c) 1845-1848 [ modifică ]

În această ultimă vreme a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebită; dar ea se caracterizează prin mari mișcări de idei în public în ambele principate și peste munți.

Traducerile urmează cu multă sârguință și în fruntea acestei activități stă tot Heliade. El publică în volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo, 1846; Spe ronare, 1847) și din Byron (Don Juan, poemă epică, 1847) și încurajează prin bună voința și autoritatea sa pe ceilalți traducători.

Numărul acestora este mare. Ei publică și prin revistele din acel timp și în volume separate. Unii din ei sunt cunoscuți și prin alte feluri de lucrări sau printr-un număr mare de traduceri: alții numai întâmplător au lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura franceză; puține sunt grecești, în special cele religioase; rar, din literatura germană. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse în versuri de C. Negruzzi (Iași, 1845). Din Voltaire se traduce Istoria lui Carol XII (de N.D. Racoviță, 1846) și Meropa (de Gr. Alexandrescu, 1847). Din Molière avem Don Juan(de M.Costinescu 1846) și Școala femeilor (de I. Zottu, 1847). Romanele și nuvelele încep a fi foarte citite și de aceea se răspândesc în multe exemplare: Bacalureatul din Salamanca de Lesage (trad. de Gr. Mihăilescu, 1847), Tereza de Al. Dumas (de Al. Pelimon, 1847), Nuvelele d-nei George Sand (de D. Moșoiu, 1848) și Corina (de P. Teulescu, 1846) precum și faimosul Guliver al lui Swift, nu din original, ci din franțuzește (de I. Negulici, 1848). Tot în acest timp apar cele 12 discursuri ale lui Massillon (Le petit Carême) traduse de Eufronsin Poteca, precum și vestita carte a lui Lammenais Les paroles d'un croyant, Cuvântarea unui credin cios tot de un cleric: părintele Dionisie (1848).

În pleiada aceasta de traducători se vede și numele poetului Iancu Văcărescu (Napoleon la Schoenbrun 1847) și a lui George Sion (Moartea lui Socrat de Lamartine, 1847).

Între ei se distinge Simion Marcovici, care se ocupa în special cu literatura italienească traducând două tragedii de Alfieri: Filip și Oreste (Buc. 1847) și cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc. 1846. A doua ediție 1848).

*

În acest timp, "Asociațiunea literară", fondată în București tipărește (în 1848) un volum mare cu poezii vechi și noi ale lui Ion Văcărescu, pe care le precede o prefață elogioasă și respectuoasă a lui I. Voinescu. Nu se putea aștepta la un succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus bătrânului poet, care, în vremuri, încurajase pe cei tineri și fusese un fel de punct central în jurul căruia se puteau grupa toate energiile începătoare care aveau nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeți cunoscuți din epoca anterioară: Cezar Bolliac (Poezii nouă 1847) și Grigore Alexandrescu (Suvenire și impresii 1847). În această nouă colecție poetul adună tot ce pusese în volumele dinainte, adăugând câteva poezii noi pe care le publicase prin reviste, în ultimii ani (poeziile eroice și câteva de amor, precum și Ucigașul fără voie).

Acum încep a se impune atențiunii publicului Bolintineanu și Alecsandri.

E locul a vorbi acici în special despre Bolintineanu, fiindcă partea cea mai stator nică a operei sale este scrisă înainte de 1848 și aceasta a fost mereu refăcută și repro dusă în diferite edițiuni și sub diferite titluri.

Dumitru Bolintineanu (1819-1872) s-a născut în Bolintinul din Vale, sat aproape de București. Tatăl său, numit Cosmad, român macedonean, îl aduse în capi tală, pe la 1829 și-l dete în casa unui boier, care îl puse, împreună cu copiii săi, să ia primele cunoștințe de citire și scriere. După aceea intră într-o școală particulară de la Colțea și apoi la Sf. Sava, unde urmă câțiva ani și fu numit funcționar la postelnicie, la oficiul "pricinilor sudițești". În momentele libere se ocupa cu literatura și scria versuri, debutând la 1842 cu O fată tânără pe patul morții (după La jeune Captivede André Chénier), publicată în "Curier de ambe sexe". Eliad însoți poezia cu o notiță elogioasă.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alex. și Ștefan Golescu care trimiseră pe la finele anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Aci el ascultă unele cursuri, se ocupă de citirea autorilor, dar nu urmă o învățătură regulată, pentru că nu avea baze îndestulătoare din țară. Fiind acolo, își corectă poeziile și Rosetti le tipări în București.

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redacta împreună cu Bălcescu, Bolliac ș.a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluția - fu exilat și se duse în Tran sil vania, apoi la Constantinopol și în fine la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatura română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară și atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și deveni ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Negri și ale lui V.A. Urechia se înființează primele școale la românii macedoneni.

De la 1866 se retrase din viața politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame în proză și în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existență foarte neno rocită. De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toți își puse biblio teca la loterie și fu câștigată de Alecsandri și Negri, care i-o lăsară drept mân gâiere. Atunci, în urma intervenirii unor amici, fu așezat la spitalul Pantelimon, unde muri după scurtă vreme și fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de câțiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast și patriot.

Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri.

Opera poetică ce formează principala lui producțiune este poezia lirică și narativă. Ea cuprinde: Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară. Acestea l-au făcut popular și multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des în tre buințate. Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ștefan; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor: 

Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre rușinea lor; 

a lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe, care-și vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa: 

Viitor de aur țara noastră are
Și prevăd prin secoli a ei înălțare. 

Andreiu sau luarea Nicopolei de români și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra în tâmplă rilor. Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.

Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc. Amorul și gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

Sub titlul de Basme se cuprind o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca și Grui Sânger, de Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din litera turile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș.a.

Macedonele ne descriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne poves tesc întâmplări din viața lor. În genere personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai însemnate: Românele din Cavaia - San-Marina.

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte pre țuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morții - Plângerile poetului român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate și altele.

Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice valoare, cum face d-l N. Iorga în Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri și maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri. Limba însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: meșteșugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani. Poate că această calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activității sale.

Dar Bolintineanu nu s-a mărginit aci. Luptele politice, dorința de a avea cât mai multe opere și la urmă, nevoia materială, l-au silit să scrie mult și în multe genuri: în epopee, în dramă, în roman, în satiră și fabulă.

Se încearcă în epopee și ne dă Traianida poemă în șapte cânturi în care voiește să celebreze colonizarea Daciei, dar condițiunile epopeii lipsesc. Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul și unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.

Se încearcă în dramă și ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acțiunea e rău condusă și interesul slab. Astfel: Mihai condamnat la moarte, - Ștefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, - Lăpușneanu, după nuvela lui C. Negruzzi, - "Mărirea și uciderea lui Mihai" etc. De altfel trebuie să credem că nu le-a făcut cu gândul de a le reprezenta, pentru că vedem neîntrerupte schimbări de scenă, unele tablouri exagerat de scurte și lucruri imposibile pentru reprezentație.

Se încearcă și în roman și ne dă Manoil, în scrisori și Elena, inspirat din romane franceze și plin de declamațiuni și cu caractere nenaturale.

Se încearcă în satiră și în fabulă, dar nu izbutește. Lucrările acestea seamănă mai mult a articole de ziar decât de poezii. Mai toate au ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii și uneori indecente. Colecțiile se numesc "Eumenidele", "Bolin ti neadele", "Nemesis", un fel de ziare sau reviste. Vom cita ca mai bune dintre satire: Două Tombatere în care ne înfățișează doi boieri vechi nemulțumiți cu starea de lucruri de sub Cuza; Advocații, în care satirizează pe avocați; Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societății de atunci; Către Ion Ghica, contra partidelor politice.

În toate aceste producțiuni îl vedem slab și se simte marele lui defect: puțina cultură ce a avut. De aceea se repetă des și întâlnim în operele lui din urmă idei și versuri din cele anterioare. Lipsa de cultură întinsă este și mai aparentă în scrierile istorice, ca Viața lui Ștefan, Viața lui Traian etc., care cer cunoștințe întinse și cer ce tări îndelungate și de aceea cu dreptate sunt azi date uitării. Singură Viața lui Cuza prezintă oarecare interes, ca scrisă de un contemporan care a cunoscut de aproape toate evenimentele.

Alecsandri compune acum poeziile sale de amor, pe care le va reuni - îm preună cu altele de mai târziu -, în 1852 sub titlul de Lăcrămioare. Logodit cu tânăra Elena Negri, sora amicului său, el a avut durerea s-o vadă suferind și stingân du-se pe brațele sale. Prima poezie din acest ciclu poartă ca titlu data de 8 martie 1845, când el este convins că amorul său este împărtășit. După câteva altele în care cântă planuri pentru viitor și cele mai frumoase nădejdi de fericire, se vede că se desparte de iubita sa, care se duce în Italia pentru a-și îngriji de sănătate. După o scurtă călătorie în Orient, o găsește în Veneția, dar nevoile îngrijirii o silesc să plece în sud, la Neapole, La Palermo și apoi la Constantinopol. În fine, ea moare în drum, în 1847, pe un vapor și este înmormântată în cimitirul unei biserici grecești din capitala Turciei. Acest scurt roman cum și amintirile despre iubita lui "Ninița" formează cuprinsul colecției pe care o pomenirăm și care are în frunte o "Dedicație" devenită celebră mai ales prin melodia ce i s-a compus: 

Tu care ești pierdută în neagra veșnicie
Stea dulce și iubită a sufletului meu
Și care odinioară luciai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură și eu...

*

Astfel anii aceștia nu ne dau o producție poetică prea bogată. Revistele timpului, afară de rare producții ale lui Negruzii, C.A. Rosetti, Sion sunt ocupate de poezii ale unor debutanți care nu s-au impus niciodată atenției publicului.

Heliade însuși produce acum puține poezii. Situația sa de arbitru al mișcării lite rare din Țara Românească îi impune îndatoriri noi acum când aceia pe care îi încu rajase sau îi scosese el singur la lumină aveau porniri de emancipare față de dânsul. El trebuie să devină acum critic literar în adevăratul înțeles al cuvântului. Încearcă, își propune un plan măreț: un fel de revistă a tuturor producțiilor românești până în anul 1847 și începe cu critica propriei sale lucrări, vestita Gramatică din 1828, căreia voiește să-i stabilească însuși rolul de căpetenie în mișcarea culturală a secolului. Prin aceasta, arată tinerilor că el este începătorul, părintele, și-i cheamă oarecum la respect. Din nenorocire, articolele despre gramatică se înmulțiră, evenimentele aduseră mișcarea din 1848, "Curierul" încetă, iar Heliade fu chemat în alte îndatoriri și fu prins de alte preocupări, așa că planul său rămase fără realizare.

*

În Moldova critica este reprezentată, în același timp cu Heliade, de Asachi și de M. Kogălniceanmu.

Critica lui Kogălniceanu se manifestă prin diferite notițe în care aflăm aprecieri despre scrierile și autorii timpului, și prin articole mai cuprinzătoare. Între acestea se poate cita prefața colecției de poezii a lui Hrisoverghi (1845). Cercetându-i activitatea literară, el îi laudă cu exagerație meritele; dar în treacăt vorbește și despre mișcarea literară din Moldova dintre 1830-1840. Aci arată superioritatea producțiilor poetice din Muntenia, ilustrată prin Văcărescu, Heliade, Cârlova și prin "marele poet" Gr. Alexandrescu, față de cea din Moldova, unde se publicau numai "proaste traduceri sau imitații rele după originaluri străine".

Nota distinctivă a criticii sale pare a fi încurajarea producerilor românești originale și înlăturarea traducerilor. Zicem "pare", fiindcă el nu urmează multă vreme pe acest câmp de activitate, ci îl atrag alte preocupări. În vremea de care vorbim, Kogăl niceanu se dă din ce în ce mai mult istoriografiei. Acum adună el un mare număr de manuscrise ale cronicarilor moldovenești și începe a le compara, pentru a găsi tipul cel mai curat pentru fiecare cronică. Dacă știința modernă poate critica unele încheieri ale lui, ea recunoaște că el a supus imensul material de care dispunea unei cercetări serioase și a făcut o lucrare de un mare preț pentru vremea aceea.

După ce tipărește în franțuzește câteva extrase din cronici (Iași, 1845), începe tipă rirea Letopisețelor. Această lucrare a ținut peste 7 ani. Întâi a apărut tomul al doi lea (1845) și al treilea (1846) și mai târziu tomul întâi (1852).

E de prisos să se mai arate însemnătatea culegerii lui Kogălniceanu. Ea a fost o condiție esențială a dezvoltării ce au luat studiile și cercetările istorice din țara noastră. Șincai, care cunoscuse mai toate cronicile muntenești și moldovenești, publicase numai extrase și opera lui încă nu se tipărise întreagă. Este deci meritul lui Kogălniceanu că a pus la îndemâna tuturor icoana trecutului Moldovei, așa cum se înfățișează în cro nicarii din veacul XVII și XVIII.

Valoarea publicației lui Kogălniceanu nu se poate compara decât cu a revistei pe care o încep în București Bălcescu și Laurian.

Între 1845 și 1848 apărură cinci volume, care au rămas până în anii din urmă singurele izvoare pentru istoriografia cronicarilor munteni. În aceste volume se publi cară și o mare parte din articolele lui Bălcescu și câteva ale tovarășului său. E locul aici de a vorbi mai pe larg despre cel dintâi.

Nicolae Bălcescu (1819-1852) e născut în București unde a și învățat la Sf. Sava și în particular cu bănățeanul Murgu. E fiul unui boiernaș, care nu a lăsat copiilor săi avere însemnată. Amănunte biografice a dat asupră-i Ion Ghica, dar numai pentru tinerețea lui, așa că până acum o nouă lucrare asupră-i, după studiul lui Gr. Tocilescu (1876) nu s-a făcut.

Chiar din vremea când era școlar, se ocupa cu istoria în mod deosebit și din cu noașterea trecutului poporului său s-a ales cu o mare iubire pentru oaste. A voit chiar să fie ostaș. A intrat în miliția ce se organizase conform Regulamentului și a servit câtva ca ofițer. Ieșind apoi din armată, a luat parte la mișcarea politică secretă care în 1838-1840 voia să provoace o schimbare în felul de cârmuire al țării. Fruntașii aces tei acțiuni, Ion Câmpineanu, Bălcescu, Mitică Filipescu ș.a. înțeleseră de atunci că viitorul românilor nu se poate asigura decât prin unirea principatelor și prin alegerea unui principe străin. Încercarea lor n-a reușit, cu toată rugăciunea lui Câmpineanu pe la cabinetele Europei, unde voia să provoace un curent favorabil pentru români. Con ducătorii au fost arestați pe la mănăstiri și numai venirea lui Bibescu i-a scăpat.

Debutul lui ca scriitor am văzut că s-a făcut în "Propășirea" din Iași (1844) cu un articol despre puterea armată a românilor, pe care-l salută Heliade în "Curierul românesc" (no. 87 an 1844) lăudând "talentul eminent" al autorului, în care "va avea patria un adevărat istoric al său".

În anul următor începu a redacta "Magazinul" de care vorbirăm, deschizând seria articolelor printr-un studiu asupra "izvoarelor istoriei românilor" care examinează chestiunea din toate punctele de vedere și pune în curent pe cititor cu starea de lucruri din acel moment.

Fu unul dintre fruntașii revoluțiunii din 1848 și, când se constitui guvernul provi zoriu, i se dete însărcinarea de secretar al statului împreună cu Rosetti și I.C. Brătianu.

După căderea revoluțiunii, în septembrie, exilat, se duse în Transilvania, unde tocmai se începuse lupta românilor, aliați cu Austria, contra ungurilor. Văzând că ungurii s-au ridicat în contra tiraniei austriece, în numele principiilor proclamate de revoluțiunea franceză, mulți dintre emigrați crezură că e bine ca românii să se împace cu ei și împreună să lupte contra Austriei și Rusiei. Înțelegând rău situația de peste munți, exilații noștri socotiră că îndeplinesc o datorie de patriotism stăruind să înceteze războiul; de aceea ei deteră specială însărcinare lui Bălcescu să trateze cu căpeteniile ungurilor ca să stabilească un mod de împăcare. Tractările nu au putut ajunge la nici un rezultat bun pentru că ungurii nu voiau să recunoască existența românilor ca națiune și nu renunțau la ideea, pe care au urmărit-o până la înfrângerea din 1918, de a face un stat maghiar unitar. Concesiunile admise de ei nu putură fi primite de comitetul național român și în cele din urmă recunoscu însuși Bălcescu că concilațiunea nu se poate îndeplini și văzu că transilvănenii au dreptate. Acest lucru îl mărturisește într-o scrisoare către Ion Ghica, în care zice: "Până când un popor nu va exista ca națiune, n-are ce face cu libertatea".

După aceste evenimente, atins de oftică din cauza vieții zdruncinate ce dusese, trăi când în Franța când în Italia și muri în Palermo, într-o extremă sărăcie. Singur și departe de țară, el s-a stins cu numele ei pe buze. Minunat ne-a povestit Alecsandri ultimele momente ale vieții nenorocitului exilat, în poezia Nicolae Bălcescu murind, care se termină cu strofa următoare: 

Du-te, rază strălucită, Iar tu nour de rodire,
Du-te mică păsărea Fă să crească-n sânul său
Și pe țara mea iubită Cu verzi lauri de mărire
Mângâiați-o-n lipsa mea. Floarea sufletului meu. 

Scrierile lui Bălcescu nu sunt prea multe, dar sunt foarte importante. nu numai pentru timpul în care s-au scris, ci și ca valoare proprie.

El începe seria lucrărilor sale, declarând că voiește să schimbe modul de a se face istoria, căci până atunci toți se ocupau numai de războaie și studiau numai biografia suveranilor. Trebuie să cercetăm instituțiunile trecutului, căci numai așa vom pricepe faptele. Această cercetare își propune să o încerce el, luând ca punct de plecare instituția militară, pentru că acesteia se datorește mărirea trecută a românilor. Astfel dete Puterea armată, importantă încă prin aceea că întreprinde studiul nu numai pe baza autorilor români și străini, dar și pe baza hrisoavelor. În primul articol împarte studiul asupra armatei Valahiei în două părți: de la întemeierea principatului până la fanarioți, - de la fanarioți până în timpul său, adică sub regimul regulamentar. Examinează organizarea în aceste diferite epoci, cum și arta militară, dând detalii foarte intersante, dar având defectul că nu deosebește bine epocile și confundă instituții din două momente diferite. Al doilea articol arată cum era armata moldovenească în timpii de mărire. Primul articol e publicat în "Propășirea" (1844); celălalt în "Magazin istoric" (1846).

Ca lucrări mai mici publicate mai toate în "Magazin", vom cita: despre mișcarea din Ardeal, despre izvoarele istoriei române și câteva biografii.

Tot în "Magazinul istoric" (vol. II) publică el: Despre starea socială a munci torilor plugari în principatele române în diferite timpuri, în care studiază pentru prima oară această chestiune, bazat pe documente.

Pornește de la ideea că, la întemeierea principatelor țările erau locuite și aveau un însemnat număr de proprietăți private, astfel că drept loc domnesc (dominium principis) se puteau privi numai locurile pustii și cuprinsul târgurilor. Prin urmare, numai pe acestea puteau domnii să le dăruiască boierilor ca proprietăți. Arăta cum, din cauza războaielor și a sărăciei, locuitorii proprietari pe mici întinderi de pământ (moșneni, răzeși) au trebuit să renunțe la proprietățile lor și să devie vecini (rumâni) pe moșiile proprietarilor celor mai mari. Examinează apoi actele de emancipare ale lui Constantin Mavrocordat, susținând că ele n-au putut să îmbunătățească în mod real soarta țăranilor, de vreme ce le-au liberat persoana fără să le dea mijloc de trai. Termi nând, arată cât de mare însemnătate are stabilirea relațiilor juste între muncitori și pătura dominantă și zice că trebuie să ridicăm clasele de jos, să le dăm drepturi egale și să le îmbunătățim starea materială, "căci vai de acele nații unde un mic număr de cetățeni își întemeiază puterea și fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier!".

Preocupat de aceleași idei, tipărește la Paris o lucrare intitulată Question écono mique des Principautés Danubiennes (1850) în care zugrăvește reaua stare a țăranilor, propune înființarea de credite pentru cumpărare de vite și instrumente agricole și sfârșește declarând că boierimea nu caută decât interesul său, că se opune la îmbunătă țiri și "prin urmare nu pe boieri se reazemă mântuirea principatelor".

Opera de căpetenie a lui Bălcescu pe care n-a putut însă s-o termine este Istoria românilor sub Mihai Viteazul, - publicată de Academia Română, sub îngrijirea lui A. Odobescu (1878).

La început e o introducere în care își propune a face un tablou sumar al istoriei românilor și o privire filozofică asupra principiilor ce trebuie să călăuzească națiunea noastră în drumul spre reorganizare, dar n-a putut s-o termine și unele puncte sunt atinse foarte pe scurt sau numai indicate. Lucrarea e împărțită în șase cărți, a șasea neîncepută și a cincea neterminată. I. Libertatea națională; venirea pe tron a lui Mihai și primele lupte. II. Călugărenii. III. Robirea țăranului; diferitele războaie și așezământul. IV Uni tatea Națională; luptele din Transilvania și Moldova, unirea temporară a țărilor. V.Mirăslău: nenorocita luptă de acolo, unde Mihai e învins.

Bălcescu a consultat peste 500 de opere și a voit să facă nu numai o lucrare științifică, dar și o lucrare națională. Iubirea de patrie și de libertate încălzește această operă, scrisă într-un stil plin de frumusețe și de energie. Povestește evenimentele așa, ca să le facă interesante, dar nu se mulțumește cu aceasta, ci le judecă, păstrând o abso lută nepărtinire: precum laudă calitățile și faptele mari, așa critică defectele și greșelile.

Răpit prea curând de moarte, Bălcescu rămâne unul din cei mai mari scriitori ai noștri și mai presus de toate ca imaginea deplină a adevăratului liberal și patriot, care a murit cu convingerea că se va împlini într-o zi "visarea vieții sale", adică "Ro mânii vor fi una, liberi și frați".

Laurian, tovarășul lui Bălcescu, a avut viață mai lungă și activitate mai variată.

August Treb. Laurian (1810-1881) a învățat la Sibiu, la Cluj și la Viena. Studiile sale se pare că au fost foarte variate; filozofie, matematică, filologie, istorie. Amănunte sigure nu avem, fiindcă nu avem despre el nici un studiu biografic și documentat.

Știm că prima lui publicație a fost operă filologică Tentamen criticum in origi nem, derivationem et formam linguae romanae, tipărită la Viena (1840), în care în cearcă a reconstitui limba românească într-o fază primitivă - cam prin sec. XII - dar încercarea lui este o alcătuire cu totul teoretică, întrucât nu există nici un fel de urmă de limbă din acel timp, este neizbutită și se înfățișează ca o simplă curiozitate.

Probabil, după această publicare, a venit în București, unde a ocupat catedra de filozofie de la Sf. Sava. În 1848 însă, când frații săi din Ardeal au început a se mișca împotriva ungurilor, a alergat acolo și a fost unul dintre conducătorii luptelor. Membru în cele mai importante comitete de acțiune, a fost dintre delegații ce s-au dus la Viena să înfățișeze împăratului cererile românilor.

După revoluție se duse în Moldova ca inspector general al școalelor. Trecând în București, fu unul din factorii de căpetenie ai activității școlare și filologice. Profesor la facultatea de litere, efor al școalelor, membru în consiliul superior al instrucției, fondator al Academiei și mulți ani prezident al ei, profesor al regelui Carol, Laurian fu o personalitate mare în toată epoca aceasta a vieții sale. În Academie avea cuvântul hotărâtor; de aceea el redactă, ajutat de Massim și de alți membri, marele Dicționar al limbei române și Glosariul (1871-1876), care fu culminația curentului latinist, dar care și contribui la prăbușirea lui.

Laurian a fost un fecund autor didactic, iar ca tovarăș al lui Bălcescu, el a publicat în "Magazin" articole de istorie (Temișana etc.) și de epigrafie, primele de acest fel în literatura română.

*

În afară de scrierile lui Laurian, literatura didactică este, și în acest timp, îmbo gățită și de alți scriitori, iar școalele fac progrese însemnate. Pe lângă profesorii ardeleni, mai de mult veniți în principate, se adaugă alții, între care locul de frunte îl ocupă Munteanu și Ion Maiorescu.

Gavriil Munteanu (1812-1869) profesează în Buzău (la seminar) și în București până la 1848, iar după acest an se întoarce în provincia sa și devine fundatorul gimnaziului din Brașov.

De la el au rămas câteva traduceri literare, ca Suferințele junelui Werther(Buc. 1842) și cărți de școală. Cea mai însemnată lucrare este traducerea scrierilor lui Tacit (Sibiu 1871), despre care regretăm că e scrisă într-o limbă prea latinizată. Aceasta îi deschise porțile Academiei în 1866.

Mai importantă și mai îndelungată activitate didactică are Ion Maiorescu. Acti vitatea lui este acum mai bine cunoscută prin publicațiile ce s-au făcut cu ocazia îm plinirii a 100 de ani de la naștere.

Ion Maiorescu (1811-1864), născut într-un sat lângă Blaj, a studiat la Blaj, Cluj, la Pesta și la Viena. A venit în Țara Românească în 1837, ca un profesor la o școală ce s-a întemeiat atunci în orășelul Cerneți, dintr-un fond particular. A trecut apoi profesor la un colegiu din Craiova și inspector al școalelor din acel oraș. Fiind aci, a avut în anul 1839, un mare conflict cu conducătorii școalelor din țară, din pricina unui articol publicat în "Gazeta de Transilvania". În acel articol el critica și viața socială și culturală și literatura din Țara Românească. O sumă de glasuri de protestare se ridicară, între care și al lui Heliade; autoritatea școlară, în fruntea căreia se afla Petrache Poenaru, îl sili să părăsească postul pe care nu-l reluă decât după o scrisoare de retractare.

E probabil că a fost profesor la seminarul "Veniamin" din Iași, dacă îl identificăm cu Ion Maior pe care-l pomenesc actele școalei din 1842 și 1843, ceea ce se poate face ținând socoteală că între acuzațiile pe care i le aduce Heliade este și aceea că și-a schimbat numele din Maior în Maiorescu, pe când Lazăr nu s-a făcut Lăzărescu.

Furtuna aceasta s-a potolit și Maiorescu a avut legături cu toți fruntașii mișcării din 1848. Aflându-se în Ardeal, unde se dusese să ia parte la luptele fraților săi, el a fost delegat de către guvernul provizoriu să reprezinte dietei Germaniei, din Frankfurt, memorii, în care arăta motivele mișcărilor din principate.

Mai târziu s-a întors în Țara Românească și s-a ocupat cu administrația învățământului, fiind mai mulți ani director al eforiei școalelor. În această calitate el a publicat dări de seamă asupra mersului instituțiilor culturale, puse sub oblăduirea eforiei.

În 1857 a făcut o călătorie în Istria unde a găsit sate românești și a cercetat starea românilor precum și dialectul vorbit de aceștia. Lucrarea s-a tipărit după moartea autorului de către fiul său (1874).

*

Pentru a încheia cu această epocă, ne rămâne să pomenim despre literatura poporană și despre teatru.

Scriitorul popular Anton Pann tipărește acum o colecție de Poezii populare(Buc. 1864) și dă la lumină primul volum din culegerea de Proverburi sau povestea vorbei (Buc. 1847).

El rămâne însă tot izolat și necunoscut de lumea scriitorilor, pe care n-o poate inte resa la acest gen de publicații. În Moldova însă se vede nașterea unui spirit nou, care prețuiește produceri ale poporului, reprezentat prin Alexandru Russo și prin Alecsandri.

Literatura dramatică este reprezentată în acest timp prin câteva comedii ale lui C. Bălcescu (O bună educație, 1845), T. Codrescu (Soldatul prujitor, 1846), C.Halepliu (Cumplitul amăgit 1847), C. Caragiale (O soarea la mahala 1847) și mai ales prin piesele lui Alecsandri: Creditorii (1845), Rămășagul (1846); Iașii în carnaval (1845), Piatra din casă (1847); Iorgu de la Sadagura tipărită în 1844 și Nunta țărănească (1848). Cea mai însemnată din ele este Iorgu de la Sadagura în care, pe lângă partea comică, se vede dezvoltată și o idee: lupta între bătrâni și tineri. Aici el înfățișează sub o lumină favorabilă pe boierii bătrâni care trimit pe fiii lor în străinătate și face o figură ridicolă din Iorgu, care a stat câtva timp la Sadagura și nu mai poate suferi nici viața, nici obiceiurile din Moldova. Încheierea piesei este patriotică și spre lauda bătrânilor, căci Iorgu vede și el, nu numai că interesul său personal este să fie de aceeași părere cu unchiul său, dar că datoria tinerilor care au făcut studii în țări străine este să pună toată învățătura și toată puterea lor în serviciul patriei.

Iașii în carnaval este ca și cealaltă alcătuită din mai multe acte. Aci el face satira vieții din Capitală, arătând, cu ocazia petrecerilor din carnaval, o sumă de obiceiuri rele, abuzuri ale administrației ș.a. Este una din pledoariile cele mai elocvente pentru ideile politice ale tinerimii.