II. Perioada eroică (1830-1870)

ÎNFĂȚIȘAREA GENERALĂ

După începuturile foarte modeste dinainte de 1830, urmează o perioadă de mare importanță pentru literatura noastră. Mulți scriitori au numit-o "perioada renașterii", ca să corespundă cu renașterea politică a naționalității române, care căzuse în epoca fanariotă. Pentru istoria literaturii termenul e mai puțin potrivit, fiindcă - după cum s-a putut vedea chiar în cartea de față - dezvoltarea literaturii s-a făcut în mod ascendent cu cât înaintăm spre timpurile noastre și nu vedem o epocă mare de strălucire în trecut, urmată de o decădere pentru ca să renască și să readucă vechea strălucire. Aș numi mai bine această perioadă: eroică, de vreme ce sforțările ce s-au făcut și pe terenul cultural sunt cu adevărat eroice, iar în sprijinul celor mai multe din sferele literare se vede o însuflețire puternică, o mare încredere în viitorul națiunii și o ambițiune în genere mai presus de forțele celor ce scriu și de posibilitățile obștești ale mișcării literare din acel timp.

În această perioadă se produce contactul cel mare, direct, între românii din principatele române și cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăise în împrejurări mai fericite decât ale lor și doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel Eliade în primul său articol din "Curierul românesc" (1829) arată că în toate țările civilizate apar ziare, și îndeamnă pe "cei care zic că sunt floarea neamului" să se pună la lucru și să se rușineze "să fie mai jos decât pleava celorlalte neamuri".

Asemenea îndemnuri se aud adesea și de la Asachi și de la Heliade. Numărul celor care le ascultă este restrâns la început, dar se mărește din ce în ce. Aceasta se datorește mai ales presei. Ziarul sau revista, mai bine decât cartea, întrețin legăturile dintre autori și cititori, provoacă întrebări și răspunsuri. "Curierul românesc" care începe să apară în București la 8 aprilie 1829 și "Albina românească" în Iași la 1 iunie același an, sunt, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales știri politice din țară și din afară; dar mai târziu încep să dea și mici informații literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mișcarea literară din țară.

În adevăr, tot ce se lucreză pe tărâmul literar în Moldova de la 1830 până la 1840 stă în legătură cu Gh. Asachi și cu ziarele și revistele sale: "Albina românească" (1829-1849) și "Icoana lumii" (1840-41). De aci încolo centrul de gravitatea trece la grupul de tineri care se numesc Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri, întemeietori ai revistelor "Dacia literară" (1840), "Arhiva românească" (1841) și "Propășirea" (1844).

În Muntenia Heliade rămâne până la 1848 persoana cea mai însemnată a activității literare, grație "Curierului românesc" de care pomenirăm (1829-1848) și revistei "Curier de ambe sexe" (1836-1848).

După 1848, revistele și ziarele se înmulțesc, Asachi scoate "Gazeta de Moldavia" (1850-1859), M. Kogălniceanu, "Albumul istoric și literar" (1854), Hasdeu "Arhiva istorică a României" (1865), mai apoi "Traian" (1869), Odobescu "Revista Română" (1861), Boliac "Buciumul" (1863) și "Trompeta Carpaților" (1865). Apar și ziare cu părți satirice, ca "Satirul" (1866) și publicațiile lui N. Orășeanu, Pantazi Ghica ș.a. ca "Nichipercea" (1859), "Scrânciobul" (1868) etc.

Încă un mijloc pentru răspândirea culturii, care se vede chiar în primii ani ai acestei perioade sunt calendarele. Asachi și mai apoi Kogălniceanu în Moldova, Pann și Gorjan în Muntenia, sunt autorii celor mai însemnate lucrări de acest fel. Ele continuă tradiția calendarelor românești din Buda, pe care la începutul secolului le scotea Micu și cu alți tovarăși. Mai târziu vom vedea urmând pe Bolintineanu și alții.

În același timp și școalele încep să se înmulțească. Interesant de notat este că corpul didactic nu se mărginește a-și face datoria în școală - și poate că în această privință s-ar putea observa multe scăderi - dar lucrează și în afară: aproape întreaga mișcare culturală și literară se datorește profesorilor. Din lungul șir de nume ce se pot cita în activitatea dintre 1830 și 1870 numai câțiva n-au fost profesori măcar un timp scurt.

Perioada de care ne ocupăm se caracterizează prin ivirea sau dezvoltare tuturor genurilor literare. Putem zice că nu este specialitate științifică sau literară care să nu-și afle vreun reprezentant în acest timp. Filologia și istoria, filozofia și oratoria, poezia lirică și epică, poezia dramatică și didactică se înfățișează în activitatea noastră literară cu scrieri din care multe rămân ca simple încercări, dar unele se impun nu numai față de contemporani, dar și față de generațiile următoare.

Doritori de a înainta cât mai repede, scriitorii dezvoltă o mare activitate în comparație cu mijloacele de care dispun și recurg foarte adesea la modele străine făcând din imitație o însușire comună a operelor din acest timp.

Această tendință însă, dacă mișcorează originalitatea, e foarte necesară pentru a stimula începuturile unei literaturi. Mai necesară este traducerea operelor străine și perioada eroică a literaturii noastre este bogată în traduceri.

În special Heliade are un plan măreț și bine definit pentru înființarea unei "Biblioteci universale", care să dea 21 de volume pe an, cuprinzând scrieri de istorie, de filozofie, de drept, de politică, de economie politică, de științe naturale, de belle-arte, de retorică, de poezie și romane. Întreprinderea aceasta cerea și mari sforțări intelectuale și însemnate mijloace materiale; ea nu s-a putut urma așa cum o proiectase el, dar a fost un îndemn puternic, care a dat naștere unei înfloritoare perioade de traduceri. Atunci s-au dat pe românește un mare număr de opere literare, din care unele într-o limbă curată și într-o traducere conștiincioasă. Astfel, grație lor, avurăm în românește părți din poemele lui Omer, din Plutarch, din Xenofon, din Shakespeare, din Byron, din Tasso, din Dante, din Schiller, din Goethe, din Racine, din Molière, din Victor Hugo etc.

Curentele și influențele care contribuiesc la dezvoltarea literaturii în acest timp, sunt cele din prima perioadă, însă multe dezvoltate.

Întâi, ideile școalei latiniste înfloresc în ambele părți ale Carpaților. Stăpâni pe școală, ardelenii dau multă vreme directiva întregii culturi și de abia se aud slabe și rare obiecțiuni, mai ales în Moldova. Vom nota pasagiul din lecția introductivă a lui Kogălniceanu din 1843, în care vorbește de exagerările latiniștilor. Alături cu el vom afla pe Al. Russo și mai târziu pe Alecsandri.

Înrâurirea acestui curent se simte și în multe genuri literare, mai ales în istorie și în filozofie. Trebuie să mai notăm că latiniștilor se datoresc primele scrieri de filozofie, care sunt traduceri în adevăr, dar tot contribuie la răspândirea printre cititori a câtorva idei din cele ce agitau pe cugetătorii apusului.

Mai slabe rezultate s-au obținut pentru literatura propriu-zisă. Încercările poetice ale lui Mureșanu nu se ridică deasupra mediocrității, făcând excepție de faimosul Deșteaptă-te române. Și mai slabe sunt poeziile altor ardeleni. Se poate zice că primul poet ce a produs Ardealul este Coșbuc.

Ceea ce n-a putut face acest curent, a relizat influența franceză. În adevăr, contactul cu poeții, romancierii, nuveliștii, dramaturgii francezi dă naștere întregii literaturi poetice românești din această perioadă.

Românii cunosc însă, mulțumită lui Heliade și câtorva tineri care își făcură studiile în Italia, și ceva din literatura italienească. A fost chiar o vreme când în administrație se introdusese multe cuvinte ialienești, care s-au părăsit în urmă pentru a se înlocui cu alte franțuzești.

La finele perioadei eroice se manifestă cu mare tărie curentul poporan. Articolele lui Russo și Negruzzi și mai ales colecția lui Alecsandri (1852-1853), atrag atenția cititorilor asupra comorilor poeziei poporane. În perioada următoare nu va fi aproape nici un scriitor, care să nu datorească măcar o mică parte din inspirația sa acestui izvor nesecat.

Ideile și curentele de care vorbim se manifestă și dau efecte deosebite în cursul anilor dintre 1830-1870. Ca să înțelegem bine mersul lucrurilor, trebuie să despărțim în două această perioadă și să cercetăm deosebit: epoca lui Heliade și epoca lui Alecsandri.