Petru Maior

Născut pe la 1755-1760, Petru Maior muri în 1821.

Studiă la Târgul Mureșului, la Cluj și la Blaj, unde se făcu călugăr, apoi merse la Roma împreună cu Șincai, unde învăță teologia. Întorcându-se la Viena rămase câtva timp ca să se ocupe cu dreptul canonic.

Petru Maior, a fost, după terminarea studiilor, profesor la Blaj. Se vede însă că regimul mănăstiresc nu se potrivea cu caracterul lui, căci după câțiva ani părăsi casa și deveni preot de mir, căpătând demnitatea de paroh și apoi cea de protopop.

Murind Micu, direcțiunea tipografiei universității din Buda, unde acesta fusese censor și corector, cere episcopului Vulcan să recomande pe un alt bărbat pentru acest post. Vulcan propune pe Maior, arătând că are merite mari: cunoaște bine limba italiană, latină și greacă, e cunoscător adânc al limbii românești, a făcut studii întinse la Roma și la Viena. În urma acestei propuneri, Maior fu numit în 1809 corector și censor la Buda. Aci stete el până la moarte, dându-și tot timpul pe care funcțiunea i-l lăsa liber, studiilor de istorie și limbă românească.

Biografia lui Petru Maior a fost scrisă de At.M. Marienescu (discurs de recepție la Academie, 1883) și de G. Bogdan-Duică (în ziarul "Tribuna", Sibiu, 1893).

Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericești și lingvistice.

Operele bisericești sau religioase au de scop să formeze cultura preoților și în același timp să răspândească idei de morală și credință și în ceilalți cititori.

Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sărbători, au ori teme din dogmele religioase, ori din viața noastră de toate zilele. În acestea îndeamnă pe oameni la un trai modest, activ și cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potrivește cu ideea lui, e aspru criticat.

Și mai puritan se arată în Didahiile sau învățăturile pentru creșterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie să ne așteptăm la vreo încercare de pedagogie sistematică în sensul modern, ci aflăm numai o serie de sfaturi relative la educațiune, pornind toate de la principiul că educațiunea cea mai severă este cea mai bună. Ca să poată reuși părinții în creșterea copiilor, trebuie să puie un mare preț pe exemple, pentru că "cu vintele nu sunt alta fără o icoană a lucrării, pilda este însăși lucrarea".

Preocupațiunea pentru educațiune și pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii îl îndeamnă să traducă (din italienește) Întâmplările lui Telemachde Fenelon (tom I, Buda, 1818).

În fine, vom mai cita din lucrările sale din această categorie Propovedaniisau predice la morți, alcătuite după diferiți autori bisericești străini (Buda, 1809).

Lucrările sale istorice principale sunt două:

Istoria bisericii românilor atât a celor din coace cât și a celor dincolo de Dunăre (Buda, 1821) a fost scrisă în ultimii ani ai vieții sale și tipărirea s-a întrerupt din cauza morții autorului. Dorința ce mărturisește că a avut de a cunoaște tot trecutul bisericii române se explică prin faptul educațiunii clericale ce primise, dar desigur că și interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decât pentru alte popoare, pentru români fazele prin care a trecut biserica, viața și activitatea prelaților, au o importanță mare prin faptul legăturii strânse ce a fost între biserică și cultura națională până în secolul nostru.

De o valoare mult mai mare este Istoria pentru începutul românilor. Această lucrare fu provocată de afirmările istoricilor străini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) și Engel (Istoria Valachiei, 1804) în privința originii românilor, tăgăduind latinitatea lor. Se hotărăște dar să scrie, să dovedească continuitatea noastră în Dacia-Traiană, "că văzând românii de ce viță strălucită sunt prăsiți, toți să se îndemne strămoșilor lor întru omenie și bună-cuviință a le urma". Desigur că astăzi, după trecerea de atâția ani, după scoaterea la lumină a unui mare număr de argumente istorice și mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuității, dar el are meritul de a fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea primului descălecat al lui Miron Costin e prea puțin serioasă și nu judecă din punctul de vedere din care privea istoricul transilvănean.

După ce povestește războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: că Dacia a fost deșertată cu totul de locuitori. Examinând apoi modul cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii în timpul cât a fost stăpânită de romani și ajunge la Aurelian. El socotește "fără crezământ" părerea că "toți romanii să fi ieșit din Dacia în Moesia" și aduce o sumă de argumente. De aceea studiază deosebit viața coloniștilor din Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora în Ardeal și luptele lor cu românii și deosebit cu ale românilor de peste Dunăre. Capitole speciale sunt consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi, cuțovlahi) și teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de peste Dunăre au trecut în Dacia. La fine sunt două disertații: una privitoare la începutul limbii românești; alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de istorie a literaturii noastre.

Curând după ieșirea la lumină a acestei opere, se începu o vie polemică între adversarii vederilor lui Maior și între autor. Astfel, peste un an, apăru într-o revistă vieneză o critică, la care răspunde prin Animadversiones in recensionem historiae de origine Valachorum in Dacia" (Observațiuni asupra recesiunii istoriei despre originea românilor în Dacia). Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844), scriitor favorabil românilor, care recunoaște și meritul lui Maior. Bunăvoința i se arată și prin faptul că, în loc să tipărească replica lui, o trimite scrisă autorului. Acesta răspunde prin Reflexiones in responsum Domini recensentis Viennensis (Reflexiuni asupra răspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou cuvântul și după aceea Maior publică Contemplatio recensionis in Valachicum anticriticam Litterariis Ephmeridibus Vinnensibus (Privire asupra recensiunii anticriticii române publicată în revista literară din Viena). Cu aceasta se termină cearta.

Prima ediție a Istoriei acesteia s-a tipărit în Buda, în 1812. A doua a tipărit-o Iordache Mălinescu, după moartea autorului, tot în Buda, în 1834. La fine sunt toate răspunsurile lui Maior în discuție cu Kopitar, traduse de Damaschin Bojinca. A 3-a ediție a apărut în 1883 (Budapesta, Gherla).

Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e însemnată prin Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat și, mai ales, prin Ortografia limbii și prin alte articole în legătură cu aceasta. El se deosebește de părerea lui Micu și Șincai, care socoteau că limba noastră are origine latină clasică și spune că româna s-a format din latina vulgară. El crede că toți dacii au fost exterminați și coloniștii s-au adus din Italia. Ei au păstrat limba așa cum au avut-o și dacă nu s-ar fi adus împrumuturi de la străini, ar fi și azi tocmai ca la venirea lor în Dacia. Dacă dar s-ar învoi românii să lase la o parte toate acele împrumuturi, s-ar căpăta acea limbă vorbită de popor în timpul republicii. Această limbă populară, fiind anterioară evoluțiunii literare, urmează că limba română e anterioară limbii clasice, cu alte vorbe, e muma limbii latine.

Cu toate scăderile și argumentările eronate, cu aceasta se pune baza științifică a cercetărilor de mai târziu: explicarea limbii române prin latina vulgară.