2. DE CE „PSIHOLOGIE INDIVIDUALĂ?”

Neavizaţii sunt imediat tentaţi să creadă că o asemenea psihologie pune accentul pe individul ca individ, fiind un fel de antiteză la ceea ce reprezintă psihologia socială. „Chiar şi cuvântul german Individualpsychologie – scrie Madelaine Ganz – dă uşor loc la interpretări greşite, căci eşti înclinat să înţelegi prin aceasta o psihologie care s-ar aplica individului. În realitate însă trebuie să ne referim la sensul etimo-logic al cuvântului (individuere). În acest fel câmpul ei de aplicare devine mult mai întins. Este vorba de o psihologie a unui «tot indivizibil» şi care se raportează în acelaşi timp la individul în sine şi la relaţia sa cu comunitatea”-4. Iată-ne, prin urmare, tocmai la polul opus sensului sugerat de simpla percepere a termenului „psihologie individuală”. Într-adevăr, dacă citeşti cărţile lui Adler, ai din ce în ce mai mult impresia că disciplina cultivată de el este sociopsihologia. „Cercetarea de psihologie individuală – va sublinia el în prefaţa la prima ediţie a lucrării Praxis un Theorie der Individualpsychologie – caută să obţină o aprofundare a cunoaşterii omului, posibilă doar prin înţelegerea poziţiei individului faţă de misiunea sa socială distinctă”2”. Scopul mărturisit al operei lui Adler este acela de a face ca oamenii să nu mai treacă unii pe lângă alţii ca nişte monade etanşe, vorbindu-şi fără a putea stabili reale puncte de contact şi comunicare, cum se întâmplă adesea, nu numai în mediile vaste ale societăţii, ci şi în grupurile restrânse, de ordinul familiei. „Cunoaşterea omului – arată Adler – comportă însă încă o latură, la fel de importantă, reprezentată de aşa-numitul aspect social al acesteia. Este neîndoilenic faptul că oamenii s-ar comporta mai bine unii faţă de alţii, că ei s-ar apropia mai mult daca s-ar înţelege mai bine unii pe alţii. Această posibilitate de inducere în eroare constituie un pericol imens pentru societate. Acest pericol trebuie să-i demonstrăm noi colaboratorilor noştri, pe care vrem să-i iniţiem într-ale vieţii. Ei trebuie să devină capabili să recunoască tot ce este inconştient în viaţă, toate deghizările, disimulările, şiretlicurile şi perfidiile, spre a-i putea avertiza pe cei pândiţi de asemenea primejdii şi a le veni în ajutor. Numai cunoaşterea omului, conştient practicată, ne va sluji în acest sens”26. Psihologia adlenană îşi anexează, în consecinţă, o etică şi o pedagogie, are în vedere o tablă de valori morale şi îşi propune să-i asigure promovarea. Ca psihologie axiologică şi pedagogică („einer Art von ărtzlichen Pădagogik”= „un soi de pedagogie medicală” o va numi Freud)27, psihologia individuală va considera că atât cazurile dificile din punct de vedere educaţional, cât şi cele dificile din punct de vedere psihoterapeutic au un singur remediu valabil, cu caracter universal, recte dezvoltarea sentimentului de comuniune socială, iar la scara maximă – dezvoltarea sentimentului cosmicităţii omului. „A căuta sensul vieţii – scrie el – nu are valoare şi importanţă decât dacă se ţine cont de sistemul de relaţie om-cosmos. Este uşor de înţeles că cosmosul dispune în această relaţie de o putere creatoare. Cosmosul este, ca să spunem aşa, tatăl întregii vieţi. Iar viaţa în totalitatea ei este în luptă continuă pentru satisfacerea exigenţelor cosmosului”

Aşadar, psihologia individuală nu se mărgine’şte la studiul individului ca entitate socială, ci se extinde larg la societate, definind omul ca fiinţă eminamente socială, animată de un sentiment înnăscut de comuniune umană20, pentru ca în cele din urmă această psihologic să-i privească pe om ca fiinţă cosmică, având de îndeplinit un rol în Cosmos. „Sentimentul solidarităţii, al comuniunii sociale, este implantat de natură în sufletul copilului şi nu părăseşte individul decât sub acţiunea celor mai grave maladii ale vieţii psihice. De-a lungul întregii vieţi, acest sentiment este nuanţat, se restrânge sau se amplifică, în cazurile favorabile depăşind cercul membrilor familiei, spre a cuprinde tribul, poporul, umanitatea.

Poate să depăşească chiar şi aceste limite şi să iradieze asupra animalelor, plantelor sau a altor obiecte, neînsufleţite, cuprinzând în cele din urmă cosmosul universal”.

Freud are dreptate când denunţă plagiatele adesea abil traves-tite ale lui Adler: acest „sentiment al comuniunii sociale”, nativ, care îi uneşte pe oameni între ei şi întreaga umanitate cu infinitul cosmic, nu este altceva decât „Eros”-ul freudian, un „alter ego” al libidoului universal. Pe de altă parte însă prin „psihologia individuală” adleriană socialul îşi ia o spectaculoasă revanşă asupra biologismului freudian, aspect minimalizat de Freud la un moment dat31. Repu-nând în drepturi dimensiunea socială definitorie a omului, „psihologia individuală” aduce psihanalizei zise „ortodoxe” un amenda-ment capital, care s-a dovedit ulterior perfect asimilabil de către o concepţie care, oricum, ori de câte ori a fost somată, nu a ezitat să-şi legitimeze fundamentele sociale.