4. INDIVIZIBILITATE ŞI STRUCTURĂ.

Sistemul psiho-etico-pedagogic al lui Alfred Adler este logic (până la absurd!) în articulaţiile sale numai dacă se are în vedere teoria „complexului de inferioritate”. În rest, contradicţiile cele mai elementare abundă. El susţine, de exemplu, pe de o parte ideca indivizibilităţii personalităţii umane (individuus!), dar pe de altă parte nu ezită să vorbească la fiecare pas despre „structura psihică” sau despre structura „organului psihic”. Structură indivizibilă însă nu poate exista. Dacă matematicienii admit, în lumea construcţiilor abstracte, „mulţimi” compuse dintr-un singur element (caz în care copula „compuse” este o absurditate) şi „mulţimi vide”, în lumea reală nu există şi nu pot exista sisteme „compuse” dintr-un singur element, adică structurate şi în acelaşi timp indivizibile, întrucât o structură presupune cel puţin două elemente şi raporturile dintre ele, ergodivizibilitatea ca o consecinţă nu numai logică, dar şi ontologică. Un organism uman, de exemplu, îşi poate continua viaţa fără apendice, fără splină, fără un rinichi sau fără un plămân, fără amigdale, fără ochi, fără urechi, fără tuspatru membrele, deşi toate acestea sunt elemente (şi nu toate apendiculare!) ale organismului ca structură sistemică. Organismul îşi continuă viaţa şi în cazul unor imense lacune în structura psihicului, proba făcându-ne-o existenţa idioţilor, de pildă, nivelul cel mai de jos al deficienţei mintale. Înseşi ideile adleriene de inferioritate a organelor şi de compensare-supracompensare presupun stări de structură şi transformări de structură, inclusiv ideea divizibilităţii structurii, în cazurile în care din „stilul de viaţă” trebuie eliminate şi, ne asigură Adler, de fapt se şi ajunge la eliminarea unor componente antisociale din concepţia despre lume şi viaţă a individului şi la „înlocuirea” unor trăsături de caracter prin altele, mai conforme cu integrarea socială.

La drept vorbind, ideea indivizibilităţii psihicului vine în flagrantă contradicţie cu optimismul pedagogic al acestui oculist convertit la psihologie şi psihoterapeutică43. El nu numai că neagă orice potenţial sau substrat înnăscut pentru trăsăturile de caracter

(ceea ce, desigur, este veridic, dar în contradicţie cu propria sa concepţie despre „inferiorităţi” înnăscute care, de fapt, după Adler, ar determina caracterul ca trăsătură a personalităţii omului)45, ci neagă şi caracterul nativ a ceea ce noi numim „tip de activitate nervoasă superioară” sau, în termenii psihologiei clasice, „temperament”, postulând dislocarea facilă a acestora, trecerea fără dificultăţi insurmontabile de la un tip la altul, ca şi cum ar fi vorba de înlocuirea mecanică de tipuri de motoare în caroseria unui automobil. „Seântâmplă.

— Scrie el – ca diferitele temperamente sa se detaşeze unul de altul. De exemplu, un copil care la început este coleric va deveni mai târziu melancolic şi poate în cele din urmă flegmatic. În legătură cu sanguinicul trebuie să constatăm că în el se manifestă individul care, ca copil, a fost cel mai puţin expus să-şi exercite sentimentul de inferioritate, în care nu s-au produs câtuşi de puţin deficienţe organice şi care n-a suferit de pe urma excitaţiilor puternice, aşa încât s-a putut dezvolta în linişte, obişnuindu-se să iubească viaţa şi să înainteze în ea cu paşi siguri”^6. Daca ar fi să se respecte întocmai fundamentele „psihologiei individuale” adleriene, ar trebui, dimpotrivă, să se tragă concluzia că toţi sanguinicii sunt sortiţi să devină nişte nulităţi, deoarece le lipseşte imboldul magic al „sentimentului de inferioritate”.

Tinzând, aşa cum bine observă Josef Rattner, să reducă rolul determinismului biologic şi al eredităţii, spre a face cât mai mult loc posibilităţilor individuale47 (ca şi cum o „vocaţie”, un „dar”, un element nativ nu ar constitui în acelaşi timp şi o „posibilitate individuală”!), Adler se angajează până la urmă pe o cale divergentă faţă de propria sa cale, sprijinindu-se în mod critic – din punctul său de vedere – şi pe cunoscuta lucrare a lui Ernest Kretschmer, Charakter und Temperament (1921), în care se demonstrează relaţiile dintre temperament şi sistemul endocrin48. Dar acest lucru îl face numai pentru că găseşte din nou material apt să-i ilustreze teoria „complexului de inferioritate”. După ce ne arată că tipurile sunt de o rară flexibilitate şi că, de exemplu, temperamentul flegmatic nu este niciodată altceva decât „o mască artificială”, „o manieră de securizare, un răspuns semnificativ la întrebările puse de viaţă” şi că, prin urmare, cu greu s-ar putea admite rolul secreţiilor endocrine în determinarea temperamentul ui4y, Adler scrie: „Nu putem trece uşor peste această observaţie semnificativă, chiar dacă s-ar ajunge să se demonstreze că au temperament flegmatic doar cei la care s-a dovedit o tulburare patologică în secreţia glandei tiroide. Nu aceasta este esenţa fenomenului, ci avem de-a face aici cu un întreg fascicul de cauze şi de scopuri, cu un întreg complex de funcţiuni organice şi de influenţe exterioare, care generează mai întâi un sentiment de inferioritate organică, de unde pornesc apoi tentativele individului, dintre care una poate fi protejarea, cu ajutorul unui temperament flegmatic, a sentimentului personalităţii, împotriva lezării acestuia.

Cu alte cuvinte, ne regăsim aici în faţa unui tip despre care am mai discutat, numai că acum trebuie să specificăm că pe primul plan trec inferioritatea organică a glandei tiroide şi consecinţele ei, inferioritate care determină situarea pe opoziţie mai modestă în viaţă şi pe care acum încearcă să o compenseze printr-un artificiu psihic, cum este nepăsarea”50. Iar mai departe: „Dat fiind apoi faptul că suntem obligaţi să admitem că, în realitate, nu există nici un aspect al vieţii psihice care să se poată raporta direct la funcţiile glandelor sexuale, că nu există aspecte care să rezulte dintr-o situaţie determinată „glande sexuale-boală”, înseamnă că şi aici ne lipseşte baza solidă pentru o fundamentare psihologică. Putem să stabilim doar că şi de la glandele sexuale emană anumite impulsuri necesare vieţii, impulsuri care pun bazele poziţiei copilului în mediul său specific, dar care pot să provină şi de la alte organe şi care nu conduc în mod necesar la o structură psihică clară”.

Critica absolutizării determinismului biochimic al vieţii psihice trebuie să aibă, bineînţeles, votul nostru, dar Adler o face în favoarea monoideismului său absolutizant prin definiţie, punând la baza întregului comportament uman „complexul de inferioritate” şi adaptând, cu sadismul teoretic de rigoare, toate faptele la acest „pat alluiProcust”.

Dacă Adler accentuează caracterul unitar şi de unicat al fiecărei persoane umane, afirmând câteodată că diviziunea psihicului în conştient şi inconştient este artificială52 şi încercând să estompeze colţurile şi scizurile structurii psihicului (mitica indivizibilitate a personalităţii), el o face în semn de reacţie, adesea necontrolată logic, împotriva freudismului, care legitimase o viziune structuralistă în psihologie; în realitate însă Adler îşi subminează propria poziţie teoretică (pentru care s-a propus denumirea de monism psihic53, dar pentru care mai convenabil ar fi termenul monolilism psihic), făcând frecvent uz de sirrtagma „structură psihică” şi distingând un conştient şi un inconştient, acesta din urmă incluzând „planul de viaţă”, „stilul de viaţă”, „sentimentul de inferioritate”, „sentimentul de comuniune socială” etc. Şi demonstrând astfel, de fapt, divizibilitatea personalităţii, cu osebire în cazurile de reeducare, reeducarea neputând fi decât restructurare. Iată în acest sens un citat foarte edificator, pe potriva a nenumărate pagini din opera suprasa-turată de motive iterative a lui Adler: „Plan de viaţă şi opinie se completează reciproc. Amândouă îşi au rădăcinile într-o perioadă în care copilul este incapabil să formuleze în cuvinte şi concepte concluziile experienţei sale. Dar deja în acest stadiu el începe să-şi dezvolte formele generale ale conduitei, pornind de la concluzii neverbale, adesea de la evenimente inconsistente sau de la experienţe inefabile, puternic afective. Aceste concluzii generale şi tendinţele corespunzătoare, formate într-o perioadă în care cuvintele şi conceptele lipsesc, cu toate că se modifică şi se denaturează, continuă să acţioneze ulterior, când simţul comun intervine ca factor mai mult sau mai puţin corectiv şi când îi poate împiedica pe oameni să se bizuie prea mult pe reguli, pe fraze sau principii. Cum vom vedea mai departe, datorăm simţului comun, întărit de sentimentul comuniunii sociale, această eliberare de sub tirania unor încercări exagerate de securitate şi apărare, care sunt expresia unui penibil sentiment de inferioritate şi insecuritate. Cazul care urmează, destul de obişnuit, dovedeşte între altele că acelaşi proces eronat se produce şi la animale: un căţeluş a fost dresat să-şi urmeze stăpânul pe stradă.

Era destul de avansat în această deprindere, când, într-o zi, nu rezistă impulsului de a sări asupra unui automobil în mers. Fu izbit lateral, fără a fi rănit. Era, desigur, o experienţă singulară, pentru care nu putea avea de-a gata un răspuns înnăscut. Nu s-ar putea vorbi decât cu greu de un răspuns condiţionat, daca vom spune că acest câine a continuat să facă progrese în dresajul său, dar că era cu neputinţă să-i mai duci Ia locul accidentului. El nu se temea nici de stradă, nici de vehicule, ci de locul întâmplării, pentru că ajunsese la o concluzie generală, din acelea din care trag uneori şi oamenii: locul este de vină, nu propria neatenţie şi lipsa de experienţă. Pericolul te pân-deşte totdeauna din acelaşi loc. Mulţi oameni procedează ca acest câine, întreţin prejudecăţi asemănătoare şi reuşesc cel puţin performanţa de a nu mai putea fi prejudiciaţi «într-un anumit loc».

Structuri analoage găsim adesea în nevroză”.

Nu este prea greu de identificat în structurile psihice descrise de Adler corespondenţi ai structurilor „aparatului psihic” descris de Freud. „Planul de viaţă”, de exemplu, despre care Herbert Schafler ne spune că reprezintă motivaţiile inconştiente proprii fiecărei fiinţe umane, o lege inconştientă care guvernează personalitatea, corespunde „Sinelui” freudian (das Es), „idealul de personalitate” corespunde „Eului ideal”, „stilul de viaţă” corespunde „Supraeului” (das Uberich), „simţul comun” este echivalentul „principiului realităţii”, după cum, de asemenea, chiar în citatul de mai sus se pot distinge o serie de „mecanisme de apărare” ale „Eului”. Eul (conştiinţa de sine) se dezvoltă ca o putere de previziune, de adaptare anticipativă, ca o ficţiune premeditată, ca un fel de „organ al gândirii”, generat de permanentul sentiment de insecuritate55. Conştiinţa ca atare prinde consistenţă pe măsură ce se constituie şi se rafinează limbajul.

„Limbajul – scrie Adler – prezintă o semnificaţie din cele mai profunde pentru dezvoltarea vieţii psihice umane. Gândirea logică nu este posibilă decât dacă dispune de limbaj, care, singur, permite formarea noţiunilor”.

În Ober den Nervosen Character se trage o concluzie care calchiază concepţia freudiană a filiaţiei materiale a psihicului: „ceea ce noi numim viaţă psihică, Psyche, naşte din viaţa organică, obiectivă, din reflex sau din instinct, din viaţa pulsională”57. Principiul economic adlerian (analog „libidoului”) se numeşte voinţă, iar uneori, după Henri Bergson, elan vital. Psihonevrozele nu sunt decât un produs al amorului-propriu, al ambiţiei şi vanităţii, servind în ultimă analiză la protejarea individului faţă de un contact prea dur cu viaţa şi exigenţele acesteia. Nevroticul, care îşi structurează un „ideal de personalitate” ca un complement al dorinţei de securitate şi la care primează voinţa de putere, ca expresie a căutării perfecţiunii58, căutare mai febrilă decât la ceilalţi indivizi, pune în evidenţă marcante structuri specifice în acest sens, fapt care nu-i scapă lui Adler, care, la un moment dat, ne pune chiar şi în faţa unei scheme grafice a „idealului de personalitate ca scop” („Personlichkeitsideal als Zweck”) ^, pe care ne-o explică într-o terminologie structuralistă

(componente, asociaţii posibile între „elementele componente” etc). „Idealul de personalitate – scrie el – prezintă, fireşte, cel puţin în majoritatea cazurilor, un mare număr de nuanţe, fiecare fiind determinată de o inferioritate organică distinctă, cei mai mulţi indivizi având în general mai mult decât o inferioritate. Iată aici o schemă provizorie, cu siguranţă incompletă, deoarece nu s-a ţinut seama de rectificările aduse de sentimentele altruiste, schemă care se potriveşte mai mult psihicului abstract al individului nevrotic decât structurii concrete şi reale a psihicului sănătos. Consultând această schemă, destinată să ne ofere un mijloc de orientare superficială, trebuie să ne gândim la nenumăratele asociaţii posibile între elementele care o compun”.

Fiecare vector al nevrozei, ca şi mecanismul psihic pe care acesta se sprijină, ne spune Adler, poate deveni conştient sau poate fi făcut accesibil conştiinţei cu ajutorul unei imagini-amintire („Erinnerungsbild”)61, care poate să-şi aibă sursa în experienţa infantilă sau poate fi doar un produs al imaginaţiei, un simbol, un fel de etichetă care desemnează un anumit mod de reacţie. Această imagine care, conform principiului efortului minim al lui Avenarius, rezultă din tendinţa de economie a gândirii, nu este decât reziduul unui eveniment psihic, prin intermediul căruia s-a realizat la un moment dat voinţa de putere. După Adler, dorinţa de dominaţie apare din cea mai fragedă copilărie, copiind un model indiscutabil, plasat la o altitudine maximă, conceput din toate perfecţiunile imaginabile, pe când individul îşi impune un efort voluntar durabil „spre a urmări cu ochii închişi, cu o ascultare oarbă, ideea directoare reprezentată de voinţa de putere”62. O serie de „încercări de tato-nare” au drept scop realizarea compensării sentimentului de inferioritate primitiv. „într-o situaţie de inferioritate psihică, ideea directoare, personificată, divinizată – scrie Adler —, apare adesea ca un al doilea Eu, ca o voce interioară care, asemenea demonului lui Socrate, avertizează, încurajează, pedepseşte, acuză”63. Avem aici un calc cât se poate de străveziu al Supraeului definit de Freud, fiind vădit faptul că Adler nu a putut evita eşafodajul structural al aşa-nu-mitelor „instanţe ale psihicului” descrise de părintele psihanalizei, pe care le combate pur şi simplu formal, din raţiuni de polemică programată afectiv, dar pe care, pe de altă parte, le adoptă sub travestiri lesne de străpuns.