III. Perioada critică (1870-1900)

Înfățișarea generală

Manifestările literare pe care le-am văzut în ultimii ani ai perioadei eroice au dat naștere unor curente și fapte noi care schimbă cu totul înfățișarea mișcării literare din țara noastră.

Caracterul cel mai însemnat al acestei perioade este spiritul critic sau mai bine triumful spiritului critic. De aceea, credem că vremea dintre 1870 și 1900 se poate numi cu drept cuvânt perioada critică (sau de critică) a literaturii românești.

Când zicem aceasta, nu înțelegem că până acum nu au existat lucrări de critică literară sau socială. Am văzut că de la Alecu Russo și Mihai Kogălniceanu, între 1850-1855, se poate prea bine urmări mersul acestui gen nou de îndeletnicire literară; dar dezvoltarea lui nu este destul de puternică pentru ca să se poată impune și spiritul public nu este încă destul de pregătit. Tocmai la această pregătire contribuie scrierile lor. Acum însă, pe la 1870, publicul pare a fi mai dispus să guste și articolele de critică și polemicile literare ce se produc și ca urmare, pe de o parte critica se statornicește în acest timp în literatura noastră, pe de alta, spiritul critic se introduce și în literatura propriu-zisă, astfel că poezia, nuvela și teatrul dobândesc acest caracter nou.

Evoluția pe care o pomenim aci a cercetat-o d-l G. Ibrăileanu în cartea sa Spiritul critic în cultura română (Iași, 1909). Acolo se arată că mișcarea provocată de societatea "Junimea" și de revista "Convorbiri literare" a găsit oarecare elemente în dezvoltarea literară de până aci și pe ele și-a putut întemeia izbânda. Aceste elemente sunt: critica sentimentală și patriotică a lui Alecu Russo și a lui Alecsandri, critica mai răutăcioasă a lui Costache Negruzzi. De aceea a fost natural ca bătrânul Negruzzi să privească cu dragoste noua revistă ieșeană și să-i dea tot sprijinul. Pentru același motiv devine și Alecsandri colaboratorul harnic al "Convorbirilor literare", lucru la care-l îndeamnă și respectul deosebit ce i se arată de către toți membrii "Junimei", precum se poate vedea din Amintirile lui G. Panu. El spune că era o adevărată sărbătoare când poetul venea în mijlocul lor.

Perioada aceasta începe printr-o adevărată criză literară cu deosebire în poezie. Între 1870 și 1880 Alecsandri rămâne nu numai cel mai însemnat reprezentant al poeziei românești, dar singurul poet de valoare. Ceilalți sunt sau începători timizi și nebăgați în seamă sau scriitori, care curând vor părăsi muzele pentru alte îndeletniciri sau poeți ce nu vor ajunge niciodată la o mare dezvoltare și nu vor da opere cu putere de a se impune.

Nici proza nu e mai bogată. Romanele și nuvelele nu-și află reprezentanții lor de valoare, iar Slavici și Gane sunt de abia, la primele lor încercări. Numai Odobescu într-un gen cu totul personal, ajunge la o mare strălucire, căci Pseudochinegheticos este un adevărat eveniment literar.

Înfățișarea se schimbă în celelalte două decenii al acestei perioade. Acum Eminescu ajunge la deplinătatea talentului său, iar după moartea lui opera i se impune așa de mult încât ajunge la un moment să apese asupra tuturor, să împiedice originalitatea și să producă al doilea moment de criză în poezie, pe care nu-l înlătură decât la finele perioadei scrierile lui G. Coșbuc. Acesta aduce o notă nouă, produce un fel de reacțiune, primită cu mare bucurie și de scriitori mai vârstnici și de cei tineri și începători.

Mișcarea literară pe care o schițarăm aci a fost legată în cea mai mare parte cu activitatea "Convorbirilor literare". În afară de ea s-au produs și alte curente, care au avut influență când mai slabă, când mai puternică în opinia publicului cititor.

Au fost în primul rând revistele din București, care porniră lupta în contra "Convorbirilor literare", între anii 1870-1880. Polemicele lor formează tocmai caracteristica acestui deceniu. Mai târziu, nu atât în contra revistei ieșene (care se mută în București), ci mai mult asupra principalilor autori în legătură cu ea, se pornesc atacurile lui Al.Macedonschi, care pentru un moment, atrag atenția publicului, dar efectul lor este foarte efemer.

Din toate acestea credem că a rezultat un câștig general pentru literatura noastră.

Opera critică a "Convorbirilor" a luptat la început în contra unor curente și mani-festări culturale îmbătrânite și care ar fi dispărut poate și fără lupta întreprinsă de criticile lui Titu Maiorescu. I-a fost ușor, cum am văzut, să arate că limba românească și ziarele de peste munți este plină de barbarisme de construcție și de vocabular; i-a fost ușor să arate greșeala celor ce exagerau valoarea scrierilor noastre din trecut, i-a fost ușor să dovedească netemeinicia părerilor lui Simion Bărnuț, care cerea pentru România un regim republican în felul celui de la Roma. Focul luptei l-a făcut însă și pe criticul "Convorbirilor" să exagereze și să prezinte lucrurile așa ca și cum literatura română ar trebui să înceapă numai cu "Junimea". Natural, nu poți admite ca Pralea, Neofit Scriban, Scavin ș.a. să fie puși între poeții din ale căror opere să se hrănească inteligența școlarilor din licee - cum credea Aron Pumnul făcând faimosul său Lepturariu (5 vol. 1862-1865); - dar nu poți admite nici ștergerea cu desăvârșire a numelui lui Heliade din mișcarea noastră literară, nici negarea oricărei urmări bune a curentului lati nist- cum cerea Maiorescu în criticile sale.

De aceea, revistele din București, prin pana diferiților critici, ca Hasdeu, V.A. Urechia, D.A. Laurian ș.a. considerau ca neserioase atacurile "Convorbirilor". Mai ales când în 1873 apărură cele două articole prin care Maiorescu stabilea valoarea direcției noi în proză și în poezie, când prezenta deci nume de scriitori, atunci polemicele deve niră din ce în ce mai aprige, alunecând chiar pe tărâmul celor mai violente personalități. Lupta s-a potolit încet, încet, fără ca vreuna din tabere să se declare învinsă; aceasta mulțumită mai ales împrejurărilor politice care au silit pe criticul din Iași să se depărteze de ocupațiile literare și care au apropiat oamenii aflați mai înainte în câmpuri literare deosebite. Mai târziu această revistă a și încetat a reprezenta un anume curent literar astfel că numărul jubiliar de 25 de ani (1892) a apărut cu articole de Hasdeu, de Urechia și alți foști adversari ai "Convorbirilor".

Au fost deci erori și într-o parte și într-alta; dar dacă azi se pare unora că triumful a fost numai al "Convorbirilor", aceasta vine din pricină că ele au susținut unele idei care fatal și-ar fi făcut drum. Astfel, s-au judecat cu mai multă băgare de seamă scriitori din trecut; s-au deosebit calitățile estetice ale operei de pornirea ce a putut s-o provoace; prin căderea școalei latiniste, autorii s-au îndreptat spre limba cronicarilor și spre poezia populară. Acestea ar fi rezultatele activității "Convorbirilor", care se pot socoti că ar fi fost traduse de însăși dezvoltarea normală a literaturii noastre. Mai interesantă este lupta împotriva stilului bombastic, pe care criticul revistei l-a numit "beție de cuvinte"; aci poate ar fi meritul special al "Convorbirilor", deși cusurul acesta s-a văzut chiar la unii din scriitorii direcției noi.

Ceea ce însă, după părerea noastră, asigură mișcării din Iași un loc însemnat în istoria literaturii românești nu este activitatea negativă, critică, al cărei efect s-a și uitat curând, ci activitatea pozitivă, adică împrejurarea, poate fortuită, că dintre colabo ratorii revistei s-au ales unii care au ajuns la o mare strălucire.

Pe cine înfățișează criticul "Convorbirilor" ca reprezentând poezia în direcția nouă? Întâi pe Alecsandri, care în realitate nu s-a influențat întru nimic de spiritul sau ideile "Junimii", pe Eminescu, pe Bodnărescu, pe Șerbănescu, pe Petrino și pe d-na Matilda Poni (Cugler). Dintre aceștia se va ridica Eminescu; el e în adevăr animat de spirit critic, dar aceasta se datorește nu atât influenței mediului de la "Junimea", cât unor împrejurări particulare ale vieții sale. Dar critica lui ajunge la un extrem pe care nu-l pot aproba membrii "Junimei" și de aceea criticul grupării va fi nevoit să insiste de multe ori asupra faptului că opera literară trebuie judecată după talentul ce dovedește, nu după ideile ce dezvoltă.

Dintre ceilalți, Petrino scrisese mai înainte, iar d-na Cugler Poni debutează în adevăr în "Convorbiri" ca și Bodnărescu, dar asupra valorii acestuia însuși Maio rescu a fost silit să declare că s-a înșelat.

Ca prozatori, Maiorescu prezintă pe Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P. Carp, T. Rosetti. Numai scrierile celor nouă din urmă s-au publicat în "Convorbiri". Ceilalți au publicat aiurea. Laudele pe care le aduce -cu oarecare rezerve - acestor scriitori, trebuiesc astăzi cu mult reduse, pentru că unii dintre ei au părăsit curând literatura și știința, dar au contribuit prin rolul ce au jucat în politica țării să adauge ceva la prestigiul grupării literare de care erau legați în tinerețe. Așa au fost: Petre Carp, Teodor Rosetti, Gh. Panu, Burlă și Vârgolici - au realizat speranțele criticului. Lambrior a scris puțin, fiind răpit prea curând de moarte; dar el e însemnat prin apelul ce a făcut pentru întoarcerea la limba vechilor texte, stabilind ca temei al limbii noastre literare vorbirea de la finele secolului XVIII și la începutul secolului XIX. Numai Slavici și I. Negruzzi au stăruit în îndelet nicirile lor literare propriu-zise, iar A. Xenopol a dobândit însemnătate după despărțirea de "Convorbiri".

Prin amănuntele acestea am voit să arătăm că, deși nu se poate zice pentru toți acești scriitori că i-a format "Junimea", totuși ei au dat prin numele și operele lor de mai târziu sau prin situația lor o importanță pe care "Convorbirile" n-au putut-o avea la început.

*

Perioada de care ne ocupăm se caracterizează deci în primul timp prin polemicile, care dădură multă vioiciune vieții noastre literare și care puseră în discuția publică o serie de idei filozofice și de critică literară nu prea răspândite până atunci. Curând după aceea apare o producție literară de mare importanță; dar spiritul de critică depus la extrem în operele lui Eminescu sau Caragiale, produce un efect descurajator. La aceasta se adaugă și influența propagandei socialiste, care lovind în alcătuirea burgheză, lovește și în generația care întemeiase această societate nouă românească, în aceea pe care ne obiș nuisem a o numi "marea noastră generație", căci ei se datorește România modernă. Urmează deci un timp de încredere în forțele națiunii și de deprimare generală, de dispreț pentru toată opera politică a înaintașilor și o epocă lipsită de direcție, fiindcă publicul cititor se depărtează de literatura noastră, care se vede redusă într-o stare de criză.

Un fapt însemnat în această perioadă este marea întărire a curentului poporan. Nu numai culegeri numeroase nu numai articole de folclor avem acum de înregistrat, dar toți scriitorii din această vreme se resimt de influența lui. Odobescu studiază și duce la mare perfecție limba literară, alcătuită din elemente poporane. Hasdeu relevează cu talentul său frumusețile limbii poporului și impune studierea ei. Slavici și Delavrancea iau subiecte din popor și caută să redea și vorbirea potrivită cu mediul în care trăiesc personajele lor. Eminescu scoate și trece în sufletul său o sumă de fru museți din graiul și cugetul poporului.

Un alt aspect al influenței curentului poporan îl arată scriitorii care publică bucăți alese din popor, însă trecute prin personalitatea lor artistică. Astfel este Petre Ispirescu și Creangă, care ajunge la o adevărată perfecțiune în genul său.

Efectele acestei mișcări se lovesc însă de celelalte pricini pe care le-am arătat mai înainte și perioada de care vorbim se încheie cu momente de adevărată restriște, pe care Vlahuță le atribuie "melancoliei secolului care moare" și se întreabă cu durere: 

Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?

*

Desfășurarea faptelor pe care le amintim aici se va înțelege mai bine studiin du-le cu de-amănuntul; de aceea trebuie să despărțim perioada aceasta în două epoci și să cercetăm deosebit epoca dintre 1870 și 1880 caracterizată prin polemici literare, - și epoca lui Eminescu.