2. Epoca lui Eminescu (1880-1900)

Mihai Eminescu (1850-1889) este una din figurile cele mai mari ale literaturii românești. Viața sa este, poate, mai bine cunoscută decât a tuturor poeților noștri; pentru unele epoci ale vieții lui s-au dat la lumină chiar amănunte de puțină însemnătate. Deși el (în Satira I) a aruncat câteva săgeți în contra biografilor, care răscolesc viața scriitorilor și se ocupă de "micile mizerii ale unui suflet chinuit", soarta a voit ca el însuși să cadă "pradă" acestei tendințe. Motive de ordin superior, dar și din cele puțin serioase, explică lucrurile acestea. O bibliografie aproape completă se găsește la finele lucrării d-lui N. Zaharia (Eminescu, viața și opera sa, București 1912).

Știm deci, că, după mamă, Eminescu se trăgea dintr-un cazac emigrat în țară, căsătorit cu o româncă, iar după tată dintr-un rutean. Tatăl său era însă stabilit în țară de multă vreme și ajunsese să aibă chiar rang boieresc, după 1841, Mihai Sturdza îl face căminar. S-a îndeletnicit cu agricultura și diferite neguțătorii.

Părinții lui avură 10 copii, între care poetul fu al 6-lea.

S-a discutat multă vreme despre data nașterii lui. Găsindu-se chiar actul oficial din registrul primăriei s-a văzut că această dată e: 15 ianuarie 1850.

Primii ani ai copilăriei a trebuit să-i petreacă parte la Ipotești (moșia părin tească), parte la Botoșani. În 1856 a fost trimis la Cernăuți; aci a învățat cursul primar și apoi trei clase secundare, având profesor și pe Aron Pumnul, pentru care a păstrat o mare admirație. Fiindcă s-au căutat matricolele școlare, se știe că era școlar nedisciplinat și că a rămas repetent. Se mai știe că a stat câtăva vreme și în Blaj și că de trei ori a fugit de la școală întovărășindu-se cu trupe de actori ambulanți.

Aceste întâmplări s-au petrecut între anii 1864-67. În acest interval a fost câtva timp și practicant al tribunalului din Botoșani. Traiul lui de artist rătăcitor a fost plin de suferințe și de mizerii. Caragiale scrie în 1889 că-l cunoscuse cu vreo 20 de ani mai înainte (poate în toamna anului 1866) și aflase că într-un rând ajunsese rândaș la un han.

În această vreme se deșteaptă și talentul său poetic. Prima poezie o scrie la moartea fostului său profesor, Aron Pumnul (1866), care se publică într-o brușură ocazională (Lăcrămioarele învățăceilor, Cernăuți, 1866). Altele sunt provocate de iubirea pentru o artistă din trupă (Amorul unei marmore) și altele sunt fantastice sau patriotice. Primele sale poezii au fost publicate în "Familia" revista lui I. Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.

În 1869 tatăl său l-a trimis să-și urmeze studiile la Viena, unde fu coleg cu I.Slavici, care ne dă amănunte despre traiul de acolo.

Fiind student extraordinar (de vreme ce n-avea bacalaureatul), el urma stăruitor numai cursurile care îl atrăgeau mai mult: economia națională, dreptul roman, dar lucra singur foarte mult, citind și traducând cărți literare și filozofice din toate timpurile. Adân-cea pe Confucius și pe Platon, pe Spinoza și pe Fichte. Din Kant a tradus ceva. Manu scrisele lui, care se găsesc la Academie, arată răbdarea cu care făcea cercetări și extrase.

Pe când se afla la Viena, trimise revistei "Convorbiri literare" poezia Venere și madonă, care fu publicată în nr. pe aprilie 1870 și în care redactorii intrevăzură un talent deosebit. După aceea veni în Iași și dobândind ajutor de la societatea "Juni mea" se duse să-și completeze studiile la Berlin și Jena. T. Maiorescu îl îndemnă să-și treacă examenul de doctor pentru ca venind în țară să ceară o catedră la universitate.

Eminescu nu putu răspunde acestei așteptări și de aceea - după întoarcerea în țară - îl vedem la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii din Iași, iar la 1 iulie 1875 revizor școlar. Acestea sunt cele mai înalte funcțiuni pe care le-a ocupat Eminescu. În această epocă vedem că a fost și profesor la liceul nou din Iași.

Scos din revizorat la 1 iulie 1876, el găsi loc de redactor al "Curierului de Iași", o foaie administrativă și judiciară, în care se publicau acte oficiale și în care el introduse rubrici variate, în care trata cele mai diverse chestiuni: politică și teatru, literatură și critică socială, istorie și economie politică. Situațiunea aceasta era prea puțin plătită și prea modestă, de aceea primi cu mulțumire locul de redactor la ziarul "Timpul", pe care-l păstră mai mulți ani (1877-1883).

În această vreme el ajunse la dezvoltarea deplină a talentului său și produse operele cele mai strălucite. Munca de ziarist - pe care o socotește el istovitoare - precum și viața dezordonată ce ducea, desigur și boala care-l rodea de mult și de care nu se îngrijea, toate îl duseră la nebunie.

Nenorocirea aceasta atrase deodată băgarea de seamă a lumii la poeziile sale. T.Maiorescu adună pe cele pe care le socotea mai izbutite (numai cele publicate în "Convorbiri") și le publică într-un volum (1883), primit cu simpatie, chiar cu admirație din ce în ce crescând de la o ediție la alta.

Restabilit din boală, după o cură la Viena, Eminescu fu câtva timp (1884) subdirector la biblioteca din Iași, dar boala-i reveni în 1886. Îngrijit câtăva vreme în azilul de lângă mănăstirea Neamțului și în Botoșani, unde se afla o soră a sa, infirmă și dânsa, el se găsi în mare lipsă, dar publicul românesc din toate unghiurile, prin tot felul de colecte și reprezentații, îi manifestă dragostea și-i înlesni alinarea suferințelor.

Simțindu-se ceva mai bine, veni în București în 1888. Aci cercă să-și reia munca literară. În tovărășie cu câțiva amici scoase o revistă "Fântâna Blanduziei", publică poezii și diferite articole; dar în anul următor boala îi reveni pentru cea din urmă oară și dus la casa de sănătate din strada Plantelor, muri la 15 iunie 1889.

Înmormântarea i-a fost simplă, însă studențimea și școlărimea a căutat să-i înlocuiască, prin căldura simțirilor lor, strălucirea oficialității.

La moartea lui Eminescu nu se cunoștea decât volumul de poezii și câteva nuvele. Erau, negreșit, cele mai bune lucrări, dar ele nu puteau să facă cu putință a se înțelege evoluțiunea talentului lui.

În 1890 V.G. Morțun, edită un volum de proză și de versuri; aci se văzură primele încercări ale lui Eminescu, publicat în alte reviste, nu în "Convorbiri literare".

În 1891 Gr. Păucescu, care fusese câtăva vreme director al ziarului "Timpul", adună într-un volum articolele politice apărute în acest ziar.

De atunci, o sumă de edițiuni ieșiră la lumină. Mai târziu, începură a fi cercetate manuscrisele lui și diferitele gazete în care publicase câte ceva și astfel publicul putu să cunoască și criticile sale literare și poeziile populare adunate de el, și poeziile postume și romanul Geniu pustiu și două piese de teatru și alte diferite articole.

Proza politică a lui Eminescu e inspirată de ideile conservatoare pe care trebuia să le susțină în ziarul "Timpul", dar el nu e numai ziaristul mărginit la polemicile zilnice, căci cultura și talentul său literar îl îndeamnă să afle câteva idei generale drept temei al luptei politice dintr-un anumit moment. Astfel inventă el teoria străinismului păturii superpuse, iar prin "pătura superpusă" înțelege numai pe membrii partidului liberal. Ei ar fi urmași direcți ai fanarioților: aceștia au învins elementul autohton în 1700 și au întemeiat "domnia fanariotă"; la 1821 elementul românesc s-a ridicat contra lor și a biruit, iar la 11 februarie 1866 a învins din nou elementul străin. Această teorie, falsă din punctul de vedere al adevărului istoric, era nepotrivită și cu lupta politică a vremii în care scria, căci dacă Brătianu și Rosetti, care au luat parte la înlăturarea lui Cuza erau "fanarioți", tot așa de "fanariot" era atunci și Lascăr Catargiu, pe care Eminescu îl laudă și care era chiar șeful partidului conservator în acel moment. Patima politică îi întunecă logica, îl face să critice guvernul liberal chiar și pentru înființarea spitalurilor sătești, zicând că asemenea lucruri nu se mai găsesc "nicăieri în lume" și că ele sunt dovada "morbidității pe care a pricinuit-o el singur"; patima aceasta îi trivializează stilul, încât ajunge să numească și pe adversarii politici "sediment de pungași și de cocote".

Interesantă desigur pentru cunoașterea activității întregi a lui Eminescu, te întrebi dacă publicarea acestor articole a fost un adevărat serviciu pentru memoria lui. Se poate zice că sunt mai judicioase - deși discutabile în amănunte - articolașele ce au apărut înainte de a trece la "Timpul" și care s-au adunat de d-l I. Scurtu sub titlul de Scrieri politice și literare(București, 1905).

Proza poetică o reprezintă povestirea Făt-Frumos din lacrimă, nuvela Sărmanul Dionis și romanul Geniu pustiu.

Renumele cel mare a lui Eminescu se datorește poeziilor sale.

Primele încercări scrise între 1866 și 1869 sunt - cum a arătat Ang. Demetriescu într-un studiu (Liter. și artă, VII, 359) - niște imitațiuni după Alecsandri, Bolinti neanu și Sihleanu. De la aceștia ia subiecte, ia imagini și cuvinte. Mai interesante din toată grupa aceasta sunt: La Bucovina, Junii corupți, Ce-ți doresc eu ține, dulce Ro mânie; chiar acestea însă sunt departe de a prevesti pe poetul de mai târziu.

Cu anul 1870 se începe a doua serie a poeziilor lui (1870-1874), din care fac parte, pe lângă Venere și madonă prin care debutează la "Convorbiri"; Epigonii, Mortua est pe care le analizează T. Maiorescu în paginile consacrate lui Eminescu în articolul Direcția nouă, apoi Egipetul, Înger și demon, Împărat și pro letar. În acestea apare personalitatea poetului prin imagini îndrăznețe, printr-un vocabular cu vorbe poetice ca și necunoscute până atunci, printr-o critică mai mult decât severeă a organizației sociale și prin idei curioase și paradoxale. Nesiguranța limbii și a versi ficației, obscu ritatea multor cugetări ne fac să socotim bucățile acestea ca formând o perioadă de tranzițiune.

Poezia sa apare perfecționându-se din ce în ce în epoca dintre 1876-1880, când poezia romantică Strigoii stă alături cu Călin inspirată, în parte, din basmele noastre, când ideile budiste transpiră în Rugăciunea unui dac și când influența poeziei poporane se vede în Freamăt de codru și Crăiasa din povești.

Apogeul producției sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului și mulțimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calitățile lui.

El mai publică și după ce se însănătoșește din primul atac al boalei (1884-88), dar acestea sunt cu totul slabe sau copiate după vreun autor pe care nu voiește să-l spună.

Un mare număr din poeziile lui sunt erotice. Cea mai mare parte din ele arată desfășurarea unui singur roman, care i-a fermecat și, poate, i-a și înveninat viața. Nu mai este o indiscrețiune nepotrivită de a pronunța aici numele Veronicăi Micle, poetă și ea, care i-a deplâns moartea printr-o poezie intitulată Lui: 

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
Ai zis tu, și eu atuncea când pe-a dorului aripe,
Duși de al iubirii farmec, privind cerul împreună,
Ne visam eternitatea în durata unei clipe. 

Faptele se petrec ca și viața multor poeți. Ea citește Veneră și Madonă și se entuziasmează de autorul necunoscut. În 1873 are prilejul să-l cunoască la Viena. Curând poetul se stabilește la Iași, unde frecventează adunările "Junimii"și saloanele familiilor celor mai distinse. E frumos, e admirat de femei și ca poet și ca om. El distinge pe dânsa, o iubește discret, iubirea e împărtășită și astfel începe poezia de amor a lui Eminescu.

Începutul este romantic: femeia iubită este îngerul. Ea vine și-l dezmiardă. O chiamă la izvor și ea răspunde la chemarea lui. Dar fericirea nu o găsește în toate clipele: dacă vine câteodată și pătrunde în singurătatea lui, altădată o așteaptă zadarnic. Când ea e departe, îi suferă greu lipsa și trăiește cu amintirea ei în mijlocul naturii, care pare că împărtășește regretul lui. În asemenea momente se gândește la fragilitatea iubirii și parcă îi pare rău că a cunoscut-o. E destul să se revadă însă, pentru ca fericirea să le surâdă și să se lase duși de ea. Despărțirile însă sunt dese și dacă revederile sunt prilejuri de dulci emoțiuni, cu timpul un nor pare că le întunecă fericirea: îndoială, presimțire... apoi părăsire.

De la un moment dat (1879) poeziile lui vorbesc despre această despărțire, invocă imaginea celei ce s-a dus, plânge amorul de altă dată: aci mai speră, aci se consolează cu amintirile din trecut până când se convinge că au trecut anii la mijloc și că iubirea s-a stins pentru totdeauna.

Poate "Dalila" este încheierea romanului: 

Tinere ce plin de visuri urmărești vreo femeie
Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee
Se pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că... doamna are minte scurtă, haine lungi! 

Povestea aceasta este ca mai toate poveștile de amor: dar Eminescu a vărsat în poeziile sale accentul unei sincerități așa de profunde, încât cititorii au fost mișcați la rândul lor și și-au văzut în ele propriile lor simțiri.

Muzica a contribuit și ea ca odinioară pentru Alecsandri - să popularizeze poeziile acestea ale lui Eminescu: peste 40 de melodii s-au scris pentru ele.

Nu se poate zice însă că muzica le-a susținut. Ele au avut însușiri proprii destul de puternice pentru ca să se impună.

Alături cu poeziile de amor putem pune câteva elegii: Melancolie și Mai am un singur dor din care se cunosc mai multe variante.

Poeziile lui în formă poporană: Ce te legeni, codrule, Doina ș.a. ne arată adânca lui cunoștință de limba și cugetarea poporană, pe care nici un altul dintre poeții noștri - afară de Alecsandri - n-a știut s-o reproducă cu infinitele-i nuanțe și cu acea caracteristică naivitate care te farmecă.

Cele mai multe poezii însă sunt lucrări filozofice, în care se oglindesc ideile lui pesimiste, dezgustul de viață, adorația trecutului, disprețul prezentului, neîncrederea în viitor: Epigonii, Satirele, Împărat și proletar.

Epigonii cuprinde o antiteză între poeții și scriitorii generațiilor trecute româ nești și între generația poetului. Trecutul e lăudat și toți cei vechi sunt înfățișați cu calități deosebite, căci ei reprezintă "zilele de aur a scripturilor române". Aci critica nu intervine. Cichindel și cu Pralea, pentru care d-l Maiorescu purtase război contra lui Aron Pumnu, sunt slăviți deopotrivă cu Gr. Alexandrescu și cu Alecsandri și sunt arătați ca poeți ce "au scris o limbă ca un fagure de miere". Nu se poate însă aduce lui Eminescu o învinuire de lipsă de simț critic (deși Maiorescu a spus că poeții nu pot fi și critici), fiindcă exagerarea laudei pentru trecut îi servă ca să înjosească mai mult prezentul. Oricare ar putea să fie scăderile celor vechi, ei au fost "inimi mari" și au avut "idealuri" pe când cei de azi - din timpul lui - epigonii - nu mai pot să aibă simțire adevărată nu mai au credință, sunt pesimiști și sceptici.

Poezia produce impresie profundă, mai ales partea primă, prin caracterizări sclipi toare, deși uneori obscure, prin epitetele neșteptate, prin cugetările filozofice ce cuprinde. Ideile nu sunt însă desfășurate cu destulă ordine și ultimele două strofe sunt confuze.

Împărat și proletar ne arată mizeria clasei muncitoare față de viața răsfățată a celor bogați, într-o serie de antiteze de o putere poetică deosebită. Proletarul care vorbește tovarășilor săi "în scunda tavernă mohorâtă" îi îndeamnă la luptă, îi îndeamnă să distrugă tot ce arată mândrie și avere, tot ce arată civilizațiune și înlesnire a traiului și în locul acestei lumi să vie "potopul" și atunci, dispărând cu totul lumea de azi, toți oamenii din altă lume nouă vor trăi în fericire. Această protestare violentă a proletarilor ne-o arată poetul ca petrecându-se la Paris și îndată tabloul se schimbă și ne apare Cezarul, pentru ca contrastul între mizeria ce ne-a înfățișat înainte și situația acestui om care stăpânește țara să fie mai izbitor. Dar acest tablou se schimbă asemenea ca să ne arate violențele luptelor revoluționare. Poezia se sfârșește printr-o serie de reflec țiuni filozofice, care zugrăvesc de minune sufletul lui pesimist. Din întreaga lucrare ar fi fost natural să rezulte un îndemn la muncă spre a se schimba situația socială pe care o găsește nedreaptă, dar în loc de aceasta aflăm o încheiere contrarie. Omul se pietrifică în sclav sau în împărat; de la începutul lumii și până acum așa a fost: "aceleași doruri mascate cu alte haine". Dar atunci de ce protestare, de ce revoltă? În zadar, căci "vis al morții eterne, e viața lumii întregi".

Satira I este o poezie în care ne arată situația sufletească a unui filozof care se preocupă de chestiunea cea nedezlegată a existenței. Aci ni se înfățișează cosmogonia vedică: cum lumea s-a creat din pacea eternă prin mișcarea unui punct care devine tatăl, iar din haos face muma; cum această creațiune va dispărea odată când va reîncepe eterna pace. Dar la ce servesc toate asemenea cugetări, asemenea concepțiuni mărețe?

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfărâmi, orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune. 

În viață lumea nu te ascultă, după moarte nu te înțelege, n-ai mulțumire cât trăiești, n-ai răsplată după moarte. Aci pune el acele versuri în care ridiculizează pe cei ce țin discursuri funebre "lustruindu-se pe ei" sub umbra numelui celui răposat.

Această poezie amară o așază, ca să zicem așa, într-un cadru duios, asociind luna la reflecțiile sale prin cele două apostrofe la lună, cu care începe și sfârșește; 

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară...
Și câți codri ascund în umbră strălucire de izvoare! 

Dacă cele spuse în prima satiră sunt adevărate, atunci te întrebi: de ce să se mai ocupe omul? de ce să învețe? de ce să scrie? Această întrebare și-o pune el în SatiraII, ca răspuns unui prieten care-i impută că nu mai scrie. Unii scriu ca să capete funcțiuni, ca să-și stabilească o pozițiune socială, alții ca să capete glorie. El nu poate face ca unii, nu înțelege de ce ar face ca alții. Gloria e "închipuirea ce o mie de neghiobi ido lului lor închină", în dragoste e numai "durere, înjosire și spoială". Aceasta este școala vieții mature, pe care o pune în contrast cu iluziile tinereții când învăța la școală și asculta "pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii".

Celelalte două satire sunt scrise de pe același plan: se compun din două părți, din care prima arată trecutul cu toate calitățile, a doua prezentul cu toate defectele. Din acest contrast trebuie să rezulte tăria loviturilor sale.

Satira III pune în contrast epoca lui Mircea cu epoca în care trăiește el. Începe prin povestirea întemeierii împărăției turcești, cu visul sultanului, luat - cum a observat Ang. Demetriescu - aproape vorbă cu vorbă din Istoria imperiului otoman a lui Hammer și, arătând cum ajung turcii la Dunăre, povestește o luptă între oastea lui și oastea românească. Criticabilă în unele puncte de detaliu, mai ales dacă e vorba să o punem în față cu istoria, partea aceasta este totuși o admirabilă descripție a luptei, bucată însuflețită de cel mai cald suflu patriotic și național: 

N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid,
Care nu se înfiorează de-a ta faimă Baiazid. 

Și în comparație cu acești oameni stau: saltimbancii, irozii, stâlpi de cafenele, demagogii care înșeală mulțimea și se îmbogățesc exploatând-o. Pentru aceasta face apel la Vlad Țepeș ca să vie și împărțindu-i în două cete, smintiți și mișei, să dea foc pușcăriei și casei de nebuni.

Ca satiră violentă împotriva societății, ar putea fi citată, deși vulgarismele de expresie îi strică adesea avântul poetic; dar când se văd aluzii transparente și atacuri pe față împotriva unor oameni care și-au închinat viața lor pentru țară, atunci satira lui devine simplu pamflet.

Satira IV înfățișează în prima parte o povestire poetică a unui amor de pe la 1400, pe care o pune în față cu proza vieții de azi când femeia, în mijlocul lumii pro zaice și materialiste, e frivolă, e chiar crudă cu adoratorii, când lasă pe unii să privească din stradă prin geamuri lucii și s-o vadă "înconjurată de un roiu de pierde vară". Foarte puțin clară în concepția ei, poezia aceasta are pasagii admirabile și se încheie cu o explozie de deznădejde: 

Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun 

care, fiind dat sfârșitul poetului, te mișcă până la lacrimi.

Între poeziile lui cele mai frumoase sunt și câteva producțiuni de altă natură, povestiri romantice, descripțiuni ale naturii reale sau ale închipuitelor ținuturi din alte lumi; importante cu deosebire prin calitățile stilistice, acestea sunt: Călin, Lucea fărul, Strigoii.

Călin este un basm în versuri în care o fată de împărat, iubită de Făt-Frumos, e izgonită de tatăl său și naște un copil în singurătate, unde iubitul ei o găsește după câțiva ani. Înduplecând pe împărat, acesta o iartă și se face o adevărată nuntă împărătească. Descripțiunile din această poezie sunt, desigur, printre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre; este uimitoare bogăția de cuvinte cu putere descriptivă; sunt pasagii de o muzicalitate poate unică în poezia românească.

Un singur exemplu: 

Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline. 

Luceafărul se servește de un fond care se găsește în multe bucăți chiar în literatura noastră. Sunt basme unde vedem fete de împărat care iubesc soarele ori luceafărul. Heliade ne arată iubirea unei fete din sat pentru Sburător. Mai peste tot copila este nenorocită din pricina amorului care trece dincolo de fire.

În poezia lui Eminescu Luceafărul o iubește așa de mult încât e gata să-și piardă nemurirea și să se coboare în lumea omenească pentru că fata îi cere aceasta: 

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine. 

În realitate ea iubește mai mult pe un paj tânăr și viclean și când află Luceafărul nu se mai coboară și zice: 

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece. 

Poema arată o imaginație bogată și e scrisă într-un stil strălucit și cu claritate în compoziție; dar se poate ca ea să nu fie un simplu basm, ci un simbol și Luceafărul să fie geniul, care rămâne adesea neînțeles.

Strigoii, poezie romantică, în același gen cu Strigoiul lui Sihleanu are o dezvoltare mai mare și concepția poetică e mai clară, deși compoziția are câteva neajunsuri. E vorba de un rege al avarilor, Arald, care a venit cu hoardele lui în Dacia și s-a înamorat de fata unui rege dunărean. Logodit cu ea, o pierde. Disperat, se duce la un vrăjitor, care îl face strigoi ca să se poată întâlni în fiecare noapte cu iubita lui.

Cuprinde pasagii de o putere descriptivă deosebită.

Reputația lui Eminescu s-a stabilit cu greu.

Deși publicase câteva din poeziile sale bune, el era ignorat de unele cercuri sau luat în râs. O revistă din București îl punea alături cu Prodănescu. Aron Densușianu socotea că poezia lui este maladivă și că ea trebuie gonită îndată din literatură, căci e și molipsitoare. O carte apărută la Blaj (anonimă, 1891) consideră că Eminescu este o adevărată nenorocire pentru națiunea română.

Au fost negreșit și aprecieri elogioase. Vremea a dat dreptate acestora din urmă.

Astăzi, când locul lui în istoria literaturii este asigurat, poate fi judecat obiectiv.

E sigur că opera lui Eminescu a captivat tinerimea și că generațiile ce s-au ridicat între 1890 și 1900 au crescut oarecum sub influența lui.

Ce a făcut succesul lui? El a fost simțit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate și cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese sau prozaic sau absolut confuz. Numai Alexandrescu izbutise în direcția aceasta. A mai constat în elementele luate din lite ratura germană, din care se hrănise mai mult, și aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observă Ang. Demetriescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărți vechi și înnoite, bogat în imagini îndrăznețe și energice, și legănat de o armonie particulară. Versificația lui a avut asemenea elemente noi: forme de versuri și de strofe, rime neașteptate.