Samuil Micu

Maniu Micu (Klain) s-a născut la 1745, în satul Sad din Ardeal. Se călugări în 1762, luând numele de Samuil sub care este de obicei cunoscut. Învață la Blaj, apoi în colegiul Pazmanian din Viena și terminând învățăturile, fu numit profesor la Blaj, în 1772. Aci nu stete mult, căci plecă cu episcopul Grigore Maior la Viena, unde deveni prefect (director de studii) al elevilor români în noua instituție clericală Sf. Barbara din acest oraș. Acolo avu prilejul să scrie în latinește, împreună cu Șincai, o gramatică română pe care o tipări, în 1780.

Venind în Blaj, ceru să fie dispensat de călugărie și să fie numit paroh în Sibiu; însă episcopul Bob refuză. Pentru că se ducea des la Sibiu, unde avea familia, fu acuzat că uneltește contra bisericii unite și dat în judecata consistoriului, dar fu achitat.

Amărât de persecuțiunile lui Bob, părăsi Blajul și se duse în Buda, unde fu revizor de cărți până la moarte.

Biografia lui Micu a fost scrisă de I. Bianu (Buc. 1876).

De la Micu a rămas un număr foarte mare de lucrări, parte originale, parte traduse. Ele se pot grupa în trei categorii: religioase, istorice, lingvistice.

Cele mai multe din operele lui ni s-au conservat în manuscrise, puține s-au tipărit în întregul lor și unele în mod fragmentar prin calendare.

Vom cita din lucrările religioase:

Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae, tratat asupra posturilor pre scrise de biserica neunită (Viena, 1782).

Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, diferite discursuri funebre (Blaj, 1784).

De asemenea, traduse operele celor mai însemnați scriitori bisericești, ca Sf. Ion Gură-de-aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ș.a.

Micu, care vedea că despărțirea religioasă a românilor poate fi stricătoare și unității politice, voia să facă pe toți românii transilvăveni a îmbrățișa unirea și propagă această idee, atât prin sfaturi cât și prin scrieri, dar nu reuși.

Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop să scoată din uitare trecutul neamului său, care nu era cunoscut de fel și să combată pe inamicii românilor, care le tăgăduiau originea latină. Formarea poporului român, trecutul lui politic și religios erau punctele care interesau pe Micu și la care se rapoartă scrierile sale. Astfel putem cita:

Historia Daco-Romanorum sive Valachorum - din care s-au publicat câteva fragmente în revista "Instrucțiunea publică" a lui Laurian (București, 1861). Aci se vede că-și propune a studia laolaltă și cu un interes egal trecutul tuturor românilor, accentuând prin aceasta mai mult unitatea neamului.

De origine Daco-Romanorum - despre originea daco-românilor - în care combate ideile, ce începuse pe atunci să aibă curs, că Dacia a fost cu totul deșartă de locuitori și că românii s-au așezat în Transilvania în urma ungurilor.

Istoria bisericească a românilor transilvăneni, din care a publicat Cipariu extracte ("Acte și fragmente", 1855) și pe care Șincai o citează des în cronică, sub titlul latinesc Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne îndreptățește a crede că a scris-o latinește sau - cum a mai făcut și cu alte scrieri - și latinește și românește.

Desigur că azi, după atâta progres făcut de studiile istorice la noi, lucrările lui Micu sunt fără valoare, dar dacă ne gândim la timpul și mijloacele cu care a scris, ne convingem că meritul lui e foarte mare.

Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicționarul de la Buda (1825) și mai ales prin gramatica scrisă latinește:Elementa linguae daco-romanae sive valachicae... (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar și străinilor. El crede că limba română e o corupțiune a limbii latine clasice și misiunea gramaticului este să scape de tot amestecul străin și s-o facă iarăși pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie și ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuințate.

Deși greșită în principiu, ca și în aplicare, lucrarea lui Micu are importanța mare în istoria literaturii prin faptul că ea formează începutul direcțiunii latiniste, care avea să fie atâta timp stăpână pe mișcarea culturală a românilor.