Budai-Deleanu

Avem puține cunoștințe biografice despre Ion Budai-Deleanu. Fiu al unui preot din Hunedoara, a învățat în Viena teologia, dar n-a fost preot ci magistrat la Liov.

A fost contemporan cu Șincai și cu Maior.

Numele lui Deleanu nu a fost cunoscut în literatura română până în anul 1867 când Al. Papiu Ilarian a publicat în "Arhivul" lui Cipariu (1867, p. 706), o relațiune despre manuscrisele lui, pe care a făcut-o cunoscută și Academiei peste câțiva ani.

S-a văzut atunci că acesta scrisese opere de istorie, în latinește (ca: De unione trium nationum Transilvaniae commentatio), opere de gramatică în latinește și în românește (ca: Fundamenta gramatices linguae romanicae, Dascăl pentru temeliile nemțești), opere de etnografie în nemțește (ca: Kurtzgefasste Bemerkungen über Bukovina), scrisese un Lexicon român-german precum și câteva compuneri poetice, dintre care cea mai cunoscută ete Țiganiada.

Majoritatea acestor scrieri au rămas în manuscris până azi.

Observațiile asupra Bucovinei s-a publicat în traducere română de G. Bogdan-Duică (în "Gazeta Bucovinei", 1894)

Țiganiada sau tabăra țiganilor, poemation iroico-comico-satiric, alcătuit în 12 cântece de maestrul cântăreț Leonachi Dianeu, îmbogățită cu multe însemnări și băgări de seamă, critice, filozofice, istorice, filologice și teologice de către Miton Perea s-a publicat pentru prima dată la 1877 în revista "Buciumul român", - apoi într-o broșură în 1900 la Brașov, cu modificări "pe înțeles întocmită" - cum și în revista "Munca" (Piatra Neamț, 1906).

Autorul și-a ascuns numele sub un pseudonim Leon Dianeu, care prin anagramă dă Ion Deleanu.

Asupra acestei lucrări a atras atenția întâia oară Aron Densușianu în articolul O muză cenușăreasă, ("Cercetări literare"), - iar asupra vieții lui a scris un studiu d-l G. Bogdan-Duică în "Convorbiri literare".

Subiectul acestei poeme, care are 12 cânturi, este expediția unei armate de țigani în contra turcilor, după porunca lui Vlad-Țepeș.

La început, poetul, adresându-se muzei lui Omer, care inspirase pe acesta ca să cânte lupta broaștelor cu șoarecii, îi cere ajutor și face expoziția subiectului: 

Zi cum vrură țiganii să așeze
Craiu și țară de moșie,
Cum încinseră armele viteze;
Dar apoi printr-o gâlceavă amară
Toți crai încotro se împrăștiară. 

Pe timpul lui Vlad-Țepeș vine odată știre că turcii au pornit cu oaste împotriva țării românești. Domnitorul se gândi că țiganii din țară ar putea să le slujească de spioni și se hotărî să-i adune la un loc - ca într-un fel de oaste - pentru a-i putea supra veghea. Se organiză astfel o "armată" țigănească, pe care o vedem defilând pe dinaintea domnului.

Pe când se petreceau aceste în Muntenia, trăia în Ardeal un ungur viteaz Becikerek Iștoc, nobil, însă "dintr-o viță de pe strămoșii săi țigănească". Aflând că Anghelina, pe care el o iubise, fusese furată de smei, porni s-o caute. Se îmbrăcă într-o cămașă de zale, își puse în cap o căciulă "mițoasă", încinse o sabie lungă, 

Care în pod sub strașină era aruncată
De rugină era cam stricată... 

și în loc de scut își luă o tavă de aramă și porni însoțit de un servitor, care avea să-i fie scutier. Cititorul recunoaște îndată aci pe Don Quijotte și Sancho Pança.

Astfel fiind începutul, se înțelege că interesul nostru va fi împărțit. Vom voi să aflăm: Ce face Țepeș? Ce fac țiganii? Ce face Becikerek?

Se pornesc deci trei acțiuni, ale căror desfășurări se împletesc între ele uneori cu mare dibăcie, alteori vătămând principiul unității.

Vom vedea în cursul poemei, cum vine oastea turcilor, cum Țepeș este ajutat de sfinții creștini, pe când dușmanii săi au protecția dracilor, cum sfinții și dracii nu se mulțumesc să inspire curaj unora și altora, ci se ceartă și chiar se bat între ei, cum în fine Țepeș iese învingător, zdrobind pe Mahomet.

Vom vedea cum țiganii, după ce au scăpat de oarecare încercări la care i-a supus domnitorul, care apare crud și mucalit în același timp, ascultă îndemnul dracilor de a profita de împrejurarea că sunt cu toții la un loc și de a alcătui un strat al lor și cum, voind să aleagă căpetenia, se ceartă, se bat și se sfârșește totul cu o încurcătură țigănească.

Vom vedea, în fine, cum Becikerek, în peregrinațiile lui, dă peste tabăra țiganilor, cum este în primejdie de moarte, dar scapă ajutat de Haicu, cum apoi, aflând că Anghelina a murit, se întoarce acasă.

Lucrarea lui Deleanu, dacă nu poate să provoace entuziasmul, cu care o cerceta Aron Densușianu, poate fi totuși citită cu oarecare interes, mai ales unele pasagii care sunt scrise cu mult haz. Dar însemnătatea ei stă în faptul că vedem cum se naște un gen poetic în literatura noastră, în vremea în care ceilalți scriitori ai școalei ardelene erau preocupați numai de problemele grave ale originii poporului și ale latinității limbii române.