1. Epoca lui Heliade

(1830-1848)

Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originară din Târgoviște, stabilită în București. La vârsta de 7-8 ani început să învețe cartea grecească cu dascălul Alexe; mai târziu a luat lecțiuni cu dascălul Naum, care pare a fi călugărul învățat Naum Râmniceanul, iar românește a învățat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a făcut la școala grecească de la Măgureanu (între 1815-1818). În vremea aceasta venise în țară George Lazăr și reușise a dobândi un loc între profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade și, cu ce știa dinainte, cu ce a învățat de la dascălul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns în 1822 profesor în locul lui Lazăr și a stat până la 1828. După unele informații a dat lecții și mai târziu, dar lucrul nu e sigur.

Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune că preda gramatică și retorică, istorie și geografie, logică și matematică. Ca să-și poată îndeplini îndatorirea, a trebuit natural să învețe limbi străine, cea română fiind atunci lipsită mai de tot de cărți de acest fel. Bibliografia românească veche ne-a arătat o singură geografie, tradusă de Amfilohie Hotiniul din italienește (1715), o singură carte de retorică, a lui Molnar (1798), o singură logică, a lui Micu (1799).

Pentru aritmetică erau mai multe cărți: una tradusă tot de Amfilohie (1795), alta a lui Șincai (1785) și două tipărite la Viena cu text românesc și nemțesc (1777-1783).

Istoria și gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Șincai și Maior și prin ale altora mai puțin însemnați cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) și Ion Alexe (1826) și alții. În principate apăruse numai două cărți de acest fel: a lui Ienache Văcărescu (1787) și lui Toader Școleriu (Iași, 1789).

Nu putem ști cât va fi cunoscut Heliade din această listă de cărți, dar știm că el a tradus din franțuzește o carte de aritmetică (după Francoeur, tip. 1832), una de logică (după Condillac, netipărită), una de geometrie (după Legendre, tip. 1837), una de gramatică (tip. în 1828).

Cu această gramatică apare Heliade pe arena publicității. Ea îi servise pentru predare cursului său și fusese citită în întrunirea unei asociații literare la care se raportă într-un pasagiu unde vorbește de alfabet și de înlăturarea unor litere dintr-însul, zicând că a făcut "după hotărârile cinstitei societăți literare a românilor".

Comparată cu gramaticile anterioare, ea nu se prezintă cu un merit deosebit de originalitate: planul seamănă întrucâtva cu al lui Tempea, iar terminologia se găsește aproape în întregime la înaintașii săi. Trebuie să-i recunoaștem numai că a avut curaj ca acolo unde aceia puneau două nume (ex. Loga zice: "nume înființătoare sau substantive") el să aleagă unul și pe cel mai nimerit ("substantive") care va rămânea, pe când Văcărescu zice numai "interiețione", Heliade pune: "zicere de glăsuire sau interecție" în limbă. Are și el însă cazuri unde ezită; important este faptul acesta al simplificării alfabetului cirilic și mai ales este prețioasă prefața.

Deși cam lungă și tratând chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arată însușirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: întrebuințarea glumei pentru a scăpa de greutatea unei discuțiuni teoretice; un humor care ar putea fi simțit și azi, dacă n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabilește și câteva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denotă din partea autorului o rară claritate de spirit și o înțelegere minunată a realităților. E de regretat că nu a păstrat această din urmă însușire în lucrările sale de mai târziu.

Lăudând ortografia italiană, stabilește principiul că "ortografia aceea a stătut mai norocită care s-a supus la mai puține reguli". Și pentru a face ideea sa și mai clară, adaugă:

"Aici îndrăznesc a vorbi pentru frații noștri din Transilvania și Banat, care sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura românească. Pentru ortografia însă care vrea s-o introducă scriind cu litere latinești, bine ar fi fost să urmeze, duhul italienesc, adică a scrie după cum vorbim și să nu să ia după ortografia franceză și englezească, care păzește derivația zicerilor și de care singuri ar voi acum să se scuture".

Dacă Heliade ar fi stăruit în aplicarea acestui principiu, când i-a venit și lui rândul să scrie românește cu litere latine, s-ar fi câștigat multă vreme pierdută și s-ar fi înlăturat multe discuțiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lăuda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, grație autorității de care s-a bucurat el și câștigul ar fi fost imens pentru cultura română.

Chestiunea termenilor tehnici a trebuit să fie pentru el, profesor de gramatică, de aritmetică și de alte științe, o preocupare de toată ziua. În această privință el critică și pe aceia care nu vor să împrumute, ci fac vorbe românești noi zicând "cuvântelnic" în loc de "dicționar", "amiazăziesc" în loc de "meridian" ș.a.; critică și pe acei care iau vorbele așa cum se găsesc în limbile străine, zicând: "patriotismos" ca grecii, "ocazion" ca francezii, "soțieta" ca italienii, "privilegium" ca latinii etc. și propune ca: "vorbele străine să se înfățișeze în haine românești". El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu etc.

Un fapt mai important decât publicarea gramaticei este aparițiunea "Curierului".

În principatele române pe la finele secolului XVIII și în primii ani ai secolului XIX începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane și grecești.

Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede știrile despre întâmplările din țară și din străinătate se simțise de mult și se citează câteva încercări, dar nici una nu ajunge la o desăvârșită închegare înainte de opera lui Heliade.

Ziarul este anunțat printr-un prospect fără dată - trebuie să fi fost în februarie cel mai târziu, căci zice că va apărea la începutul lui martie 1829 - în care ni se spune că va purta titlul de "Curierul Bucureștilor" și va ieși în 1/2 coală de două ori pe săptămână. Abonamentul era în București 2 galbeni împărătești pe an, iar pentru provincie se adaugă plata transportului. Sumele trebuie să se depună la diferiți corespondenți de prin orașe, iar în București la "dătătorii gazetelor" I. Eliad și C. Moroiu.

Zic "gazetelor" pentru că tot ei tipăreau și "Buletinul Oficial" care le era plătit de guvern.

Încet, încet, "Curierul românesc" devine ecoul întregii mișcări literare din țară; ba el își face o datorie să reproducă din confratele moldovean "Albina românească" a lui Asachi, știri politice, culturale, literare și mai târziu să facă același lucru față de ziarele din Brașov ale lui Bariț: "Gazeta de Transilvania" și "Foaia literară".

În "Curier" urmărim noi progresul școalelor prin dări de seamă la finele anului și prin discursurile ținute la diferite ocazii.

În el vedem nașterea și primii pași ai teatrului românesc.

În el găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viișoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ș.a. unii din ei rămași necunoscuți, iar alții ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare.

"Curierul românesc" ne ține în curent cu tot ce se publică în limba românească, mai ales în Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este "Foaia științifică și literară de la Iași" și "Magazin istoric" din București, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) și "Curierul de ambe sexe" (1836).

În "Curier" se naște critica literară în literatura română. Ea se înfățișează prin mici notițe, în care se apreciază valoarea scriitorilor și a celor ce publică scrierile lor în diferite broșuri.

Prin "Curier" Heliade se formează încet, încet. Spiritul lui se îmbogățește prin citiri variate și o sumă de idei culturale și literare se răspândesc în public. El devine o personalitate și în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842:

"Această foaie a fost înainte mergătoare și ferice vestitoare a așezămintelor celor noi și progresive ce am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoștințele nației și colecția perioadelor sale poate fi cel mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre".

În 1834 Heliade fondează împreună cu Ioan Câmpineanu Societatea Filarmonică, având de scop să ajute propagarea culturii în genere și în special să lucreze pentru înființarea unui teatru. Îndată ce se constitui, societatea încredință direcția lui Heliade.

Acesta deschise cu Aristia o școală în care se învăța literatura, declamația și canto, pentru ca mai târziu să se producă actori pentru teatrul național. Rezultatele școalei se văzură la examenul general, când școlarii jucară Mahomet al lui Volatire și Amphytrion al lui Moliere și una din eleve cânta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti un discurs în care arătă importanța teatrului pentru progres, înfățișă cu culori vii cât de grea, dar cât de nobilă e cariera artistică și se ridică în contra prejudecăților ce are lumea față de actori, pe care îi consideră numai ca niște comedianți, lăsați în voia întâmplării, când ei sunt niște slujbași ai statului spre formarea bunelor obiceiuri și a limbii naționale.

Societatea, încântată de munca lui Heliade, îl alese ca director și pentru al doilea an. Lucrurile merseră bine, se strânseră fonduri importante, se traduseră o mulțime de piese.

Societatea Filarmonică era însă oarecum continuarea unei alte asociațiuni, parte secretă - cu scop politic, parte pe față - cu scop literar. Din cauza aceasta s-au născut tot felul de bănuieli în privința ei și după câțiva ani s-a desființat.

Împrejurările acestea aduseră amestecul lui Heliade în afacerile politice. După ce luă o dată poziția contra rușilor, când aceștia voiră să introducă un articol adițional în Regulamentul Organic prin care își stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarăși contra lor, când cu încercarea lui Trandafilov de a lua în concesiune exploatarea minelor (1844).

Atunci scrise fabula cunoscută Măcieșul și florile. De atunci deveni un mare adversar al Rusiei și e natural să-l vedem luând parte la toate mișcările împotriva protectoratului rusesc și să fie între fruntașii revoluției din 1848.

El este autorul proclamațiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, după abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viață foarte scurtă și foarte agitată, schimbându-și forma și compunerea de trei ori, pregătind câteva proiecte de legi ce avea să supună viitoarei constituante, se văzu înlăturat de puterea turcilor, care trimiseră armată la București și înlocuit cu o căimăcănie ce avea de scop să restabilească vechea stare de lucruri și să pună la loc Regulamentul. Această întoarcere a reacțiunii se completă prin convențiunea de la Balta-Liman (1849), care nu mai îngăduia principatelor să aibă domni pe viață, ci le acordă numai pe 7 ani.

Fruntașii și părtașii la mișcarea din 1848 fură pedepsiți cu exilul. Fiindcă se considerau ca supuși ai Porții, guvernul otoman le oferă să-i interneze pe toți într-un oraș și să-i întreție pe socoteala lui. Unii primiră și se duseră la Brusa în Asia Mică. Alții refuzară și porniră pe unde putură. Heliade trecu în Transilvania, unde stătu două luni. De aici, după un drum de 50 de zile ajunge la Paris. În Paris se întâlnește cu alți români emigrați și începu a lucra pentru a face cunoscut guvernelor străine plângerile românilor. Călătorește cu acest scop și la Londra. Dar aceste împrejurări aduc și oarecare neînțelegeri între emigrați și ajung din discuție în discuție la acuzații grave și la o adevărată luptă între ei. Cine citește colecția de scrisori a lui Heliade (publicată de R. Locusteanu în 1891) și colecția publicată de Ion Ghica (Amintiri din pribegia după 1848, Buc. 1889) va putea înțelege cât de adânci erau dezbinările între emigrați. Din Paris se duce în insula Chios unde-i era familia și stă acolo până la finele anului 1853. În cursul anului 1854 a stat câteva luni la Șumla, pe lângă armata lui Omer Pașa, de unde a venit pentru câtva timp la București.

E de notat că e, poate, emigrantul care a intrat mai târziu în țară, căci de abia în 1859 îl vedem stabilit în București.

Restul vieții sale a fost consacrat în mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult să-și apere nu atât opera sa literară, cât mai ales opera politică de înainte de a pleca din țară.

Acțiunea aceasta se vede în cele două memorii asupra mișcării din 1848: Mémoire sur l'histoire de la régénération roumaine (1851) în care se ocupă de mișcarea din 1848 - și Souvenire et impressions d'un proscrit (1850), în care tratează aceeași parte a istoriei noastre, însă din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea în cartea intitulată Spiritul și materia sau Echilibrul între antitese o colecțiune de articole politice și istorice, publicate între 1859-1869, pe care voiește a le reuni într-un tot, legându-le de o idee generală: ideea antitezelor.

"Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arăta durerile românului în genere, nevoile și aspirațiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu cuvântul și cu moderație pe arena drepturilor adevărat naționale și a legilor, atât terorismul baionetelor de orice natură cât și terorismul cuțitelor și armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici".

După prefață, începe seria articolelor: superstiția și ateia, tirania și anarhia, boierii și ciocoii etc. În acest din urmă articol, dă ca "anexe istorice" o sumă de acte relative la constituirea și funcționarea Societății Filarmonice, care prezintă un interes deosebit. Vorbește apoi de revoluția de la 1848, căutând să înnegrească pe unii din luptătorii cu care nu se înțelesese în timpul acela. Partea I se termină cu cântul II din poema epică Mihaida.

Partea II continuă a analiza idei antitetice: Guvernul și Poporul, Progresul și conservația, Vot universal și răsboi universal etc. [Concluzia generală a operei, pe care caută s-o facă a reeși la tot pasul, este echilibrul antitezelor, cu deosebire în ordinea politică. Nu trebuie să fie nici prea multă libertate, nici prea multă restricțiune, ci moderație în tot. Dacă autoritatea sau guvernul va fi prea puternic, se va naște tirania, dacă din contră poporul va fi mai puternic, se va naște anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai conservare, ci progres și conservare deodată. Cine conservă are, zice dânsul - și cine are poate progresa mai repede.

Ca însușiri de stil, trebuie să recunoaștem că, deși limba e împestrițată cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captivează și te face să urmărești cu interes povestirea. Părțile în care se încearcă a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe și lipsite tocmai de însușirile unei cercetări cu adevărat științifice: însă narațiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trăsăturile de spirit, cu care presară scrierea, sunt pline de farmec.

Deși scrise cu patimă politică, articolele acestea sunt importante prin amănuntele ce ne dau despre revoluția din 1848, despre societatea filarmonică și ne arată modul cum s-au privit de o parte din oamenii noștri politici diferite chestiuni, ca unirea, împroprietărirea țăranilor ș.a.

Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales și prezident, dar, se pare că din cauza unor chestii de ortografie, în anii din urmă nu s-a mai interesat de lucrările acestei instituții.

Deși în ultimii ani era bolnav și nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost simțită de români ca o mare pierdere. Ziarele se întreceau în caracterizări mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a învățat a scrie și a citi românește cu litere străbune, cel dintâi gramatic, cel dintâi profesor, cel dintâi jurnalist, părintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu național și în mai se constitui comitetul care avea să-i ridice statuia.

Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate în multe puncte, se explică prin rolul ce jucase el în viață. Să cercetăm care i-a fost rolul în mișcarea literară.

 

Deși viața lui Heliade se prelungește mult după anul 1848, numai până la această dată situația lui este preponderentă în literatură.

Pentru a o putea înțelege și pentru a înțelege întreaga mișcare, va trebui să des părțim în trei această epocă a lui Heliade: 1830-1835, 1835-1845 și 1845-1848.

Care este starea literaturii române în momentul când apare Heliade pe arena publicității?

Din cele spuse în capitolul precedent, am aflat că era foarte săracă.

Câteva poezii ce figurau ca exemple în gramatica lui Ienache Văcărescu (1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Văcărescu (1827) și desigur și poezii ale acestuia răspândite în manuscris, într-un cerc de prieteni personali, un volum sau două de poezii date la lumină de Barbu Paris Momuleanu (1822-1825); iată opera poetică din Țara Românească. Moldova se putea lăuda numai cu câteva tălmăciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui Conachi și cu broșura lui Asachi (1822), în care, cu destulă căldură de altfel, dar cu puțină artă, se sărbătorea urcarea pe tron a lui Ioniță Sandu Sturdza, primul domn român după epoca fanariotă. Pe lângă acestea, cititorii din amândouă țările mai aveau, pentru a-și îndestula nevoile spiritului lor, broșurile ce soseau de peste munți împreună cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir și Elena(1801) și Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Țichindel (1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram și Tisbe (1807) Leonat și Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.

Enumerarea e aproape completă, dacă nu ne preocupăm de Scavin și de Dimachi, iar valoarea lor poetică pentru unele este cu totul relativă, pentru altele este redusă până la nimic.

În această stare de lucruri se gândește Heliade și deschide paginile "Curierului" și pentru literatură. Să vedem ce se produce acum.