5. TEMPERAMENTELE ŞI SECREŢIA ENDOCRINĂ.

Una din cele mai vechi distincţii făcute în psihologie cu privire la formele de expresie ale psihicului se referă la temperament. Nu este uşor de spus ce anume trebuie să înţelegem prin temperament: viteza cu care cineva gândeşte, forţa sau ritmul proceselor sale interioare etc. Dacă trecem în revistă explicaţiile psihologilor asupra esenţei temperamentului, trebuie să spunem că, din cele mai vechi timpuri, ştiinţa care examinează viaţa psihică nu a trecut dincolo de stabilirea celor patru temperamente. Clasificarea oamenilor în oameni cu temperament sanguin, coleric, melancolic sau flegmatic îşi are originea în Grecia antică şi Hippocrate a fost cel care le-a denumit, pentru ca apoi să le preia romanii, păstrându-se până în ziua de azi în psihologie ca un principiu sacru şi venerat ca atare.

Temperamentul sanguin este atribuit omului care manifestă o anumită plăcere de a trăi, nu ia lucrurile în tragic şi, cum s-a spus, nu lasă uşor să-i crească peri albi, alegând în toate împrejurările partea cea mai frumoasă şi mai agreabilă a lucrurilor, dând tristeţii ce este al tristeţii, dar fără a se lăsa doborât, bucurându-se de evenimentele fericite, dar fără a ajunge la excese. Analiza detaliată arată că oamenii aparţinând acestui tip de temperament au o sănătate aproape perfectă, neştirbită de suferinţe grave. Despre celelalte trei tipuri nu se poate face aceeaşi afirmaţie. Colericul este înfăţişat, într-o veche parabolă, ca un om care, furios, aruncă cât colo o piatră care îi barează drumul, pe când sanguinul trece liniştit pe lângă ea.

Tălmăcind cele de mai sus în limbajul psihologiei individuale, vom spune că tipul coleric este acela la care aspiraţia către putere este atât de intensă încât el trebuie totdeauna să facă gesturi ample, adevărate demonstraţii de forţă, şi prin procedee agresiv-rectilinii, să-i ia pe toţi cu asalt. Odinioară acest temperament a fost pus în legătură cu secreţia hepatică (bila) şi s-a vorbit de temperamentul bilios. Şi astăzi se vorbeşte despre oameni care „varsă fiere”7. În realitate, ei sunt oameni cu o gesticulaţie excesivă, cum se vede la ei încă din prima copilărie, oameni care nu numai că au un sentiment de forţă, ci vor să şi-i dea pe faţă.

Melancolicul lasă o cu totul altă impresie. În parabola menţionată, el este descris ca un om care, la vederea pietrei, „îşi aduce aminte de toate păcatele sale”, e cuprins de gânduri negre şi face cale întoarsă. Psihologia individuală vede în acest tip omul manifest şovăitor, care nu este sigur că va birui greutăţile şi că va merge înainte, măsurându-şi cu mare precauţie paşii, bucuros mai degrabă să stea locului sau să se retragă, decât să rişte. Este, aşadar, un om la care predomină îndoiala, care de obicei înclină să se gândească mai mult la sine decât la alţii, aşa încât nici acest tip nu are căi de acces la marile posibilităţi ale vieţii. Îl împovărează propriile sale griji, fiindu-i caracteristice retrospecţiile sau introspecţia.

Flegmaticul paie străin de viaţă, fără a trage concluzii deosebite din impresiile trăite, fără a se lăsa prea impresionat sau interesat, fără a depune nu ştiu ce eforturi, pe scurt, este poate cel mai departe de viaţă.

Prin urmare, numai sanguinul poate fi considerat un om ideal.

Trebuie arătat însă că temperamentele nu se întâlnesc decât extrem de rar în formele pure descrise mai sus: de cele mai multe ori întâlnim nişte mixturi, ceea ce face ca tipurile definite ca atare să-şi piardă valoarea. Se întâmplă, de asemenea, ca diferitele temperamente să treacă unul în altul, aşa încât, de exemplu, un copil să fie la început coleric, mai târziu melancolic şi să sfârşească prin a deveni flegmatic. Cât priveşte sanguinul, trebuie arătat că în copilărie el a fost cel mai puţin bântuit de sentimentul de inferioritate, prea puţin afectat de deficienţe organice şi n-a fost îngenuncheat de excitaţii puternice, aşa încât s-a dezvoltat armonios, iubind viaţa şi păşind în ea cu încredere.

Aici intervine ştiinţa, lămurindu-ne că temperamentul omului depinde de secreţiile glandelor endocrine8. Noile cercetări în domeniul medicinei se ocupă de aşa-zisele glande cu secreţie internă. Cele mai importante din acestea sunt tiroida, hipofiza, capsulele supra-renale, paratiroidele şi glandele sexuale (gonadele). Sunt glande lipsite de canal excretor, structuri tisulare care îşi varsă sucul direct în sânge.

Este astăzi unanim admisă concepţia potrivit căreia toate organele şi ţesuturile corpului sunt influenţate de aceste secreţii care, prin sânge, ajung la fiecare celulă, producând efecte de stimulare şi dezintoxicare şi fiind, deci, absolut necesare întreţinerii vieţii. Rolul „glandelor endocrine” nu este complet elucidat. Întreagă această ştiinţă este încă la începuturile sale9 şi nu dispunem de date absolut pozitive în acest domeniu. Cum însă se pretinde că pe baza acestora se poate determina o orientare psihologică, putându-se clarifica problemele caracterului şi temperamentului la oameni, se impune să mai spunem câteva cuvinte.

Este mai întâi necesar să exprimăm o temere serioasă. Dacă ne aflăm în faţa unui caz de îmbolnăvire reală, ca, de exemplu, funcţionarea deficientă a tiroidei, este desigur exact că întâlnim şi manifestări psihice care par să ţină de temperamentul flegmatic. Bolnavii nu numai că au un aspect de buhăială, pielea deosebit de aspră şi prezintă tulburări în creşterea părului, ci sunt extraordinar de lenţi în mişcări. Sensibilitatea lor psihică este puternic diminuată şi iniţiativa este slabă.

Dacă comparăm hipotiroidismul cu trăsăturile temperamentului flegmatic, pe care îl definim ca atare fără a putea spune că avem de-a face cu o pierdere patologică de substanţă din partea glandei tiroide, vedem că aceste cazuri nu sunt deloc asemănătoare, că avem în faţă tablouri total diferite. Deci s-ar putea spune: probabil că există în secreţiile pe care tiroida le varsă în sânge ceva care contribuie la o funcţionare psihică ireproşabilă. Nu putem însă merge atât de departe încât să identificăm temperamentul flegmatic cu deficitul de secreţie tiroidiană în sânge.

Tipul patologic al flegmaticului este deci cu totul diferit de acela pe care îl considerăm flegmatic în viaţa de toate zilele, ale cărui temperament şi caracter se detaşează de fapt prin antecedentele psihologice. Aceşti flegmatici, care intră în discuţie pentru noi, ca psihologi, nu sunt tipuri imuabile şi adesea suntem surprinşi de reacţiile lor profunde şi vehemente. În general nu există flegmatici care să nu-şi dea în petic şi vom constata nu o dată că acest temperament nu este altceva decât o mască artificială, un dispozitiv de siguranţă pe care şi I-a făurit un om extrem de impresionabil, inter-calându-1 între dânsul şi lumea din afară, mod de a proceda pentru care are, probabil, o înclinaţie originară, constitutivă. Temperamentul flegmatic este un mecanism de siguranţă, o soluţie ingenioasă la problemele vieţii şi, în acest sens, fireşte, cu totul discrepantă faţă de lentoarea fără rost, inerţia şi insuficienţa unui om lipsit parţial sau în întregime de glanda tiroidă.

Nu putem trece uşor peste această observaţie semnificativă, chiar dacă s-ar ajunge să se demonstreze că au temperament fleg matic doar cei la care s-a dovedit o tulburare patologică a secreţiei glandei tiroide. Nu aceasta este esenţa fenomenului, ci avem aici de-a face cu un întreg fascicul de cauze şi de scopuri, cu un întreg complex de funcţiuni organice şi de influenţe exterioare, care generează mai întâi un sentiment de inferioritate organică, de unde pornesc apoi tentativele individului, dintre care una poate fi protejarea, cu ajutorul unui temperament flegmatic, a sentimentului personalităţii, împotriva lezării acestuia. Cu alte cuvinte, ne regăsim aici în faţa unui tip despre care am mai discutat, numai că acum trebuie să specificăm că pe primul plan trec inferioritatea organică a glandei tiroide şi consecinţele sale, inferioritate care determină situarea pe o poziţie mai modestă în viaţă şi pe care acum încearcă să o compenseze printr-un artificiu psihic, cum este nepăsarea (das Phlegma).

Concepţia noastră se consolidează dacă luăm în considerare şi alte anomalii ale secreţiei endocrine şi examinăm temperamentele „corespunzătoare”. Există şi oameni la care secreţia glandei tiroide se dovedeşte în exces, ca în cazul bolii lui Basedow. Din punct de vedere corporal, la asemenea bolnavi se observă o intensificare a activităţii cardiace, în special o creştere a frecvenţei pulsului, ieşirea ochilor din orbite, hipertrofierea glandei tiroide, precum şi tremurături mai mult sau mai puţin permanente ale întregului corp, în special ale mâinilor. Se transpiră cu uşurinţă şi adesea survin tulburări digestive, probabil sub influenţa pancreasului. Bolnavii sunt agitaţi, nervoşi şi suferă adesea de stări anxioase. Faţa unei persoane suferinde de boala lui Basedow oferă aspectul neîndoielnic al unui om anxios în cel mai înalt grad.

Cine va găsi însă aici o identitate cu aspectul psihologic al anxietăţii va comite o gravă eroare. Faptele psihologice observate în asemenea cazuri sunt, cum am şi menţionat, starea de agitaţie şi o anumită incapacitate privind activităţile spirituale sau corporale, o stare de slăbiciune, condiţionată atât pe plan organic, cât şi pe plan psihic. Dar comparaţia cu oamenii care, în afară de agitaţie, suferă de o stare de excitaţie şi de anxietate, pune în evidenţă o mare deosebire. Pe când despre hipertiroidieni, oameni cu o secreţie tiroidiană excesivă, putem spune că prezintă fenomenul unei intoxicaţii croW nice, similar cu starea de beţie, sunt şi oameni care, pe lângă iritabi-li tate, manifestă o nerăbdare specifică şi cad uşor pradă angoasei, aşa încât, situaţia fiind cu totul alta, putem developa antecedente psihice. Aşadar, avem de-a face doar cu analogii, pe când elementele de planificare^^, corespunzătoare caracterului şi temperamentului, lipsesc.

Se cuvine să menţionăm şi alte glande cu secreţie internă.

Caracteristice sunt raporturile dintre toate aceste evoluţii glandulare şi glandele sexuale. (A se vedea şi Adler, Studie iiber die Minderwertigkeit von Organen.) Această constatare reprezintă astăzi un veritabil principiu al cercetării biologice, în aşa fel încât nu există anomalie a unei glande oarecare care să nu fie în acelaşi timp asociată cu anomalii ale glandelor sexuale. Încă nu s-a identificat esenţa acestei interdependenţe, baza care corespunde acestei inferiorităţi.

Dar nici referitor la aceste glande nu putem vorbi despre influenţe psihice, tabloul la care ajungem fiind acela pe care îl şi cunoaştem, adică acela al unui om cu organe deficiente, care întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte orientarea sa în viaţă şi, în consecinţă, va recurge la o mulţime de artificii psihice şi supape de siguranţă.

S-a crezut că secreţia endocrină a glandelor sexuale influenţează în special caracterul şi temperamentul. Constatându-se însă că anomaliile substanţei glandelor sexuale cu urmări mai importante nu sunt, în general, frecvente la om, s-a tras în mod necesar concluzia că, acolo unde există astfel de fenomene patologice, avem de-a face cu cazuri excepţionale. Dat fiind apoi faptul că suntem obligaţi să admitem că, în realitate, nu există nici un aspect al vieţii psihice care să se poată raporta direct la funcţiile glandelor sexuale, că nu există aspecte care să rezulte dintr-o situaţie determinată de raportul glande sexuale-boală, înseamnă că şi aici ne lipseşte baza solidă pentru o fundamentare psihologică. Ceea ce putem stabili este doar faptul că şi de la glandele sexuale emană anumite impulsuri necesare vieţii, impulsuri care pun bazele poziţiei copilului în mediul său specific, dar care pot proveni şi de la alte organe şi care nu conduc în mod necesar la o structură psihică clară (Carlyle).

Cunoscând cât de delicată şi de dificilă sarcină este evaluarea unui om, greşelile în această privinţă putând avea consecinţe de-a dreptul dezastruoase, se impune să formulăm o avertizare: ispita copiilor care vin pe lume cu debilităţi corporale congenitale de a uza de artificii speciale, vizând o dezvoltare psihică particulară, este mare, dar ea poate fi în vinsă. Nu există nici un organ, fie el şi într-o perpetuă stare de inferioritate, care să-i constrângă pe un om la un comportament determinat. Îl instigă numai, ceea ce este altceva.

Puncte de vedere ca acelea menţionate mai sus pot să persiste numai pentru că nimeni nu s-a gândit să pună capăt de la bun început dificultăţilor întâmpinate în dezvoltarea copiilor cu deficienţe organice, pentru că aceştia sunt lăsaţi să cadă în greşeli uşor de depistat şi, la drept vorbind, se asistă pasiv la acest proces, în loc să se intervină pentru a favoriza o dezvoltare corespunzătoare. De aceea va trebui să avem grijă ca psihologia de atitudine (Positionspsychologie), întemeiată pe psihologia individuală, să-şi păstreze drepturile sale, împotriva pretenţiilor unei noi psihologii de dispoziţie (Dispositionspsychologie).