceasta a rămas în manuscris și a tipărit-o Papiu Ilarian în "Tezaur de monumente istorice" (tom II).

Fiindcă vorbim aci cu de-amănuntul de Ienache Văcărescu, trebuie să arătăm că el a tipărit și o gramatică intitulată:

Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielilor gramaticei românești, adunate și alcătuite acum întâi de d-lui Ienache Văcărescul, cel de acum dikeo filax a Bisericei cei Mari a Răsăritului și Mare Vistier a Principatului Valahiei 1787.

Autorul mărturisește că e "om plin de neștiință" și văzând că nimeni până atunci nu scrisese asupra gramaticei, s-a simțit obligat să facă o încercare cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare și să dea și altora îndemn să lucreze ceva mai bun. Când spunea aceasta, el nu cunoștea gramatica tipărită de Șincai și Micu (1780). El se ocupă mai întâi de categoriile gramaticale, apoi, în a doua parte, de pronunțare și ortografie și de sintaxă. Lucrarea nu e o dezvoltare sistematică, ci un șir de observațiuni, uneori mai pe larg, alteori mai pe scurt. Nomenclatura științifică a trebuit desigur să-l preocupe foarte mult, pentru că în acel timp limba română nu era studiată. Ca să rezolve chestiunea el a păstrat câțiva termeni slavoni, întrebuințați pe atunci în școlile românești și încolo a introdus termeni italieni ca "nome", "sostanță", "sojet", "preterit, perfet și iperfet" (perfect, imperfect) ș.a. A căutat să formeze și cuvinte românești, fără să poată izbuti, căci expresiuni ca "spre graiu" pentru adverb, "cădere nemuitoare" pentru caz genitiv ș.a. nu puteau să rămâie în limbă.

Ca apendice la gramatică, Văcărescu a adăugat un mic tractat de prozodie românească.

În numeroasele manuscrise cu poezii de ale Văcăreștilor se găsesc și câteva datorite lui Ienache, însă toate cu o inspirațiune săracă, astfel că am putea cita abia două-trei din ele, cum este Spune, inimioară, spune! și Amărâtă turturea.

Cu toate scăderile ce putem afla în operele lui, Ienache Văcărescu merită aducerea noastră aminte, comparându-l cu timpul în care a scris și mai cu seamă prin simțirile lui patriotice, pe care le-a transmis urmașilor prin acel faimos testament: