1. Epoca polemicilor literare (1870-1880)

Mișcarea literară în acest deceniu este caracterizată prin polemicile dintre "Convorbiri literare" și alte reviste din București și de peste munți. Se poate zice că toți scriitorii din această vreme se pot împărți în două grupe după cele două grupe de luptători.

Revista ieșeană se poate lăuda mai ales cu critica literară, manifestată prin notițe scurte, prin articole de polemică și prin articole de principiu, scrise de Iacob Negruzzi, Petre Carp și mai ales de Titu Maiorescu. Între acestea, primul loc îl ocupă seria de articole în care se stabilesc ideile fundamentale ale activității celor grupați în jurul "Convorbirilor": direcția nouă în poezia și proza română. Este momentul culminant al activității lui Titu Maiorescu, care se afirmă oarecum ca întemeietor al unei școli literare. Aci dar vom vorbi mai pe larg despre criticul ieșean.

Titu Maiorescu (1840-1917) este fiul profesorului Ion Maiorescu. El a dobândit o instrucție foarte îngrijită: studiile secundare le-a făcut în Viena în institutul Teresian, iar pe cele superioare la Berlin, Paris și Giessen. A urmat cursuri regulate de drept și de filozofie și venind în Iași (1862) a fost numit profesor la gimnaziu și apoi la școala normală "Vasile Lupu". Pe vremea aceea școlile aveau o organizare descentralizată (care s-a desființat prin legea din 1864), astfel că în Iași funcționa un comitet de inspecțiune. Firește, tânărul profesor, care ținuse o disertație despre însemnătatea limbii latine, pentru învățământul secundar, care urmase în Germania cursuri de pedagogie, se impunea ca membru în acest comitet. Dar, fiind chemat ca profesor la universitatea de curând înființată în Iași, el socoti că nu-și poate mărgini lucrarea în lecțiunile cu stu denții. Începu deci o serie de prelegeri filozofice publice, lucru neobișnuit pe atunci și în 1865 se întovărăși cu alți câțiva tineri și ei foști studenți ai școlilor germane și întemeiară o societate ce primi numele de "Junimea". Cu ei se hotărî să dea la lumină o revistă: "Convorbiri literare.

Maiorescu a făcut cursuri la universitatea din Iași până la 1871. Atunci, fiind ales deputat, părăsi catedra. Era atunci la cârmă partidul conservator. Maiorescu, poate și prin ideile sale, poate și prin împrejurările speciale din orașul în care trăia, fu îndemnat să încline spre acest partid, fără a împărtăși însă principiile lui, mai ales în ce privește organizarea învățământului. Articolele bine studiate ce publică el asupra chestiunilor de școală îi creară o situație importantă în parlament, și astfel, la vârsta de 34 de ani, în 1874, el fu chemat la Ministerul Instrucției. Urmând generalului Tell, care adminis trase școlile cu mare severitate, dar fără nici un fel de discernământ, Maiorescu desfiin țează multe din măsurile luate de predecesorul său, sprijini școlile normale pe care voia să le desființeze și, cu avântul tinereții, voi să reformeze și organizarea învățământului. Se știe că legea din 1864 se lucrase cu mare grabă, avea multe lacune, multe nepotriviri și lucruri nepractice, încât chiar după un an se ridicară glasuri cerând schimbarea ei. Maiorescu credea deci că terenul este pregătit și va putea reuși. Proiectul său însă n-a putut reuși și ministrul a fost nevoit să demisioneze. De atunci și alți miniștri au încercat să realizeze reforma, dar nici unul n-a reușit până la Tache Ionescu, care, în 1893, a fost mai fericit, prezentând numai legea învățământului primar.

Neizbânda aceasta n-a depărtat pe Maiorescu de politică, ci dimpotrivă, l-a legat și mai mult. Ca doctor în drept, a îmbrățișat cariera de avocat, a candidat și a fost de mai multe ori ales membru al parlamentului.

Continuând în același timp a se ocupa de chestiile filozofice, scriind articole în "Con vorbiri", el a fost chemat, în 1883, să ocupe catedra de logică și istoria filozofiei contemporane la universitatea din București. Cursurile sale erau urmărite cu mare atențiune nu numai de studenți, dar și de un public numeros. Se poate zice că, prin aceste lecțiuni, a popularizat multe idei filozofice și a determinat printre studenții facultății de litere și de drept un puternic curent spre studiile filozofice. Purtarea sa binevoi toare tinerimii a atras pe mulți în adunările ce convoca în locuința sa particulară și astfel a știut să strângă în jurul "Convorbirilor" o sumă de începători din care unii ajunseră să se distingă pe terenul literar.

A mai fost ministru de instrucție în 1888, în 1889, apoi ministru de justiție în 1900 și ministru de externe în 1910, iar în 1912 a luat prezidenția consiliului, deși în vârstă de 72 de ani.

Titu Maiorescu a avut una din cele mai strălucite cariere ce se poate închipui. Succesele sale ca profesor la Iași au atras asupră-i așa de repede atențiunea publică încât, în 1866, când s-a decis să se întemeieze de stat o societate literară, pentru lucrarea dicționarului și a gramaticii limbii, Maiorescu deși în vârstă de 26 de ani și întors de abia de 4 ani de la studii, a fost socotit vrednic a fi chemat alături de cei bătrâni, cu Laurian, cu Cipariu, cu Alecsandri, cu Heliade Rădulescu, care jertfiseră o viață întreagă pentru cultura sau literatura națională.

Opera literară a lui Maiorescu nu e așa de bogată în raport cu cei 50 de ani de activitate, dar este interesantă prin împrejurările în care s-a produs și prin efectele ce a avut.

În primii ani după întoarcerea sa de la studii din străinătate, s-a ocupat cu ches tiuni didactice și pedagogice, redactând anuare ale diferitelor școli pe care le conducea (1863-1864).

De când se întemeiază societatea "Junimea" și de când apare revista "Convorbiri literare", Maiorescu s-a ocupat mai ales cu critica literară. După ce cercetează teoriile ortografice pentru scrierea limbii române în o serie de articole, ce apărură și în volum (1866), el începe a urmări sistematic diferitele genuri literare care s-au manifestat în literatura noastră în trecut și apoi a judeca valoarea operelor de tot felul ce apăreau în vremea aceea. Astfel, publică în 1867 o cercetare critică asupra poeziei române, în care pe de o parte studiază condițiile teoretice ale poeziei, pentru a vedea întrucât ele se realizează în scrierile românești, pe de altă parte face o antologie română, alegând bucățile mai meritoase.

În această colecțiune pe lângă operele scriitorilor mai vechi, ca Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Donici, Bolintineanu, dă și câteva poezii apărute în "Convorbiri". Mișcarea provocată de această revistă, care se prezenta ca o direcție nouă, trebuia să fie susținută și Maiorescu după ce publică, în 1868, o critică severă în contra direcției de atunci în cultura română, întreprinde o justificare, prin teorie și prin exemple, a direcției celei noi (1872). În aceasta susține valoarea literară a câtorva scriitori mai vârstnici, ca Alecsandri în poezie, Odobescu în proză, și apoi scoate la lumină o sumă de scriitori, care debutează în revista "Junimii", unii cu mai mult, alții cu mai puțin talent. Din aceștia câțiva s-au ridicat mai târziu și au devenit scriitori de frunte, ca Eminescu, Slavici, Lambrior, Gane, d-na Cugler-Poni.

Asemenea articole, prin fondul lor și mai ales prin forma lor, adesea destul de violentă, deteră naștere multor articole de răspuns și de aceea Maiorescu e nevoit a-și consacra o parte din activitatea sa pentru a polemiza cu diferite reviste, scriind Beția de cuvinte (1873), Răspunsurile Revistei contemporane (1873) ș.a.

Activitatea critică a lui Maiorescu n-a încetat nici după ce se potoliră luptele între "Convorbiri" și alte reviste. Acum articolele sale sunt mai puțin polemice. Acum cerceteză teoretic progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), studiază chestiunea neologismelor (1881), arată cum literatura română începe a fi cunoscută și apreciată în străinătate (1882), caută a stabili valoarea și locul în dezvoltarea literaturii noastre a unora dintre scriitorii care dobândesc în vremea aceasta o mare reputație, ca Eminescu, Caragiale și alții.

În fine, în rapoartele sale relative la premiile Academiei, el are ocazia să releve talentele și să ceară răsplătirea unor scriitori ca O. Goga, M. Sadoveanu, Bră tescu-Voinești.

Studiile sale critice au fost reunite în volume, prima dată în 1874, apoi în 1892-93.

Ca om politic, Maiorescu a ținut multe discursuri pe care le-a reunit în 4 volume (1897-1904) și în fruntea fiecăruia a pus un studiu istoric asupra epocii, scris în chip foarte interesant și cu câtă imparțialitate îl putea îngădui situațiunea sa de factor prin cipal în diversele lupte politice.

Maiorescu este autorul mai multor traduceri de mare valoare: din Schopenhauer (Aforismele), din Spencer, din Ibsen etc. atrăgând mai totdeauna atențiunea asupra operelor autorilor din care traducea.

Ultima lucrare importantă a lui Maiorescu este un discurs academic. În anul 1909 d-l Duiliu Zamfirescu având a pronunța discursul său de recepțiune în Academie, d-sa a făcut o critică severă poporanismului în literatură. Vorbind și de poezia poporană română, a afirmat că ea este lipsită de valoare poetică și că Alecsandri n-a știut ce spune când a scos la lumină vestita lui colecție în care vorbește cu admirație și cu emoțiune despre geniul poetic al poporului. Maiorescu, având sarcina să-i răspundă, a știut cu abilitate, dar și cu destulă sinceritate, ca, vorbind și de meritele noului venit, să respingă cu energie afirmațiile eronate despre poezia populară.

*

După critică, trebuie să punem poezia. La "Convorbiri" poezia e reprezentată în această epocă în primul rând prin Alecsandri.

Acum el continuă cu pastelurile, dar talentul său caută un gen nou și în 1872 începe seria legendelor. Pentru compunerea lor, are două izvoare de inspirație: basmele poporului și amintirile istorice. Astfel sunt: Răzbunarea lui Statu-Palmă, Gruiu Sânger, Ghioaga lui Briar, apoi câteva legende de păsări: a ciocârliei, a rândunelei.

Pentru cele cu subiect istoric epoca lui Ștefan cel Mare i s-a părut mai fecundă în material și a compus Dumbrava Roșie, în care eroul poemei este însuși domnitorul, apoi Dan căpitan de plai, unde locul de frunte îl ține un ostaș al marelui voevod, bătrân și el acum: 

Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărâna-i fie!
La trai fără mustrare și fără prihănie. 

Aceeași iubire pentru trecutul glorios al neamului îl îndeamnă să scrie și poezii ocazionale; căci tot Alecsandri celebrează amintirea celor doi viteji, a lui Ștefan și a lui Mihai cu ocazia înălțării statuilor lor (1871 și 1874).

Dar talentul acestui poet este continuu în legătură cu actualitatea. Când, în 1876, împrejurările politice aduc la ordinea zilei chestiunile Orientului, când Gladstone scrie faimoasa sa broșură despre atrocitățile turcești din Bulgaria, Alecsandri se simte atras spre lumea aceasta ciudată a Orientului. Hogea Murad-Pașa și Garda Seraiului sunt rezultatul acestor preocupări.

Războiul pentru independență produce mișcări mari în țară și schimbări în situația politică a partidelor. Grație urmărilor acestui eveniment vom vedea pe Alecsandri, care se amestecase în luptele politice, publicând scrisoarea în versuri către generalul Florescu, că se apropie de partidul liberal. Vom vedea chiar pe acei din membrii "Ju nimii" care luptase în partidul conservator și fusese chiar miniștri, că sunt acum atrași de marele prestigiu al lui Ion Brătianu și dau sprijin noii stări de lucruri.

E interesant de notat că acest mare eveniment de la care începe viața modernă a statului nostru n-a avut în poezie ecoul ce ar fi meritat.

Din câte s-au scris atunci, numai din bucățile lui Alecsandri vor rămânea câteva: poezia plină de solemnitate, Balcanul și Carpatul, povestirea interesantă, dar cu oarecare lungimi: Peneș Curcanul și Sergentul. Mai puțin izbutite, mai reci, uneori prolixe din cale afară sunt cele scrise de un tânăr care luase chiar parte la război, Ion Nenițescu (adunate în volum sub titlul Pui de lei, Buc., 1891).

Tot în 1878, când publică Alecsandri colecția sa de poezii ostășești, se petrece și un eveniment literar însemnat: premierea Cântului gintei latinede către societatea felibrilor din sudul Franței, adunată în congres la Montpellier. Alecsandri îl consideră drept un succes pentru țara sa tot așa de important ca și războiul și, când află cât de grozav am fost loviți în congresul din Berlin, zice într-o scrisoare: "După succesul de pe câmpiile Bulgariei și cel de la Montpellier a venit o mare înfrângere pentru noi".

Față cu marea importanță, până la un punct literară, dar mai ales socială a poeziei lui Alecsandri, ce pot să însemneze celelalte poezii din "Convorbiri"? Nici Gane, nici I. Negruzzi, nici Volenti, nici d-șoara Cugler, nici chiar Eminescu, cu ce scrisese până atunci, nu puteau să se apropie de Alecsandri.

Alecsandri, prin urmare, dă în această epocă toată strălucirea literaturii "Convorbirilor". În aceeași vreme scrie el și publică în revistă comedia cu pretențiuni mari, cu oarecare calități, dar și cu multe defecte, pe care o intitulează Boieri și ciocoi (1874) prin care vrea să zugrăvească epoca lui Mihai Sturdza, viața politică și socială dintre 1840-48, aceeași pe care o descrisese în prefața ce o compusese pentru operele complete ale lui C. Negruzzi (1873). Scopul său este poate mai puțin literar și mai mult politic. Vrea să arate tinerei generații cât de înapoiată era starea țării în vremea când era el tânăr și cât de mare progres s-a făcut de atunci.

Tot acum scrie Alecsandri și dă teatrului național din București (septembrie 1879) prima piesă istorică în versuri Despot-Vodă, pe care amicul său Ion Ghica, atunci director al teatrului, o reprezintă cu multă grijă, încurajându-l și lăudându-l.

În "Convorbiri" se mai publică în același timp nuvele și traduceri.

Ca autori de nuvele însemnăm pe Iacob Negruzzi, pe N. Gane și pe I. Slavici și lângă aceștia trebuie să adăugăm și numele până acum cu totul necunoscut al unui institutor din Iași: Ion Creangă.

Ca traducători, pe lângă P.P. Carp și V. Pogor, avem pe Scheletti.

*

Față cu aceste producțiuni, ce opuneau gruparea sau grupurile celelalte din București?

În București mai trăia încă, doborât de mizerie, poetul Bolintineanu, trăia și Heliade, dar nici unul, nici altul nu mai scriau, ori scriau bucăți care arată starea de slăbiciune în care se găseau. De aceea inferioritatea mare față de "Convorbiri" în privința poeziei. G. Zamfirol, cu poema sa Franciada(1871); C.D. Aricescu, cu Flori de Tușnad (1872); N. Rucăreanu, cu Modeste încercări poetice (1873); Scărișoreanu cu Câteva versuri (1877); Iuliu Roșca cu Flori de primăvară (1879) sau neobositul, dar și necititul Al. Pelimon Baia de aramă (1874), Traian în Dacia (1875); Mihai Viteazul(1874), Vladimirescu (1877); ori Aron Densușianu cu Negriada (1879), toți aceștia desigur că nu puteau fi comparați nici cu cei mai slabi poeți ce publicau în "Convorbiri". Singurele nume de poeți despre care se poate vorbi în serios sunt: Gheorghe Crețeanu, care-și publică acum un volum nou cu producții anterioare și cu cele recente Patrie și libertate (1879), Nicolae Scurtescu, Mihail Zamfirescu și Ronetti Roman. Am mai putea nota că acum apare un volum de poezii al lui H. Grandea (1873), precum și primul volum al lui Alexandru Macedonschi (Prima verba Buc., 1872).

Nu sunt mai fericiți bucureștenii nici cu teatrul, unde avem pe N. Scurtescu, V.Maniu, Gr. Ventura, N. Țincu, T. Myller, Aricescu, Sion și primele încercări ale lui Dim. Olănescu-Ascanio.

Nici nuvelistica nu se arată superioară în grupările bucureștene, căci nu se poate cita decât numele lui Teodor Myller, al lui H. Grandea, a lui Pantazi Ghica și a lui N.D. Popescu.

Numai prin critică mișcarea din București ține piept celei din Iași, Petru Grădișteanu, D.A. Laurian, V.A. Urechia și mai ales Hasdeu scriau notițe scurte și înțepătoare sau articole mai mult ori mai puțin violente în contra scriitorilor din Iași și în special împotriva lui Maiorescu.

Valoarea grupării din București o face însă Hasdeu.

Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1836-1907) basarabean, s-a născut în Hotin și a învățat în Rusia (Harcov), ba a slujit și ca ofițer în armata rusească.

La 1856, când se anexă sudul Basarabiei la Moldova, trecu în acest ținut ca să scape de protecțiunea rusească și ca să se facă cetățean român. Rușii cerură extrădarea lui și-l despuiară de dreptul de moștenire ce avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei, dar mai târziu i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857 fu numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stete decât șapte luni și demisionă. Veni la Iași unde fu numit profesor de istorie și fundă între altele, revista "Din Moldova" (1862-1863) în care, pe lângă istorie, se încercă să scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Tot atunci fu numit bibliotecar al universității, funcțiune pentru care arată mare râvnă, dăruind chiar bibliotecii 4 000 de volume.

Pe când era ministru Al. Odobescu, fu numit membru în comisiunea instituită în București pentru examinarea documentelor mănăstirilor închinate.

Aflându-se aci, intră în politică militantă, fiind partizan al lui Kogălniceanu și susținător al loviturii de stat din 2 mai 1864, apoi membru al partidului național-liberal și deputat.

Numit în 1878 director general al Arhivelor statului, întreprinse publicarea docu mentelor din Arhivă și a altora privitoare la români în "Arhiva istorică" și "Cuvente den bătrâni". Atunci (1878) fu numit profesor la universitatea din București pentru filologia comparativă, în care calitate tipări o parte din lecțiunile sale pline de origina litate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și asupra limbii române.

În 1877 fu ales membru al Academiei. În această calitate, el făcu rapoarte inte resante asupra diferitelor chestiuni.

Activitatea literară a lui Hasdeu e foarte întinsă. Vom pomeni numai lucrările de căpetenie și mai cunoscute.

A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satiricăMicuța (1864), pentru care a avut și în Iași un proces de presă, dar a fost achitat. Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări adânci exprimate într-o "formă dură" cum zice autorul însuși, versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: aceasta e opera poetică a lui Hasdeu care n-a avut un răsunet deosebit. El a ca rac te rizat-o prin următoarele rânduri: 

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit. 

Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan și Vidra, foarte criticată în vremea aparițiunii ei (1867) de către criticii "Convorbirilor literare". Ea zugră vește una din epocile zbuciumate ale trecutului nostru, sfârșitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri și de lupte între bogați și săraci. Înfățișarea epocii este arătată cu o cunoștință desăvârșită a oamenilor și a lucrurilor; dialogul este natural și foarte viu; se observă însă oarecare tendință spre declamațiune, mai ales în ce privește națio nalismul. Cu toate scăderile ei, piesa aceasta se reprezintă și astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii și simpatiei cu care este înfățișată pătura țărănească.

Conform cu datele istorice ni se arată întâmplările principale din viața lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest țigan, căpitan de haiduci, ajunge ofițer în armata leșească, hatman în Moldova și apoi domn. Modificările sunt prea puține. Sfârșitul lui Răzvan, despre care spun cronicarii că a murit în țeapă, e modificat, arătându-ni-se că moare din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonii. Răzvan apare înfocat, ge neros, eroic; alături de acesta, Vidra ambițioasă și trufașă. Ea, nepoată a marelui boier Moțoc, întâlnește pe Răzvan în pădure și se înamorează de el, fiindcă îl vede în stare să îndeplinească fapte mari; apoi, prin îndemnuri necontenite, îl face să săvârșească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar și atât de scurtă.

Cea mai mare parte a activității sale Hasdeu a consacrat-o istoriei și filologiei.

Dintre lucrările istorice vom cita: monografia Ioan Vodă cel cumplit (1865, Ed.2-a 1894), apoi monumentala Arhiva istorică a României, în fine Istoria critică.

Începută în 1865, Arhiva este o colecțiune în 3 mari volume de documente străine și interne privitoare la istoria românilor. Aci s-au dat întâi la lumină un mare număr de acte inedite românești și străine, s-au publicat în traducere documente străine publicate în diferite colecțiuni și s-au extras pasagii interesante din altele. E un vast repertoriu în care cercetătorul află materialul adunat, clasat și pus în stare de a fi bine înțeles. Ea a contribuit mult la înaintarea studiilor istorice în țara noastră, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Șincai, de "Magazinul istoric" al lui Bălcescu și Laurian și de Letopisețele lui Kogălniceanu.

Istoria critică (1873-1874) își propune a studia secolul XIV, epoca forma țiunii naționalității române. Din nenorocire a apărut numai un volum și o fascicolă din al doilea.

Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acțiunea naturii asupra omului.

Vom arăta aci ideile fundamentale dintr-însele.

Întinderea teritorială dovedește că Muntenia în secolul XIV și XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înțelegeam în veacul trecut prin Muntenia) și ținutul Făgărașului, sudul Moldovei până la Bârlad și Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ținutul Hațegului și o parte din Temișana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor și rezistența contra atâtor dușmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creșterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cu prindea: Oltenia, Hațegul și partea orientală a Temișanei, alcătuind Banatul Seve rinului. În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia și în al XIII-lea și-a adăugat ducatul Amlașului.

Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuințați ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aci se tratează și chestiunea fundării principatului muntean, socotin du-se nu că descălecătorii au venit de peste munți, ci românii din Banatul Severinului s-au întins către nord și răsărit.

Acțiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influență asupra omului. Omul din sud e mai inte ligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puțin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puțină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acțiunea naturii nu e absolută și inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: niște familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii, nu și-au schim bat culoarea feței. Aceste două elemente, natura și gintea, nu sunt suficiente ca să explice diferențierea unei națiuni de alta, ci trebuie să adăugăm și alte elemente. În primul rând să socotim că influența climei și a gintei, în starea lor primitivă, scade și se adaugă elemente noi.

Elementele cele noi sunt multiple. Astfel avem instituțiunile. De ce venețienii în timpii moderni erau niște leneși, care nu trăiau decât ca să mănânce, iar în evul mediu stăpâneau Marea Mediterană, învingeau pe Barbarosa, împăratul german și se luptau cu Mahomed II? Pentru că în Evul Mediu avea instituțiuni democratice, iar în timpul modern un regim despotic. Un alt element îl formează oamenii mari, Mahomed a făcut pe arabi, Gingishan pe tătari stăpânii lumii. Apoi avem accidentele locale.

Ca să putem constata acțiunea naturii asupra istoriei țărilor române trebuie să facem un studiu monografic asupra naturii fiecărei regiuni.

Acest lucru își propune autorul să facă, cercetând natura Munteniei în trei epoci: în vremea lui Herodot, în vremea lui Ovidiu, în vremea formării limbii române.

Climatologia și topografia Munteniei nu s-au schimbat mai defel din timpurile cele mai vechi până în epoca formării naționalității române: Oltul divide Țara Româ nească în două regiuni: una d-a dreapta în care e mai mult munte și deal; alta d-a stânga, în care e mai mult câmpie. În stânga s-a trăit o viață mai largă, mai aptă pentru comerț, pe aci a fost drumul tuturor invaziunilor barbare. Regiunea din dreapta Oltului a fost mai izolată, strânsă între Olt, Dunăre și Carpați, așa că năvălitorii n-au putut trece, aci odată agatârșii, apoi dacii, în urmă românii, "mulțumită condițiunilor economice, igienice și strategice celor mai priincioase, au putut, într-un spațiu teritorial foarte restrâns, să ajungă succesiv la un grad înalt de rezistență vitală". Aci a fost leagănul naționalității române.

Scriitorul german Roessler s-a ridicat în contra ideii că acest leagăn a fost în stânga Dunării, zicând că a fost în Macedonia. El spune că Aurelian, în secolul III, de frica goților, a trecut pe toți coloniștii peste Dunăre - și acolo s-a format naționalitatea română și pe la 1200 românii s-au întors. Afirmațiunea sa se sprijină pe două puncte: asemănarea între limba română și albaneză, lipsa elementului gotic în limba română.

Albanezii s-au format dintr-un trib al tracilor, peste care s-a suprapus elementul latin. Se știe că romanii au cuprins Peninsula Balcanică înainte de a cuprinde Dacia. Deci faptul existenței latinismelor în limba albaneză, ca și în cea română, se explică în modul acesta: nu trebuie să socotim că românii au locuit alături de albanezi.

Elemente gotice în adevăr nu aflăm în limba română, dar nu urmează de aci că românii nu trăiau în Dacia pe timpul stăpânirii goților. Goții, după cum arată toate izvoarele, au trăit între Prut și Nistru și de acolo făceau dese năvăliri până la Buzău. Așa s-ar explica existența cunoscutului tezaur gotic de la Pietroasa, studiat de Odobescu. Românii au putut foarte bine să se adăpostească în Oltenia și Temișana; acolo s-a format naționalitatea și limba lor și de acolo s-au întins în celelalte părți.

Istoria critică a lui Hasdeu a fost primită cu mare entuziasm de români. Parlamentul a votat atunci un premiu pentru continuarea istoriei naționale și s-a decernat autorului o medalie specială de aur pentru această operă.

A avut însă și critici: astfel au fost articolele publicate de G. Panu în "Convorbiri literare" și o broșură a lui I.C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum.

Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1878-1879) a publicat o serie de documente și de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericești și mai toate traduceri. Hasdeu și-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri românești propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice și particulare, scrisori etc. în care - dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evoluției limbii. El nu s-a mulțumit să le transcrie, ci le-a însoțit de observații felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: "Pătrunderea și erudiția lui Hasdeu se pun în evidență aici în modul cel mai splendid". Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărțile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecțiunea de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine și cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum Redu plicarea și triplicarea articolului definit ș.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost intitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când d-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi; - diferitele însemnări ale cu vântului, cu exemple; - derivațiunea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspun surile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului. În cele 4 volume ce a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.

Alături cu aceste opere de istorie și filologie, trebuie să așezăm revista "Columna lui Traian" (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în țara noastră.

Ultimii ani ai vieții, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole și poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm și ideal 1897), și, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).

Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

*

Mai importantă decât critica este istoriografia pentru mișcarea bucureșteană. În această privință G. Panu recunoaște că "Convorbirile" erau slab înarmate: n-aveau decât puține studii ale lui Al. Xenopol, pe atunci debutant, și articole de critică ale lui G. Panu însuși.

În București este tocmai vremea când Hasdeu publică faimoasa sa istorie critică, pe care toate ziarele și revistele din București o laudă într-un adevărat cor de entuziasm.

Tot acum, V.A. Urechia urmează cu articole foarte variate. Reputația sa crește din ce în ce; în 1878 socotește că a venit momentul să-și publice operele sale complete și, în adevăr, apar mai multe volume cuprinzând drame și comedii, discursuri și conferințe, nuvele și articole pedagogice etc. Gr. Tocilescu apare pe arena publi cității cu mai multe broșuri despre Petru Cercel (1874), despre Nicolae Bălcescu (1876) și cu o critică severă în contra lui G. Panu și P. Cernătescu (1874). De asemenea, el începe a se ocupa și de epigrafie și se duce chiar în Bulgaria, unde face cercetări pe care le consemnează într-un Raport (1878).

*

O altă ramură, în care puterile celor două direcțiuni se egalau, era filologia. Dintre cei de la Iași se ocupa numai V. Burlă cu asemenea chestiuni. Negreșit, era om bine pregătit, dar nu avea talentul literar și vivacitatea de spirit ca să poată lupta cu Hasdeu și poate nu era nici destul de încurajat de prietenii săi, care se socoteau, și erau, cu totul nepregătiți ca să poată urmări niște articole cu totul de specialitate. De aceea, "Convorbirile" au primit cu bucurie atacurile lui Cihac împotriva lui Hasdeu și au întreținut lupta, de altfel greșită, a lui Cihac, contra lui Hasdeu. Acum apar cele două volume ale dicționarului etimologic ale lui Cihac (1870 și 1879) dar ele nu pot să întunece valoarea prețioasei lucrări a lui Hasdeu Cuvente den bătrâni.

Gruparea din Iași mai era combătută și de etimologiști, ale căror teorii se vedeau lovite cu furie și succes de către critica "Convorbirilor". Laurian și Massim se mărgineau a lucra în tihnă la dicționarul lor, care apare în epoca de care ne ocupăm. E o lucrare enormă, dar așezată pe o bază greșită. Autorii zic - cu dreptate, - că un dicționar român trebuie să cuprindă "toate cuvintele câte vreodată s-au scris și câte se aud în gura poporului român din toate părțile"; ei adaugă însă o restricțiune: că numai elementele curat romanice au dreptul să intre în dicționar. Dar limba noastră are și cuvinte de origină străină: cei vei face cu ele? Acestea se vor aduna deosebit într-un glosar. De aceea se deosebesc două părți în opera Academiei.

a) Dicționarul cuprinde vorbele vechi de origină latină care au păstrat forma regulată, ca abatere, abia, când, cântare etc., pe cele care s-au depărtat puțin de forma regulată și acestea sunt corectate, ca bubalu(bivol), buboniu (buhoiu), cagliu (chiag), cafeiu (cafeniu) și neologismele corecte și introduse, sau bune de introdus ca: demonstrare, demoralizare, egoism, experiență; demorare (a sta pe loc), demulcere (a mân gâia), fellitare (a suge țâță) ș.a.

b) Glosarul cuprinde neologisme introduse dar necorecte ca: bastard, abordare, agio, anchetă, batalion etc., apoi cuvinte vechi de origine străină ca: habar, angara, cârmă, chel etc.; în fine, vorbe a căror origine latină e aproape sigură, dar forma actuală îm pie dică a se stabili derivația: undrea, acreală etc.

Prima parte e dată în două volume mari (de 1200 și 1600 pagini). Din acest fapt chiar s-ar putea trage concluzia că elementele latine sunt mai numeroase decât cele străine.

Greșeala autorilor nu stă numai în această clasificare cu totul arbitrară și fără nici un temei; ei mai modificau formele zicerilor de origină latină spre a le apropia de original, ca braciu în loc de braț și celelalte arătate mai sus; ei propuneau înlocuirea unor vorbe întrebuințate cu altele create de ei, ca muciniu în loc de batistă ș.a. Era apoi ortografia etimologică foarte complicată cu care se scriau cuvintele: attengutoriu (atingător), bene (bine), connoscentie (cunoștință) etc.

La aceste neajunsuri privitoare la limba însăși se adaugă o mare greșeală de metodă în chestia exemplelor. Pe ce se întemeiază autorul unui dicționar ca să treacă în "tezaurul limbii" un cuvânt oarecare? Sau pe citate de autori, pe comunicări precise cu indicația locului, când sunt cuvinte uzitate numai sau mai mult în vorbirea comună. Autorii dicționarului Academiei compun ei singuri toate exemplele, astfel că nu se dă nici o garanție nici despre răspândirea unui cuvânt, nici despre adevăratul înțeles al lui.

Aceste împrejurări explică de ce lucrarea lui Laurian și Massim n-a avut nici un succes; că a fost o operă aproape născută moartă; ea a prăbușit oarecum întregul curent latinist.

Se cuvine însă să spunem că lucrarea lor a fost făcută numai "ca proiect", rămânând ca societatea s-o revizuiască. Această revizuire a început, dar a trecut vreme multă până să se găsească formula pentru alcătuirea unui nou dicționar. Faptul s-a petrecut în a doua epocă a perioadei de care ne ocupăm și vom da la locul cuvenit amănuntele trebuincioase.

*

În afară de cele două grupări literare, avem puțin fapte importante de notat.

Vom aminti pe poeții Baronzi și G. Tăutu, care s-au bucurat de oarecare succes în timpul lor, dar nu au lăsat opere care să se impună atenției cititorilor și mai târziu.

În istoriografie însă avem de însemnat că acum apare a doua ediție a Cronicilor lui Kogălniceanu, iar Bolliac publică articole de arheologie. Fiind puțin pregătit, el va suferi atacuri crude din partea lui Odobescu, care, îndemnat de această scurtă polemică, începe a se ocupa singur de asemenea chestiuni și dobândește curând atâta notorietate, încât în 1874 i se oferă catedra de arheologie la universitatea din București.

Mult mai roditoare este activitatea episcopului Melchisedec.

Melchisedec (1822-1892) este o figură foarte interesantă. Călugăr, profesor, istoric și om politic, el a lăsat urme în dezvoltarea noastră culturală. Mai puțin însem nat ca literat, merită totuși a i se consacra o pagină în istoria literaturii.

Fiu de preot sătesc, el a învățat întâi cu un dascăl de la biserica Trei Ierarhi din Piatra și în satul său cu un călugăr. Părinții săi, văzându-i dorul de învățătură, l-au dat (1834) la seminarul din Socola, ale cărui clase terminându-le, se făcu învățător în jude țul Neamț. A studiat mai târziu din nou în seminar (cursul superior) și a fost numit pro fesor suplinitor la seminar (1843). În același an se făcu călugăr, luând numele de Melchisedec. Curând după aceea fu hirotonit ierodiacon, numit inspector al semina rului, iar în 1848 fu trimis la Kiev ca să-și completeze studiile.

Întorcându-se din străinătate, deveni profesor la seminarul din Socola, rector al seminarului din Huși (1856), arhimandrit, locțiitor al episcopiei din Huși, arhiereu, conducător provizoriu al episcopiei din Ismail, episcop definitiv la Galați apoi la Roman (1870). Această episcopie o ținu până la moarte.

În timpul pe care ocupațiunile de profesor sau de conducător al bisericii îl lăsau liber, el se ocupa cu literatura bisericească și cu istoria țării. Pentru meritele sale ca scriitor fu ales membru al Academiei în 1870.

Mai interesant este faptul că s-a ocupat și de politică. Ales membru al divanului ad-hoc în 1857, el susținu unirea în toate chipurile, ținu chiar predici în biserică, prin care îndemna pe credincioși să-și dea mâna pentru această măreață faptă. După ce ideea unirii izbuti să-și facă drum și să fie pusă în practică prin îndoita alegere a lui Cuza, Mihail Kogălniceanu devenind prim-ministru al Moldovei, luă în minister pe arhiman dritul Melchisedec, pentru că tocmai atunci începuse a se agita chestiunea seculari zării averilor mănăstirești și era nevoie de un cunoscător al afacerii și patriot. Adunarea electivă n-a primit numirea lui Melchisedec și acesta, imediat ce s-a pronunțat un dis curs contra sa, a și demisionat.

Operele episcopului Melchisedec sunt foarte numeroase, însă multe din ele sunt special bisericești, fie ocupându-se de figuri din trecutul bisericii române (Filaret, 1883, Țamblac, 1884, Antim Ivireanu, 1889), fie ocupându-se de starea ei în timpul său (Edi ta rea cărților bisericești, 1882, Cântările bisericești, 1882, Instituțiunea sinodială, 1883, Memoriu despre starea preoților, 1888).

Are și scrieri istorice, dintre cele mai însemnate sunt: Istoria răscolnicilor(1871), Cronica Hușilor (1869) care cuprinde istoria orașului de la întemeiere și istoria episcopiei de la 1592 până la 1865, cu notițe privitoare la originea orașului Huși, cercetări asupra organizării administrațiunii în timpurile vechi, biografii ale episco pilor, studii despre introducerea limbii slavone în biserică etc. Cronica Romanului (2vol., 1874-75), care vorbește despre vechii locuitori, despre bisericile vechi de acolo, apoi studiază documentele privitoare la bisericile din acea eparhie; Biserica română în luptă cu protestantismul (1890), un memoriu citit în Academie, în care studiază mai ales după izvoare grecești și rusești, acest important eveniment al istoriei noastre și ne dă amănunte interesante despre mitropolitul Kievului, Petru Movilă, care a jucat un mare rol în acele împrejurări.

*

Asemenea, depărtat de polemicele dintre cele două grupări, lucrează și Alexandru Odobescu, care ajunge în acest timp la o însemnătate literară așa de mare, încât este momentul a-i studia întreaga activitate.

Alexandru Odobescu (1834-1895), născut în București, fiu al generalului Ioan Odobescu și nepot prin mumă al d-rului Constantin Caracaș, a studiat mai întâi acasă și la Sf. Sava, până când vodă Bibescu a desființat cursurile în limba română și le-a înlocuit cu un pensionat francez. Peste câțiva ani (1851) s-a dus la Paris, unde a obținut titlul de bacalaureat și a terminat facultatea de litere.

Fiind încă în străinătate, publică în diferite reviste din țară câteva articole într-un timp (1855) în care mișcarea literară era cu totul slabă în Muntenia. În Moldova însă Alecsandri întemeia "România literară" care - după expresiunea lui V.A. Urechia - "a dat semnalul unei mari campanii în contra stricării limbii române". Aci crezu că este locul său Odobescu, care a studiat cu o deosebită dragoste și cu o mare stăruință producerile poporului și care a știut să se pătrundă de spiritul acestor produceri încât însuși Alecsandri, acel profund cunoscător al baladelor și doinelor a zis cu admirație despre dânsul că "cuvintele populare îi vin sub condei fără să le caute".

Întors în țară, Odobescu deveni un colaborator asiduu al revistei lui Alecsandri și în același timp se hotărî a servi statului, ocupând diferite funcțiuni, intrând un moment în magistratură ca procuror la Curte de Apel din București; iar după aceea, mai conform cu dispozițiunile sale firești, fu numit membru în comisiunea documen tală. Când se uniră ministerele la 1861, fu numit director al Ministerului Instrucției, iar la 1863 ministru de culte și instrucțiune publică.

În timpul acesta se ocupa și cu știința și cu literatura, făcea cercetări arheologice prin țară, publica diferite articole asupra Văcăreștilor, asupra poeziei poporane ș.a. și spre o mai spornică răspândire a ideilor sale, fundă "Revista Română" (cu G. Crețianu, G. Cantacuzino, P. Aurelian, D. Berindeiu, I. Fălcoianu). În această revistă Odobescu a dat un rol de frunte folcloristicei naționale, a deprins pe români să iubească pe bărbații mari ai națiunii și a deșteptat interes pentru monumentele trecutului.

Pe când era ministru, s-a agitat foarte tare chestiunea mănăstirilor închinate. Cuza și Kogălniceanu voiau o secularizare deplină. Odobescu voia, de asemenea, să se ia averile din mâna călugărilor greci, dar să se ție seamă de scopul donatorilor, care le-au dat pentru cultură și pentru binefacere și prin urmare tot în felul acesta să se întrebuin țeze atât în țară cât și în întregul Orient, ceea ce ar fi dat României o reală preponderență politică și culturală în acele părți. Deosebindu-se în păreri de colegii săi, a încercat să convingă opiniunea publică despre adevărul ziselor sale și spre acest sfârșit a tipărit sub pseudonimul Agaton Otmemenedec o lucrare intitulată: Etudes sur les droits et les obligations des monastères roumains dédiés aux Saints-Lieux. Din cauză că ideea sa n-a fost primită s-a și retras din minister.

Mai târziu, când s-a început organizarea expoziției din Paris, guvernul român a însărcinat pe Odobescu, care fusese membru în consiliul de stat, să mijlocească pentru participarea României la acea expoziție. Guvernul francez nu se putea hotărî a da răspuns favorabil cererii lui Odobescu, fiindcă nu se știa dacă un stat, nefiind cu desăvârșire independent poate sta alături cu cele de tot libere. Prin stăruințele trimisului român, aceste dificultăți fură înlăturate și România fu primită să participe în mod oficial la acel concurs universal, unde a figurat pentru prima oară cu numele general de "România". Prin această participare, țara noastră s-a făcut cunoscută străinilor, lucru la care a contribuit și lucrarea publicată de Odobescu în unire cu P.S. Aurelian sub titlul: Notice sur la Roumanie principalement au point du vue de son économie rurale, industrielle et commerciale, suivie du catalogue spécial des produits exposés dans la section roumaine a l'Exposition universelle de Paris en 1867, et d'une notice sur l'histoire du travail dans ce pays.

Odobescu publică apoi diferite articole în "Columna lui Traian" și prin alte reviste și ziare, mai ales ocupându-se cu arheologia și ca să răspândească cunoștințele asupra acestei științe, ținu la Ateneu câteva conferințe asupra Artelor în România în perioada preistorică.

Ales membru al Academiei în 1870, el află tocmai în splendoare direcțiunea lati nistă, care voia să reformeze limba, eliminând cuvintele vechi și să facă o ortografie care să oglindească originea latină a cuvintelor. Odobescu era contra acestui mod de a vedea și de aceea ceru să se revizuiască dicționarul și glosarul Academiei, lucrare de mare răbdare, dar "greșită în însăși concepțiunea ei". Revizuirea cerută nu s-a făcut atunci, dar numai prin acest curent, provocat de Odobescu mai ales, s-a născut ideea unui dicționar în care să intre limba "poporană", așa cum a propus Academiei Regele Carol.

Pe lângă alte lucrări, ca academician, Odobescu a făcut un însemnat raport, în care vorbește despre condițiunile unei bune traduceri din latinește și grecește. Aci emise ideea că în românește se pot face foarte izbutite traduceri dacă se păstrează, pe cât e cu putință, așezarea cuvintelor din limbile clasice. Ideea pare curioasă la prima vedere, dar ea a fost dovedită cu exemple atât înaintea Academiei cât și în lecțiunile sale de la facultate.

În 1874 Maiorescu, fiind ministru de instrucțiune, roagă pe mai mulți bărbați învățați să ție câteva cursuri la facultatea de litere. Odobescu făcu lecțiuni de arheo logie și mai târziu deveni profesor titular, când se înființă prin lege catedra numită.

Între 1876-78 se ocupă cu politica și publică mai ales în ziarul "Românul", o mulțime de articole, dintre care cele mai importante sunt cele relative la chestiunea războiului. În 1877, când rușii erau aproape să declare război turcilor, apare broșura cu titlul O cugetare politică, în care se propune să nu ne arătăm prieteni nici cu unii, nici cu alții, că să-i lăsăm în pace și să ne retragem în munți cu armata noastră. Odobescu examinează într-o serie de articole, această chestiune și arată că lucrul ar fi și periculos și rușinos. Ce situațiune ar fi pentru țară, când ar fi lăsată în voia întâm plării fără nici o apărare, având pe teritoriul ei două armate dușmane ce se bat? "În orice caz și oricum s-ar întoarce lucrurile, pradă, incendiu și măcel din partea turcilor, cucerire din partea rușilor sau din partea austriecilor." De aceea Odobescu voia să intrăm în război, cu încredere în puterea națiunii, ca și marii bărbați ce se aflau atunci la cârma statului.

După o boală grea, Odobescu pleacă la Paris unde ocupă câtva timp funcțiunea de prim-secretar și însărcinat de afaceri al legațiunii (1882-1885) și începu publi carea monumentalei lucrări La Trésor de Petroasa. Întorcându-se în București la 1887, reîncepu cursul de arheologie la universitate, fu membru al consiliului permanent de instrucțiune, de unde trecu ca director al școalei normale superioare.

În timpul acesta își adună în trei volume aproape toate operele sale și Academia îl onoră cu marele premiu Năsturel-Herescu, premiu care fusese acordat numai marelui poet Alecsandri.

Operele lui Odobescu fiind destul de numeroase, ne vom ocupa aci de cele mai însemnate din ele.

După ce se făcu cunoscut prin câteva deosebite articole, precum Satira Latină (1855), Poeții Văcărești (1860) ș.a. Odobescu dete la lumină două nuvele istorice Mihnea (1857) și Doamna Chiajna (1860), fruct al studiilor sale istorice și al citirii cu folos a cronicarilor.

Scrise într-o limbă curat românească, înfrumusețate prin cuvinte din cronicari, cuvinte care dau o culoare de vechime, aceste lucrări ne arată o fantezie de poet în combinațiunea detaliilor, pe când fondul rămâne istoric, fără nici o falsificare, ne arată pe scriitorul știutor al limbii, care a devenit stăpân pe toate farmecele ei. Prin asemenea calități pot sta alături cu celebra nuvelă Alexandru Lăpușneanu a lui Costache Negruzzi, întemeietorul prozei moldovenești.

La 1874, rugat de C.C. Cornescu, care alcătuise un Manual al vânătorului, să scrie prefața, Odobescu s-a pomenit din vorbă în vorbă, să scrie un volum întreg, pe care l-a publicat sub titlul de Pseudochinegheticos sau Fals tratat de vânătoare.

Scrisă în stil epistolar, lucrarea se dezvoltă cu libertatea vorbirii obișnuite și cugetările ne apar ca inspirațiuni ale momentului. Ea ne înfățișează vânătoarea din antichitate, din Evul Mediu, din timpul modern, într-o serie de tabele azvârlite într-o neregulă poetică, amestecate cu anecdote, cu vorbe de spirit, cu aluziuni la diferite întâmplări poetice sau literare, cu descripțiuni de opere de pictură sau sculptură, cu notițe despre artiști, cu minunate fragmente din cugetare și limba poporană, precum este basmul cu Fata din piatră și Feciorul de împărat, - astfel că, după expresiunea unui critic, "sfârșești cartea fără să știi cum de ai ajuns la capătul ei". Limba în care e scrisă e așa plină de farmec, încât de aci se scot unele din cele mai fericite modele de proză românească.

În Istoria arheologiei a tipărit lecțiunile făcute la Universitate în 1874.

De la început stabilește că "arheologia nu are de scop a mulțumi plăcerile nesă buite și gusturile răsfățate ale celor curioși de fapte și de obiecte care au pierit din uz"; de aceea trebuie să deosebim pe anticar, care scormonește rămășițele trecutului - de arheolog, care "alege și judecă însemnătatea acelor rămășițe, în raport cu cultura din trecut a omenirii". Din rezultatele muncii ambele profesiuni se naște știința arheo logiei, adică știința care cercetează datinile și monumentele, ce au rămas de la oamenii din secolii trecuți și s-au păstrat până la noi. După definițiune, autorul arată care sunt obiectele pe care trebuie să le examineze arheologul. Apoi, trece la istoria arheolo giei, care cuprinde trei perioade; antichitatea, renașterea, epoca modernă. Cursul pu blicat se ocupă numai cu primele două perioade. Autorul ne vorbește despre cercetările arheologice din secolul XV, XVI, XVII și XVIII, despre restaurarea monumentelor vechi, despre încercările de falsificare ce s-au făcut în diferite timpuri; ne arată cum s-au descoperit și studiat antichitățile creștine, și, de câte ori găsește prilej, se oprește cu deosebită plăcere la monumentele vechi din țara noastră. Vom afla aci importante amănunte asupra picturii bisericești la români, asupra vechii arhitecturi, asupra podu lui lui Traian, asupra ruinelor aflate prin Moldova etc.

Sub titlul caracteristic de Moții și Curcanii a tipărit două conferințe rostite în vremea războiului. În cea dintâi arată caracterul și viața acelor viteji locuitori ai Mun ților Apuseni ai Transilvaniei, cunoscuți sub numele de moți, care în luptele cu ungurii, atât în vremea lui Horia cât și la 1848, au speriat pe dușmanii lor și prin bărbăție și prin tenacitatea rezistenței. În cea de a doua zugrăvește cu minunate culori luptele, recente atunci, ale țăranilor din România în acel voinicesc avânt în care schimbară în renume porecla de Curcan.

Cu prilejul serbării Universității din București, când ea împlinea 25 de ani de la întemeiere, Odobescu fiind delegat de colegii săi să rostească un discurs, făcu într-o lucrare măiastră elogiul unui fost profesor și director de școală, Petrache Poenaru, care în curs de șaisprezece ani a condus instrucțiunea publică în Țara Românească.

În anii din urmă a publicat la Paris Trésor de Petroasa și apoi în București diferite cărți didactice spre a introduce în clasele elementare metodele pedagogice cele mai nimerite și totodeodată a întreține și dezvolta în cele mai fragede generațiuni conștiința unei pure și curate limbi românești. Astfel a lucrat un Abecedar nou (cu d-l Borgovan) și o Carte de citire (cu d-l Slavici).

*

O remarcă de activitate care se dezvoltă în această epocă este folclorul. Colecții importante se publică acum. Preotul S.F. Marian tipărește la Cernăuți două volume de poezii (1873-1875) și un volum de tradițiuni populare la Sibiu (1878). Ath. M. Marinescu dă Steaua Magilor (Biserica Albă, 1875), Hințescu publică o colecție de proverbe (Sibiu, 1877) viu criticată de G. Dem. Teodorescu; iar Arsenie una de basme (Buc., 1878). În fine, acum dă la lumină culegătorul tipograf (Ispirescu) două volume: unul de basme (1872, Buc.), altul de snoave (1874). Alături de adunarea de materialuri, apar și studii teoretice publicate de Hasdeu (în Cuvente den bătrâni) și de Teodorescu G. Dem.: Cercetări asupra colindelor, asupra proverbelor etc.

*

În fine, în epoca de care ne ocupăm, ziaristica și publicațiile periodice iau o dezvoltare foarte mare. Prin ele se poate urmări și mișcarea politică și cea literară din țară.

Numărul periodicelor este foarte mare, de aceea o înșirare completă ar fi peste putință aci. Apoi apariția, dispariția și reapariția multora din ele, adesea cu nume schim bate, fac lucrarea și mai grea. Pentru cei ce ar vrea să-și urmărească chestia de aproape, este un prețios element de informație, publicația Academiei făcută de N. Hodoș și Ionescu-Sadi (cuprinde bibliografia periodicelor de la cele dintâi până la 1905).

Foile politice sunt conduse sau de oameni puțin însemnați ca Valentineanu ("Reforma", Buc., 1873 ș.a.), N. Basarabescu ("Poporul", Buc., 1871-1876) sau de ziariști cu mare talent ca C. Bolliac ("Trompeta Carpaților", Buc., 1865-1877), C.A. Rosetti ("Românul", 1870 și urm.), D.A. Laurian ("România liberă", 1877-1889) sau de oameni politici ca V. Boerescu ("Presa", 1868-1881) sau de literați ca B.P. Hasdeu ("Traian" și "Columna lui Traian").

Caracteristic e marele număr de foi umoristice, cele mai multe cu existență efemeră, dar cu titluri care de care mai ciudate, ca: "Calcavura" (1871), "Cucuvaia" (1871), "Nichipercea", "Sarsailá" (1871), "Viespele" (1871), "Perdaful" (1873), "Daracul" (1869), "Puricele" (1879), "Ghimpele" (1873) ș.a. autorii cei mai fecunzi în acest gen fiind V.A. Urechia, N. Orășeanu și Teodorescu G. Dem.; Hasdeu însuși scoase o foaie de acest fel "Aghiuță".

Dintre revistele literare vom cita: "Albina Pindului", condusă de Grandea (Buc., 1868-1871), "Familia", condusă de Iosif Vulcan (Pesta 1865 și urm.), "Transacțiuni literare și științifice", condusă de D.Aug. Laurian și Ștefan Mihăilescu (1872, Buc.).

Cea mai însemnată a fost desigur "Convorbirile literare" și pentru motivele arătate până aci și pentru că conducătorii ei au reușit să-i asigure existența până azi. Ea a trecut prin mai multe faze. De la 1867 până la 1884 apare în Iași. În anul 1885-86 revista apare în București; dar în toată această vreme stă sub redacția lui Iacob Negruzzi. La 1 aprilie 1893 directorul anunță că-și asociază câțiva tineri la conducerea revistei, iar în 1895, cu anul XXIX, se retrage, și trece direcțiunea unui comitet de tineri colaboratori.

Se cade să spunem aci un cuvânt despre activitatea fondatorului acestei reviste.

Iacob Negruzzi (născut 1842), fiu al marelui prozator Costache Negruzzi, și-a făcut studiile în Iași și apoi la Berlin. A ajuns foarte tânăr (1864) profesor de drept comercial la universitatea din Iași; a fost unul din întemeietorii "Junimei" și a condus revista "Convorbiri literare" în timp de 28 de ani. A debutat prin poezii și apoi a între prins seria de nuvele și schițe satirice intitulate: Copii după natură.

După moartea lui Vasile Boerescu, a trecut la catedra acestuia la facultatea din București, pe care a ocupat-o până la 1897, când s-a retras la pensie.

A fost de mai multe ori deputat și senator, iar în 1881 a fost ales membru al Academiei.

În 1894-96 au apărut operele sale complete (Buc., ed. Socec) în șase volume.

Primul volum cuprinde cele mai bune din lucrările sale: Copii după naturăși cinci scrisori.

Copiile sunt compoziții variate: mici nuvele satirice ca Părintele Gavriil, - Cristache Văicărescu, - Un drum la Cahul; dialoguri și satire în versuri, ca Vespasian și Papinian- Electorale; critici literare glumețe ca Poeticale, Grama ticale; în fine o colecție de vorbe parlamentare, adică expresii consacrate folosite în parlament și în presă, ca "a ascunde după deget", "nu, de o mie de ori nu!", "cu o oră mai înainte" etc. însoțite de comentarii hazlii sau satirice.

Scrisorile se ocupă mai ales de chestiuni de limbă și înfățișează observații mai adesea juste în privința uzului diferitelor cuvinte asupra cărora s-au urmat discuțiuni și s-au dus lupte între etimologiști și fonetiști.

Bucățile satirice cuprinse în acest volum sunt mai toate episoade din lupta susți nută de "Convorbirile literare" în contra adversarilor. Când aceștia acuzau pe cei din "Junimea" că nu sunt patrioți, Negruzzi ridiculizează tendința de a vorbi prea des și prea mult de patriotism, de românism. Pepinescu, unul din eroii din aceste satire, zice: 

Domnilor, literatura românească să vă fie!
Arta fie românească: fiți români în poezie.
Industria și comerțul să vă fie românești;
Românești de acum să fie dogmele bisericești.
Maniera românească; fiți români în îmbrăcare.
Românească să vă fie băutură și mâncare.
Mândrul soare sus pe ceruri românește să lucească,
Căci română e deasupra împărăția cerească,
Românesc e Domnul sfântul! 

Asemenea atacuri, dacă produceau efect momentan, îndreptățeau pe adversari să le arunce acuzația de, "internaționalism" și nu se știe dacă conducătorii "Convor birilor" nu sunt răspunzători până la un punct de spiritul puțin patriotic al generațiilor care au crescut sub înrâurirea lor. Ca să nu treacă de șoviniști, tinerii s-au ferit de a fi naționaliști. Astfel se explică curentul ce s-a accentuat puțin câte puțin și în literatură, până când am avut ocazie să vedem pe Vlahuță și pe Coșbuc constatând (în 1901 în "Semănătorul") că tinerii se sfiesc a pronunța cuvântul patrie.

Limitele acestei cărticele sunt prea restrânse ca să pot cerceta chestiunea în toate amănuntele.

Al doilea volum al lui I. Negruzzi cuprinde poeziile originale. Cele mai multe sunt poezii lirice mai ales de amor sau cu reflexiuni filozofice fără profunzime. Talentul lui I. Negruzzi nu e însă liric; el izbutește mai bine în poezia narativă și în adevăr unele din "balade" pot interesa și azi pe cititor. Așa este Kaher și până la oarecare punct chiar idila Miron și Florica.

Al treilea cuprinde un roman original: Mihaiu Vereanu și o serie de relații de călătorie.

Celelalte trei sunt consacrate teatrului: unul cu piese originale, două cu traduceri din Schiller.

Piesele originale ori nu s-au reprezentat deloc (una Amor și viclenie s-a jucat prima dată în 1912) ori s-au jucat cu puțin succes. Mai bine primite de public au fost operetele și revistele satirice politice (Nazat ș.a.).

*

Împotriva revistei societății "Junimea" luptă mai multe reviste. În epoca de care vorbim apare în București "Columna lui Traian" sub direcția lui Hasdeu (1870-1877) precum și o revistă a tineretului bucureștean. Anghel Demetriescu, Petre Grădișteanu, D.A. Laurian, Ștefan Mihăilescu, M. Zamfirescu, N. Scurtescu întemeiază "Revista contemporană" (1873) la care se asociază câțiva scriitori mai în vârstă ca Pantazi Ghica, G. Sion căreia îi dă sprijin și Alecsandri, măcar că în această revistă se ducea o luptă aprigă împotriva "Convorbirilor".

În același timp iese în București, la 15 februarie 1876, sub direcția lui Hasdeu și a d-rului Brânză; "Revista științifică și literară"; iar în iulie se contopește cu "Revista contemporană" sub titlul de: "Revista contemporană literară și științifică", având o lungă listă de redactori, dar nu trăiește decât câteva luni.

Tot ca adversare ale "Convorbirilor" se prezintă "Federațiunea" din Pesta, con dusă de Hodoș și Roman, "Orientul latin" din Brașov condus de Aron Densușianu.

Dintre multiplele episoade ale acestor polemici literare vom însemna cum a păcălit Hasdeu redacția "Convorbirilor".

Revista ieșeană publică multe poezii traduse din nemțește, adesea din poeți fără nici o importanță. Hasdeu alcătuiește câteva versuri cu idei vagi și uneori absurde, le intitulează Eu și Ea și le semnează M.I. Ellias, adăugând: "după Gablitz" și le trimite la Iași. Versurile se publică (15 iulie 1871) și Hasdeu are ocazia să atace, nu atât redacția "Convorbirilor" cât pe Titu Maiorescu, zicând că are ca criteriu în aprecierile sale "să subscrii evreiește și să zici că ai tradus din nemțește" chiar când numele poetului german e inventat. G. Panu ne spune că aceasta a produs o mare bucurie printre adversarii "Junimii" și o adevărată deprimare pentru membrii ei; el ne dă chiar amă nunte (vol. I, pag. 363) asupra ședinței în care s-a citit poezia. Maiorescu a răspuns printr-o notiță prin care declară că nefiind redactorul revistei, nu poate fi răspunzător de cele ce se publică într-însa.

A doua păcăleală o face tot Hasdeu trimițând "Convorbirilor" o satiră violentă intitulată La noi, semnată de P.A. Călescu, care era un acrostih cu vorbele La Convorbiri literare: 

La noi e putred mărul, a zis de mult poetul,
A zis în disperare și a murit nebun... etc. 

Redacția revistei, neștiind că e un acrostih, a modificat un cuvânt punând fecioară în loc de virgulă, astfel că se citea "Conforbiri", iar Hasdeu profită de ocazie ca să zică: "iată cât sunt de nemțiți; chiar numele revistei și-l pronunță ca nemții".

Aceste glume, desigur, nu dovedeau nimic în chestiile de fond ce se discutau între cele două grupări literare, dar ele aveau un mare răsunet în public, se reproducea u și se comentau de toate ziarele vremii.

În același fel este și satira lui Mihail Zamfirescu: Muza de la Borta rece.

Mihail Zamfirescu (1839-1878) a făcut puțin studii și a debutat foarte tânăr. Se pare că în 1859 a publicat o mică colecție de poezii Aurora. A fost funcționar în București și legat foarte de aproape cu grupările literare de aci, din epoca de care ne ocupăm. Poeziile sale s-au publicat în volum în 1881 de către familia-i sub titlul Cântece și plângeri. Ele au plăcut prin romantismul lor și prin o perfecțiune de formă care se află la puțini dintre poeții din acest timp. Versurile sale au o muzi calitate particulară. Defectul lor cel mai mare stă în mulțimea neologismelor pentru care pare a avea o predilecție ca pentru un element de succes.

Cuprinsul lor este, în cea mai mare parte, erotic. Pe lângă poeziile lirice, sunt câteva narative și altele satirice. Satira lui e amară și îndreptată în contra nedreptăților sociale, ca în Balada Dracului și Balada Nebunului.

În satira contra "Junimii" ia ca titlu numele unei cârciume vestite din Iași (Bolta rece) schimbându-l în Borta rece. Satira apare în 1873 cu indicația că e "bufonerie literară lirică" și e scrisă de "Meilhac și Halévy" iar muzica de Offenbach. Atunci se jucau în București cu mult succes operele franțuzești datorite acestor autori.

Din cele trei acte făgăduite, au apărut numai două. Primul se petrece în Olimp, unde Brutnărescu se dusese să-și caute o muză, al doilea se petrece la Borta rece, unde redactorii "Flecăriilor literare" sunt adunați pentru a benchetui și unde colegul lor se întoarce cu Tereza, bucătăreasa lui Joe, care să-i serve de muză. Este ceea ce numesc francezii "une charge", o serie de dialoguri vioaie, uneori cu mult haz printre care se amestecă frânturi de fraze din poeziile și nuvelele diferiților redactori ai "Convorbirilor" precum și parodii ale operelor sau cuvintelor lor. Persoanele poartă numele prefă cute ale diferiților redactori, uneori poreclele ce li se dădeau în realitate în cercul "Junimei", iar eroul principal este S. Bodnărescu de a cărui lipsă de claritate râdeau uneori și tovarășii săi (cum se vede din Amintirile lui Panu). Lui îi atribuie acel faimos cântec, care a circulat ani de zile pe cale orală în toate cercurile din București. 

Văzui oameni de hârtie
Cu mustăți de chihlimbar,
Lei de cocă pe câmpie,
Mâncând stridii cu muștar. 

Alături de Zamfirescu trebuie să punem pe poetul Scrutescu.

Nicolae Scrutescu (1844-1879), fiu de sătean din jud. Dâmbovița, a fost insti tutor în București. Dotat cu oarecare talent literar a colaborat la revistele lui Hasdeu și la alte reviste din București. A publicat cărți de școală și câteva lucrări poetice: două piese de teatru (Rhea Silvia și Despot Vodă) și poezii (1877). Scrierile sale n-au avut mare succes în timpul vieții autorului. Piesele nu s-au reprezentat. Încercarea făcută în 1911 de a se deschide stagiunea cu Rhea Silvia a reușit numai în parte; piesa a avut un succes de curiozitate, dar nu s-a menținut.