3. DIRECŢII ALE DEZVOLTĂRII CARACTERULUI.

Corespunzător cu orientarea pe care copilul o va urma în dezvoltarea sa psihică, va avea loc şi formarea trăsăturilor sale de caracter.

Această orientare se va înfăţişa fie sub forma unei linii drepte, fie sub forma uneia cu cotituri. În primul caz copilul va tinde la realizarea rectilinie a scopului său şi îşi va dezvolta, în această perspectivă, un caracter agresiv, curajos. Se poate spune că dezvoltarea iniţială a caracterului are totdeauna ceva din această agresivitate şi fermitate, dar că dificultăţile vieţii ajung uşor să facă această linie mai flexibilă. Aceste dificultăţi, după cum este cunoscut, sunt determinate de puternica împotrivire a adversarilor, aşa încât copilul nu poate ajunge la superioritate în linie dreaptă. El va încerca să facă ocoluri, să evite, într-un fel oarecare, aceste dificultăţi. De-a lungul acestei căi cu ocolişuri el va dobândi, iarăşi, anumite trăsături de caracter. În acelaşi mod acţionează asupra formării caracterului şi toate celelalte dificultăţi cu care am şi făcut cunoştinţă, cum sunt deficienţele organelor, jignirile suferite din partea anturajului copilului şi altele de acest fel. Importante sunt, apoi, influenţele mediului mai larg, de dincolo de limitele familiei, influenţe care reprezintă o irezistibilă forţă pedagogică. Căci viaţa publică se reflectă în cerinţele, gândurile şi sentimentele educatorului însuşi, care orientează în aşa fel activitatea pedagogică încât aceasta să concorde cu viaţa socială şi cu cultura dominantă.

Dificultăţile de tot felul constituie totdeauna un pericol pentru dezvoltarea rectilinie a caracterului. De aceea drumul pe care apucă copilul întru atingerea scopului său privind puterea2 se va abate mai mult sau mai puţin de la linia dreaptă. În timp ce, în primul caz, atitudinea copilului este neclintită, pe una şi aceeaşi linie, greutăţile fiind înfruntate direct, în al doilea caz apare un cu totul alt copil, care de-acum a învăţat că focul te arde, că există adversari, că trebuie să fii prevăzător. El va încerca să-şi atingă pe căi ocolite, prin viclenie, ţelul privind punerea sa în valoare şi situarea pe o poziţie de forţă.

Dezvoltarea sa ulterioară va depine de gradul de diviere de la linia dreaptă, de faptul că este prea prudent sau, dimpotrivă, imprudent, de concordanţa cu nevoile vieţii sau de abandonarea lor. Nu-şi va mai aborda direct îndatoririle, va deveni poltron sau timid, nu te va mai privi în ochi, nu va mai spune adevărul. Alt tip de copil, dar, cu toate acestea, acelaşi scop. Comportamentul diferă, nu însă şi intenţionalitatea.

Ambele direcţii de dezvoltare sunt, până la un anumit punct, valabile, mai ales dacă copilul nu a adoptat încă forme rigide, dacă principiile sale sunt încă flexibile, încât să nu bătătorească aceeaşi cale, ci are suficientă iniţiativă şi supleţe pentru a găsi o altă formă atunci când cealaltă s-a dovedit infructuoasă.

Adaptarea la cerinţele colectivităţii presupune, aşadar, o viaţă în comun armonioasă. Copilul poate fi uşor făcut să se adapteze, atâta timp cât nu a adoptat o atitudine ostilă faţă de anturajul său. Iar conflictul în interiorul familiei este evitabil doar dacă educatorii îşi pot înfrâna propria lor aspiraţie către putere, aşa încât aceasta să nu devină o povară apăsătoare pentru copil. Dacă ei, de asemenea, au o bună înţelegere a dezvoltării copilului, vor putea evita apariţia unor trăsături de caracter unidirecţionate, degenerarea curajului în impertinenţă, a independenţei în egoism brutal. Tot aşa, vor putea să preîntâmpine trecerea de la adaptare la o ascultare de sclav, determinată de o autoritate care uzează de mijloace violente, caz în care copilul se închide în sine şi ocoleşte adevărul, pentru că se teme de urmările sincerităţii. Căci constrângerea practicată adesea în educaţie este un procedeu temerar şi determină cel mai adesea numai o falsă adaptare, ascultarea obţinută cu de-a sila fiind doar una aparentă. Chiar dacă ar acţiona asupra copilului, mijlocit sau nemijlocit, toate dificultăţile imaginabile, totdeauna în sufletul acestuia va răzbate un reflex al situaţiei generale, luând forma corespunzătoare, fără spiritul critic de rigoare, fie pentru că copilul nu izbuteşte aceasta, fie pentru că adulţii din preajma copilului ignoră cu totul aceste procese psihice care au loc la copil, sau nu le înţeleg.

Putem clasifica oamenii şi altfel, adică potrivit modului în care înfruntă dificultăţile. Optimiştii sunt acei oameni la care dezvoltarea caracterului urmează, în ansamblu, o direcţie lipsită de ocoluri. Ei înfruntă cu curaj toate greutăţile, fără a le lua în tragic. Au o statornică încredere în sine şi îşi formează cu uşurinţă o atitudine favorabilă vieţii. Ei nu sunt peste măsură de pretenţioşi, pentru că se auto-estimează în chip judicios şi nu se simt frustraţi. Suportă mai uşor necazurile decât ceilalţi, care totdeauna găsesc motive să se considere slabi şi neputincioşi. În situaţiile critice ei rămân fermi în convingerea că răul poate fi îndreptat.

Optimiştii pot fi recunoscuţi şi după aspectul lor exterior. Ei nu se arată temători, vorbesc deschis şi liber, fără a se jena. Ar putea fi zugrăviţi plastic ca nişte oameni care îşi întâmpină semenii cu braţele deschise. Contactează cu uşurinţă pe ceilalţi şi se împriete-nesc repede, pentru că nu sunt suspicioşi. Vorbesc cursiv, ţinuta şi umbletul le sunt naturale. Acest tip nu se întâlneşte decât rareori în stare pură, aproape exclusiv în primii ani ai copilăriei. Există însă diferite grade de optimism şi de seninătate, cu care ne putem declara mulţumiţi.

La polul opus găsim tipul pesimiştilor, care pun cele mai dificile probleme pedagogice. Sunt cei care, ca urmare a evenimentelor şi impresiilor din copilărie, au rămas cu un sentiment de inferioritate, dificultăţile de tot felul dându-le senzaţia că viaţa nu este uşoa-ră. O dată intrată în orbita concepţiei pesimiste despre lume, alimentată de tratamentul nedrept care li se aplică, privirea pesimiştilor va cădea fără încetare asupra părţilor întunecate ale vieţii. Mult mai conştienţi decât optimiştii cu privire la greutăţile vieţii, ei îşi pierd lesne curajul. Adesea, sub imperiul unui sentiment de incertitudine, caută un sprijin, ’ceea ce de obicei se manifestă în exterior prin imposibilitatea de a rămâne singuri, ca în cazul copiilor care încearcă să se agate de fusta mamei sau o strigă într-una. De multe ori acest strigăt după mama poate persista până la vârste înaintate.

Circumspecţia deosebită a acestui tip se vădeşte în atitudinea sa, care de cele mai multe ori este sfioasă, temătoare, calină, prudent calculată, pentru că mereu sunt adulmecate pericole. Somnul va fi agitat. În general, somnul este un excelent instrument de măsurare a gradului de dezvoltare psihică la om. Tulburările de somn sunt întotdeauna un semn de prudenţă şi incertitudine exagerate. Este ca şi cum aceşti oameni ar sta tot timpul de pază, ca să se apere cât mai bine contra ostilităţilor vieţii. Se poate vedea de aici, de asemenea, cât de puţin stăpânesc pesimiştii arta de a trăi, cât de puţin înţeleg ei viaţa şi relaţiile ei, cât timp nu pot avea parte măcar de un somn bun.

Dacă ar avea realmente dreptate, atunci nu le-ar fi permis să doarmă.

Dacă viaţa ar fi într-adevăr atât de grea, atunci somnul ar fi de fapt un fenomen dăunător4. În înclinaţia de a lua atitudine împotriva unor asemenea fenomene naturale se trădează incapacitatea vitală a acestui tip. Uneori nu se semnalează tulburări de somn, ci alte manifestări insignifiante, cum ar fi grija ca uşa să fie bine închisă, apariţia în vis a unor hoţi care sparg casa etc. Chiar şi în poziţiile pe care le ia în timp ce doarme este de recunoscut acest tip. Adesea asemenea oameni se strâng covrig pe o palmă de loc sau îşi trag plapuma peste cap.

Pornind de la un alt punct de vedere, putem clasifica oamenii în agresori şi agresaţi. Atitudinea agresivă se vădeşte, înainte de toate, în amplitudinea mişcărilor. Dacă indivizii respectivi sunt curajoşi, curajul lor va căpăta proporţii, ei voind să-şi demonstreze lor înşile şi să le demonstreze şi altora că sunt capabili de fapte mari.

Ei îşi trădează astfel profundul sentiment de insecuritate care, în fond, îi stăpâneşte. Alţii vor încerca să reprime în ei blândeţea şi afecţiunea, care le apar drept semne de slăbiciune. Ei vor voi totdeauna s-o facă pe grozavii, adesea cu o grosolănie frapantă. Tipul agresorului va prezenta de multe ori şi trăsături cum sunt brutalitatea şi cruzimea. Dacă înclină spre pesimism, adesea toate relaţiile lor cu mediul se schimbă, ei neîmpărtăşind preocupările celor din jur, nesimpatizând cu aceştia şi opunându-se tuturor în mod ostil.

Autoestimarea conştientă poate atinge la ei un grad considerabil, făcându-i să se umfle în pene de mândrie, aroganţă şi infatuare. Ei pot afişa o atare înfumurare, de parcă ar fi obţinut realmente mari izbânzi. Dar grosolănia cu care fac totul, superficialităţile lor, nu numai că perturbă viaţa în comun, ci lasă să se întrevadă că totul în ei nu este decât o construcţie artificială, ridicată pe o temelie nesigură şi clătinătoare. Aşa se înfiripă atitudinea lor agresivă, care se menţine câtva timp.

Dezvoltarea ulterioară a unor asemenea oameni nu este lipsită de asperităţi. Societatea omenească nu este favorabilă unor astfel de fiinţe. Fie şi numai prin faptul că şochează, ei se fac antipatici. Prin permanentele lor strădanii de a obţine supremaţia, intră repede în conflict cu ceilalţi, în special cu tovarăşii de idei, la care ei suscită spiritul de concurenţă. Viaţa lor va fi un lanţ neîntrerupt de lupte, iar când, cum este aproape de neînlăturat, suferă înfrângeri, adesea linia lor ofensivă se prăbuşeşte cu totul. Bat atunci repede în retragere, înspăimântaţi, îşi pierd tenacitatea şi numai cu mare greutate pot depăşi stagnarea. De asemenea, le este greu să mai revină în prim-plan. Eşecurile încep să-şi pună pecetea pe existenţa lor şi evoluţia lor sfârşeşte aproximativ acolo unde începe aceea a celuilalt tip, acela al oamenilor care se simt totdeauna atacaţi.

Acest al doilea tip, al „agresaţilor”, include pe cei care, pentru a-şi depăşi sentimentul de slăbiciune, au adoptat nu linia atacului, ci pe aceea a anxietăţii, a precauţiei şi a laşităţii. Sigur că această atitudine nu se instituie fără ca mai întâi să fi fost urmată, fie şi pentru scurtă vreme, de linia primului tip, pe care am descris-o.

„Agresaţii” sunt curând atât de zdrobiţi de experienţe nefericite şi trag din acestea concluzii atât de sumbre, încât iau lesne drumul fugii. Mulţi reuşesc să-şi ascundă lor înşile aceste dezertări, procedând ca şi cum în faţa lor s-ar fi deschis o nouă perspectivă, deosebit de fecundă. Când ei se cufundă în trecut, evocând din belşug amintiri şi dând frâu liber imaginaţiei, de fapt nu fac decât să scape de o realitate care le apare ameninţătoare. Dacă nu şi-au pierdut orice spirit de iniţiativă, unii din aceşti oameni pot reuşi să realizeze în această situaţie lucruri care nu sunt lipsite de utilitate pentru societate. Cei care se interesează de psihologia artistului, vor găsi adesea acest tip printre artişti, care se desprind de realitate pentru a-şi clădi o a doua lume în imaginaţie, în imperiul ideilor, unde nu există nici un obstacol. Dar aceste cazuri ţin de sfera excepţiilor. Cei mai mulţi eşuează. Se tem de totul şi de toţi, devin nespus de suspicioşi şi se aşteaptă din partea celorlalţi doar la duşmănie. Din nefericire, societatea noastră favorizează nu de puţine ori această atitudine şi cei care o adoptă ajung să nu mai vadă însuşirile pozitive ale oamenilor şi nici părţile luminoase ale vieţii. O trăsătură de caracter frecventă la aceşti oameni este extraordinara dezvoltare a spiritului critic, perspicacitatea cu care sesizează imediat orice neajuns. Ei se erijează în judecători, fără a fi contribuit cu ceva în folosul colectivităţii. Sunt exclusiv critici, înveninând în permanenţă climatul social. Suspiciunea îi constrânge la o atitudine de expectativă, şovăitoare, înainte de a-şi asuma o sarcină, sunt bântuiţi de îndoială, tergiversează, ca şi cum ar voi să respingă luarea deciziei. Ca să ne reprezentăm în chip simbolic acest tip, ni-1 putem imagina ca pe un om care întinde în faţă mâinile pentru a se apăra şi care uneori îşi întoarce ochii, ca pentru a nu fi obligat să privească în faţă primejdia.

Asemenea oameni au şi alte trăsături antipatice. De regulă oamenii care nu au încredere în ei înşişi înclină să nu aibă încredere nici în ceilalţi. Această atitudine se asociază însă în mod inevitabil cu trăsături ca invidia şi zgârcenia. Izolarea în care adesea trăiesc arată că ei nu sunt dispuşi nici să facă, nici să împărtăşească altora bucurii. Adesea bucuriile celorlalţi îi îndurerează, ei simţindu-se de-a dreptul răniţi în amorul propriu. Unora dintre ei le reuşeşte de obicei trucul de a se simţi superiori altora, aşa încât este greu să le zdruncini acest sentiment. În dorinţa lor de a se arăta superiori pot interveni simţăminte atât de complicate încât, la o primă privire, să nu se distingă nici urmă de ostilitate.