II. Școala ardeleană

Am arătat în capitolele precedente că în secolul XVIII în principatele române se urmează o dezvoltare literară foarte restrânsă. Ca tipărituri aflăm numai texte religioase, cu un mic progres față de trecut, fiindcă acum se imprimă nu numai lucrări de acelea care servesc la serviciul bisericii, ci și cărți de citire; ba aflăm chiar câteva abecedare, un tratat de geografie și altul de aritmetică. Dumitru Cantemir este acela care iese afară din sfera obișnuitelor lucrări și scrie opere care se răspândesc în occidentul Europei traducându-se în diferite limbi.

Alături cu aceste tipărituri, secolul XVIII, ca și al XVII, ne dă o sumă mare de manuscrise, în care se cuprinde istoria țării. În această istoriografie se pot observa două direcțiuni: o parte de cronici, cu deosebire cele moldovene din sec. XVII, sunt pornite din interesul general al cercetării trecutului; altele sunt pornite din dorința de a înălța pe câte un domnitor și mai ales câte o familie. S-a zis că familiile boierești și mai ales cele care dădeau și domni căutau să-și aibă un corp de cronici redactat așa ca faptele trecutului să fie înfățișate în sensul trebuințelor și intereselor lor.

În vremea aceasta, la românii de peste munți se produc evenimente care vor avea mare influență asupra dezvoltării culturale a neamului. Să le arătăm în scurt. 

Împrejurările nenorocite, în care au trăit românii din Ardeal, i-au adus în așa pozițiune ca să fie cu desăvârșire excluși de la viața de stat, căci - în urma actului de unire a celor trei națiuni la 1437 - Transilvania se împarte în trei regiuni: Țara ungurilor, Țara secuilor, Țara sașilor; iar românii n-au existență legală, ci sunt socotiți numai ca tolerați cât vor găsi cu cale stăpânitorii țării. Paralel cu națiunile privilegiate, se ridică bisericile privilegiate; catolică, luterană, calvină. Românii dar și din punct de vedere religios sunt persecutați de toată lumea.

Fiecare din cele trei religiuni au căutat să atragă pe români. În special catolicismul care după 1688, când Transilvania se anexă Austriei, avea puțini credincioși în această provincie, se sili, prin sprijinul lui Leopold I (1658-1705) să-i înmulțească. Când românii se plângeau de persecuțiuni, li se zicea totdeauna să se unească cu una din bisericile recunoscute și situațiunea se va schimba. Atunci mitropolitul Teofil, îndemnat de iezuitul Barani, adună la 1697 un sinod la Alba-Iulia, în care se subscrie actul de unire cu biserica papală.

În acest act, cei adunați declară că au decis "să se întoarcă în sânul sfintei maicii besereci romano-catolicești". Se vede din redacțiunea aceasta și din tot restul actului abilitatea cu care au lucrat agenții catolici.

Această "întoarcere", căci cuvântul de "unire" nu figurează aici, se face pe baza unei mărturisiri de credință formată din patru puncte:

1. Vor crede că papa de la Roma este capul întregii biserici creștine (primatul papii).

2. Vor crede că, afară de iad și rai, mai este un loc pe lumea cealaltă în care unele suflete se pot curăți (purgatoriul).

3. Vor crede că pentru creștini este îndestulătoare împărtășirea cu pâine nedospită și nu mai e nevoie și de vin, ca la ortodocși.

4. Vor modifica simbolul credinței zicând: "Și într-un duh sfânt, care de la tatăl și de la fiul (filioque) purcede".

Trebuie să se observe însă că, în cuprinsul punctului al patrulea se află intercalată fraza următoare, care ar fi putut să fie singură întrebuințată, fiindcă spune mai multe decât celelalte puncte:

"Și primim, mărturism și credem toate celelalte pe care sfânta noastră maică biserica romano-catolică primește, mărturisește și crede".

Preoții care au luat parte la aceste adunări n-au cunoscut amănuntele actului, ci li s-au spus că este numai o simplă formă și că, în schimb, vor avea aceleași privilegii ca preoții celorlalte religiuni, fiecare sat cu biserică va avea și casă pentru preot și toată ocârmuirea preoților va fi în mâna episcopilor.

Înainte de a se aplica diploma împărătească prin care se recunoșteau aceste cereri, Teofil mitropolitul, între 1692 și 1697, muri și veni în loc Atanasie (1698-1714). Acesta se duse la București unde fu sfințit, cum era obiceiul, din care obicei a rămas până azi titulatura mitropolitului nostru primat "al Ungro Vlahiei", apoi, întorcându-se, adună în anul 1698 un nou sinod, în care un număr nu prea mare de preoți primiră unirea. Atunci mitropolitul se duse la Viena, unde primi confirmarea imperială și o diplomă prin care se garanta uniților o sumă de privilegii. Un nou sinod în 1700 întări unirea și de atunci românii de peste munți se împărțiră în "uniți" și "neuniți" (cu biserica papei) sau "greco-catolici" și "greco-orientali". (Actele acestei cestiuni se găsesc în broșura: Unirea românilor de Al. Pop retipărită în 1920).

Fără îndoială a fost un rău această despărțire între români, dar uniții sperau că au să capete ajutoare multe, că poporul nu va mai fi persecutat și i se va înlesni învățătura. În adevăr catolicii i-au primit în școlile lor și au trimis tineri în străinătate ca să studieze teologia.

Scopul catolicilor era totala stăpânire peste români. Aceasta se vădește mai ales prin faptul numirii pe lângă episcopul unit al unui iezuit teolog cu titlul de causarum auditor generalis (judecător suprem). Acești teologi erau niște agenți străini, care totdeauna se amestecau în afacerile episcopiei și nu rareori episcopii intrau în conflict cu ei. Astfel s-a întâmplat lui Inocenție Clain, care, în urma intrigilor catolice, a fost nevoit să-și lase scaunul și să se ducă la Roma unde și muri exilat. De aceea diferiți episcopi au căutat să desființeze această instituțiune, cum a fost Grigore Maior, un mare luptător pentru unire, care și căpătă de la Maria Teresa titlul de "excelență". În timpul lui s-a făcut la Viena Seminarul Santa-Barbara, unde se primeau și se țineau gratuit clerici români.

Scopul catolicilor n-a fost însă ajuns. De unde sperau că toți tinerii, care învățau în seminarele din țară sau în Roma în institutul iezuit "de propaganda fide", au să se întoarcă buni catolici, propagatori ai credinței în papa, au văzut că ei devin buni români și luptă pentru ridicarea națiunii lor.

Centrul activității uniților a fost Blajul, de unde s-au răspândit binefacerile culturii la toată românimea de peste munți și unde s-a fondat cea mai veche școală românească la anul 1754. Putem zice dacă aici s-a format o generațiune mare, care are ca reprezentanți de frunte pe Micu, Șincai și Petru Maior, urmată de alți luptători, care s-au răspândit cu toate unghiurile țării întreținând pretutindeni deșteaptă conștiința națională.

Direcțiunea generală a activității lor alcătuiește școala ardeleană.

Această activitate se dezvoltă pe două căi: în opere și în școli.

Operele lor fură îndreptate mai ales în două direcțiuni: în studiul istoriei și al limbii. Prin acestea voiau să dovedească originea română a națiunii și limbii noastre lucru pe care scriitorii străini, pe acele timpuri, îl contestau. Spre o mai deplină atingere a scopului lor căutau să purifice limba de elementele nelatine și să depărteze scrierea cu litere slavone.

Sfârșitul secolului XVIII în Transilvania este aurora unei epoci mărețe pentru istoria română. Despre acest sfârșit de veac Heliade, cu entuziasmul caracteristic acelei vremi, scria, adresându-se tinerimii: "Vouă, tinerilor, vi se deschid înainte alte timpuri și zilele noastre pot fi mai senine și mai fericite decât ale lor. Viforele nopții au trecut și dimineața României a răsărit cu soarele cel veșnic, ale cărui raze sunt luminile ce încălzesc secolul XIX".