3. „COMPLEXUL DE INFERIORITATE” LA SCARĂ MONDIALĂ.

„Sentimentul de inferioritate şi complexul de inferioritate – aceste concepte fundamentale ale psihologiei individuale, care altădată, asemenea protestului viril, îi făceau pe psihanalişti să vadă negru înaintea ochilor – sunt astăzi (constată Adler cu satisfacţie, n. n.) în întregime acceptate de Freud”n.

Conceptele invocate sunt cu adevărat fundamentale pentru doctrina adleriană, pentru care a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate, care cere o compensare permanentă33, legea vieţii fiind triumful asupra dificultăţilor. Am şi văzut, în linii mari, ce înţelege Adler prin acestea. Sentimentul de inferioritate, generat de sesizarea (nu neapărat conştientă) a insuficienţelor cutărui sau cutărui organ, devine pentru individ un factor stimulator al dezvoltării psihice. Aşa, de exemplu, strabismul, anomaliile de acomodare ale organului vizual, fotofobiile, hipoacuziile, mutismul, logone-vroza şi alte tulburări de vorbire, inconvenientele organice şi psihice cauzate de vegetaţiile adenoide, afecţiunile frecvente ale organelor de simţ, căilor respiratorii şi digestive, malformaţiile şi urâţenia, semnele periferice de degenerescentă care trădează inferiorităţi mai profunde, hidrocefalia, rahitismul, anomaliile scheletului (scolioză, cifoză, genu valgum sau genii varum, pes varus sau pes valgus) ^4, incontinenţa persistentă anală sau uretrală, viciile de conformaţie ale organelor genitale, defecte ale cordului, arterelor, ale glandelor endocrine, ca şi alte nenumărate anomalii, pe scurt, existenţa unui organ deficitar ca formă şi funcţie, „impun traiectelor nervoase corespondente şi suprastructurii psihice un efort de natură să aducă din partea acesteia o compensaţie, în cazul în care ea este posibilă, caz în care legăturile care ataşează organul inferior de lumea exterioară trebuie să-şi găsească o întărire în suprastructură. Orga nului vizual atins de inferioritate originară îi corespunde o percepţie vizuală exacerbată35, un aparat digestiv atins de inferioritate va avea drept corolar o intensificare a activităţii psihice, în raport cu tot ceea ce priveşte sau are tangenţă cu alimentaţia; această intensificare se va transpune în lăcomie, poftă de câştig şi, prin intermediul echiva-lentului reprezentat de bani, se vor întări spiritul de economie şi avariţia”.

Cu atari explicaţii suntem în imediata „vecinătate” a psihanalizei freudiene, căci, după Freud, copiii care, bunăoară, muşcă sânul mamei, ca adulţi devin nişte certăreţi şi sarcastici, veşnic în căutare de scandaluri, pe când cei înţărcaţi prea devreme vor deveni beţivi, încercând să înlocuiască cu alcool laptele de care au fost privaţi intempestiv. În aceeaşi manieră „parapsihanalitică”, Adler va susţine că în privaţiunile şi senzaţiile de inconfort din primii ani ai copilăriei, în sentimentul de inferioritate al copilului, generat de imaturitatea organelor sale, de lipsa de independenţă în relaţiile cu părinţii etc. Trebuie căutat punctul de plecare al unui anumit număr de trăsături de caracter, foarte generale, care fac din copil un individ agresiv, cu ambiţia afirmării superiorităţii faţă de ceilalţi. „Acest sentiment de inferioritate – specifică Adler – este cauza neastâm-părului copilului, a dorinţei sale de acţiune, de a juca diverse roluri, de a-şi măsura puterea cu alţii, ca şi cauza viziunilor sale anticipa-toare privind viitorul, a pregătirilor sale pe plan fizic şi psihic în acest sens. Întreaga educabilitate a copilului depinde de acest sentiment de insuficienţă (Insufficienzgeftihl). În felul acesta viitorul devine pentru el o ţara a făgăduinţei în ceea ce priveşte compensaţiile”37. Încă din fragedă copilărie, printr-un proces inconştient, se trasează liniile unui „stil de viaţă”, de regulă invariabil, la baza căruia stă conceperea unui „plan secret”, ca şi cum ar fi vorba de pregătirea unui act subversiv. „Tendinţa infatigabilă spre superioritate încearcă să ascundă acest complex (de inferioritate, n.n.) printr-un complex de superioritate care, întotdeauna în afara sentimentului de comuniune socială, ţinteşte la aparenţa unei superiorităţi personale”3ii. În asemenea cazuri se impune ca „stilul de viaţă” să fie modificat radical, în sensul integrării sociale a individului deviant, deoarece „a fi om nu este doar un fel de a vorbi, ci a fi o parte dintr-un întreg, a te simţi parte dintr-un întreg”.

Pârghia modificării „stilului de viaţă” este mereu una şi aceeaşi, constând în consolidarea sentimentului de comuniune socială.

„Tehnologia” punerii în practică a acestei pârghii nu este de obicei descrisă, ci numai prescrisă. Chiar şi suferinţe cum sunt cefaleea nevrotică, migrena, nevralgia trigemenului şi accesele epileptoide, acolo unde tulburările organice lipsesc – ne asigură Adlerân ultima sa carte – vor putea fi vindecate, chiar şi definitiv, printr-o modificare a stilului de viaţă, printr-o scădere a tensiunii psihice, printr-o lărgire a sentimentului de comuniune socială, panaceul său universal.

Dar, susţine pe de altă parte întemeietorul „psihologiei individuale”, nu numai individul ca atare, ci şi specia umană în întregul ei s-a dezvoltat tot datorită slăbiciunii sentimentului de inferioritate faţă de celelalte specii, compensarea supremă având loc prin constituirea societăţii omeneşti. „în ceea ce priveşte structura sa naturaiă – scrie Adler – omul este o fiinţă inferioară. Dar această inferioritate constitutivă, pe care şi-o conştientizează ca pe un sentiment de neîmplinire şi de insecuritate, acţionează permanent ca un stimulent în direcţia descoperirii unei căi de adaptare la viaţă, unde să-şi creeze situaţii în care să fie echilibrate dezavantajele poziţiei omului în natură. Este vorba, în fond, tot despre organul psihic, care arc capacitatea de a realiza adaptarea şi securitatea”.

Complexul de inferioritate este astfel pre/entat ca un fenomen universal care a prezidat geneza omenirii. „Gorila – scrie el altundeva —, căreia îi admirăm forţa, tigrul, cel mai redutabil dintre animale, nu au nevoie de comunitate. Omul, dacă ni-1 reprezentăm lipsit de toate binefacerile culturii, despuiat de toate mijloacele pe care i le-a procurat inteligenţa, ar fi fost pierdut încă din prima zi, fără cooperare, în pădurea virgină. Observaţia noastră ne duce şi mai departe. Achiziţiile cele mai preţioase ale omului i-au venit de la inferioritatea sa‘.

Caracterul „parapsihanalitic” al acestei speculaţii de antropo-logie este evident. În Totem şi Tabu (1913), alambicând o idee a lui Darwin, Freud se străduieşte să demonstreze că la originea unor fenomene sociale, în special desprinderea omului din „hoarda primi – tivă”, ar sta „complexul lui Oedip”, în timp ce Adler pune întregul Univers sub stăpânirea unui „complex de inferioritate” primordial, în acest demers el este de o perseverenţă care adesea frizează artificiul şi stridenţa. Astfel, dintre copii, cadetul ar fi inamicul jurat al principiilor şi regulilor, un adversar al puterii stabilite, pe care are tendinţa s-o atace în orice condiţii, în vederea răsturnării în favoarea sa a raportului de forţe. Criminalitatea nu ar fi decât rezultatul exhibării sentimentului de superioritate. Prostituţia ar fi un mijloc prin care femeile, animate de proverbialul „protest viril”, îi umilesc pe bărbaţi, care le socotesc inferioare. Cum are loc această para-doxală umilire? Foarte simplu: pe când bărbatul care se serveşte de o prostituată crede a-şi dovedi superioritatea faţă de ea, femeia îl stoarce de bani şi, în felul acesta, îl degradează la starea de mijloc de subzistenţă (!) Numai la dogmaticii pansexualismului se mai pot întâlni interpretări atât de siluite,