George Șincai

George Șincai s-a născut la 1753 la Șamșud și a murit la 1816.

După ce studiă la Cluj și la Blaj, fu numit în anul 1773 profesor de retorică la școala din Blaj, iar la 1774, prin stăruința lui Ignat Dorobanț, fu trimis de către mitropolitul Grigore Maior, împreună cu Petru Maior la colegiul pentru răspândirea credinței catolice (de propaganda fide) din Roma, unde stete șase ani și luă doctoratul în filozofie și teologie.

Aci la Roma culese de prin biblioteci, grație protecțiunii cardinalului Ștefan Borgia, documente relative la istoria românilor.

Întorcându-se, întâlni pe Micu la Viena și cu el publică gramatica din 1780.

După ce ocupă funcțiunea de director al școalelor greco-catolice din Transilvania, după ce se lepădă de călugărie, Șincai intră în ceartă cu episcopul Bob, din care cauză suferi multe neajunsuri, chiar și închisoare sub acuzarea că are tendințe de rebeliune. Scăpând, trăi sărac și rătăcitor prin Transilvania și, după ce călători prin Buda și prin alte orașe, ca să caute documente, muri la contele Vass, pe ai cărui copii îi educase.

Biografia lui Șincai a fost scrisă cu multă competență de către Al. Papiu Ilarian în discursul său de recepțiune la Academie (1869). Despre ultimii lui ani el raportează, de pe relațiile contemporanilor, amănunte interesante. Pe la 1812 a venit la Blaj și a vizitat seminarul. Toți elevii doritori să-l vadă, alergau în juru-i; iar el le vorbea cu căldură despre trecutul poporului român, despre misiunea bisericii, încât îi umplea de admirațiune.

Într-o zi, preumblându-se elevii afară din oraș pe lângă Târnava, îi găsiră la umbra unui copac "având la picioarele lui niște desagi plini cu hârtii".

"Acolo era averea neamului românesc, cronica lui, înghesuită în acei desagi de lână la un loc cu toată sărăcia autorului român celui mai avut în știință." Atunci se vede, observând însuși mirarea tinerilor, le spune Șincai acele cuvinte care au rămas: "Acesta este fătul meu în care voi fi glorificat după moarte; dacă nu mi-a fost rușine a-l face, pentru ce să-mi fie rușine a-l purta?"

Șincai a fost un om foarte învățat și un cercetător dotat cu cea mai mare stăruință și pricepere.

După ce românii adresară la 1791 petițiunea lor către împăratul Austriei, sasul Eder publică o lucrare în care combătea cererile românilor (Supplex libellus Valachorum cum notis historico-criticis), pentru că pe vremea aceea sașii, adică germanii din Transilvania, aveau o situațiune foarte bună, egală cu a ungurilor și recunoașterea drepturilor românilor ar fi fost micșorarea privilegiilor lor. În contra acesteia Șincai scrise un răspuns, în care distruge punct cu punct argumentele aduse de scriitorul dușman.

Opera principală a lui Șincai este Cronica românilor și a altor neamuri învecinate, care cuprinde evenimentele de la 96 până la 1739.

Cât a trăit, Șincai n-a putut s-o publice în întregul ei, pentru că cenzura maghiară i-a pus această rezoluțiune: Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci (Opus igne, author patibulo dignus). A apărut pentru prima oară completă la Iași, în 1853, în timpul și prin inițiativa lui Grigore-Ghica Vodă. Se publicase fragmente din ea în 1843 (Iași) și în 1844 (Buda).

Ultima ediție e din 1886.

Această lucrare e o înșiruire, an cu an, a diferitelor evenimente, alcătuită mai ales din citațiuni dintr-un foarte mare număr de autori străini și din cronici românești, însoțite din când în când de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în care se pot vedea ideile și credințele sale.

Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă. Din punct de vedere al stilului și al modului cum prezintă și cum judecă faptele, nu se deosebește de cronicari, mai ales de cei de frunte dintre moldoveni. Ceea ce formează superioritatea lui este faptul că a avut intențiune să studieze la un loc istoria tuturor românilor, pe când cronicarii puneau în primul rând provincia lor și numai incidental vorbeau de celelalte, este și mulțimea citațiunilor, căci mii de autori au fost puși la contribuțiune.

Din această de pe urmă cauză până azi încă multe din părțile cronicii lui se pot folosi ca izvoare istorice.

În judecățile sale se arată foarte independent și lipsit de prejudicii. Deși călugăr, el nu se dă la o parte de a vorbi de rău despre iezuiți. Deși unit, el cercetează faptul acesta al unirii românilor, și, dacă-i arată rezultatele bune, i-arată și relele:

"Neamurile străine, cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii creștinești, înșeală pe bieții români de-i stăpânesc și-n ziua de acum. Ce vreau arhiereii aceștia? să te învețe să-ți prinză partea pre lumea aceasta sau să te ducă la ceruri? Nu crede, o române, pentru că numai punga ta o voiesc ca să-și umple pungile lor și tu să rămâi rob acelora pre care mai marii tăi i-au stăpânit oarecând. Deșteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu și ai minte!"

De câte ori vine ocaziunea, își arată iubirea nemărginită pentru patria sa și pentru neamul românesc. Cu toate că era de familie nobil, vorbește cu libertate de nobilimea română, arătând cum ea s-a ungurit și cât de rău s-a purtat cu țăranii, despre care vorbește totdeauna ca un adevărat democrat:

"Țăranii la atâta ajunsese pre vremea mea de a se vinde ca dobitoacele fără de loc... Afară de slujbele care le făcea domnilor pământești, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna peste tot anul, dumineca domnii cei pământești pre iobagii săi îi trimite cu cărți (scrisori) pre la alți domni!"

Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voiește ca românii din Transilvania să fie îndreptățiți egal cu ungurii, iar cei din principate să scape de domnia străinilor și să se poată guverna singuri:

"Pre neamul românesc mai mult i-a stricat întâi neînțelegerea între dânșii și pisma din lăuntru, apoi pisma și fala creștinilor din vecini și mai vârtos a leșilor, decât neamurile cele păgâne, tătarii și turcii, căci de aceștia lesne și prea ușor s-ar fi apărat românii, mai ales de nu s-ar fi despărțit moldovenii și muntenii în două domnii ci ar fi fost toți sub un cap ținând laolaltă".

Șincai se ocupă și cu lingvistica, colaborând la gramatica lui Micu, pe care la 1805 o tipări singur în a doua ediție. El nu se poate mira îndestul cum românii nu voiesc să se întoarcă iar la literele latine. Stabilește, în acord cu Micu, o serie de reguli ortografice, în care se ține de un etimologism extrem, păstrând nu numai pe e și o (pentru ea, oa) ci și pe l, n, înmuiate, care au dispărut din limbă.

Iată cum scrie el:

buna deminetiaa (bună dimineața)
buna sera (bună seara)
e serin (e senin)
De ve place Domniilor vostre a ve pone la masa qua se vor reci buccatele.

Desigur că judecata lui Edgard Quinet, care punea pe Șincai alături cu istoricii cei mari ai occidentului, era făcută cu prea multă bunăvoință; totuși, având în vedere timpul în care a scris, cronica e un însemnat monument al trecutului nostru literar.