2. NECESITATEA VIEŢII ÎN COMUN.

Obligativitatea vieţii în comun este tot atât de naturală ca şi obligativităţile pe care le impun oamenilor bunăoară climatul, protecţia împotriva frigului, construcţia de locuinţe şi altele de felul acesta. Deşi într-o formă încă neinteligibilă, observăm o asemenea constrângere la viaţa în comun în cazul religiei, unde sanctificarea formelor sociale serveşte drept liant, în locul gândirii comprehensive. Dacă în primul caz condiţiile vieţii sunt determinate pe plan cosmic, în celălalt caz ele sunt determinate pe plan social, dată fiind existenţa colectivă a oamenilor, regulile şi normele legale care rezultă de aici. Cerinţele colectivităţii au reglat în aşa fel relaţiile dintre oameni încât ele au apărut de la bun început ca un „adevăr absolut”, de la sine înţeles.

Pentru că societatea a preexistat vieţii individuale a oamenilor. Nu există în istoria culturii umane nici o formă de viaţă fără caracter social. Nicăieri oamenii nu au apărut altfel decât în societate.

Fenomenul este lesne de explicat. În întregul regn animal predomină legea, principiul potrivit căruia toate speciile care nu se dovedesc a fi ajuns, într-un context natural, la un grad de dezvoltare deosebit de ridicat nu acumulează noi forţe decât prin asociere, cale care le permite apoi să acţioneze în exterior într-un mod nou, original.

Genul uman serveşte şi el acestui scop al asocierii, organul psihic al omului fiind în totalitatea sa impregnat de condiţiile unei vieţi în comunitate. Darwin remarcase la timpul său că niciodată nu sunt de găsit animale slabe care să trăiască izolat. În rândul acestora trebuie trecut îndeosebi omul, din moment ce el nu este îndeajuns de puternic ca să poată trăi singur. El nu ar fi capabil să-i opună naturii decât o slabă rezistenţă, având nevoie de o mulţime de resurse ca să-şi asigure existenţa. Să ne imaginăm un om în situaţia de a trebui să vieţuiască singur într-o pădure virgină, lipsit de mijloacele oferite de civilizaţie. El ne-ar apărea incomparabil mai ameninţat decât orice altă specie de vieţuitoare, neputând nici alerga destul de repede, nedispunând nici de forţa musculară a animalelor puternice, nici de dinţii fiarelor de pradă, nici de fineţea auzului sau de agerimea văzului unora dintre ele, aşa încât să scape teafăr din situaţii critice.

El este nevoit să facă eforturi extraordinare, fie şi numai spre a-şi asigura dreptul la existenţă şi a evita pieirca. Hrana sa este pretenţioasă şi modul său de viaţă cere o protecţie excesivă.

Este, prin urmare, de înţeles faptul că omul nu s-a putut menţi-ne decât situându-se în condiţii extrem de favorabile. Acestea nu i-au fost date decât de viaţa în grup, care s-a dovedit o necesitate, deoarece numai viaţa colectivă îi permite omului, printr-un fel de diviziune a muncii, să-şi asume sarcini care pe individul izolat l-ar fi dus în mod fatal la dispariţie. Numai diviziunea muncii a fost capabilă să-i procure omului arme de atac şi de apărare şi, în general, toate bunurile de care avea trebuinţă spre a supravieţui, bunuri pe care le includem astăzi în noţiunea de cultură. Dacă luăm în considerare în ce condiţii dificile vin pe lume copiii, câte măsuri absolut speciale sunt de luat în asemenea împrejurări, pe care individul izolat nu le-ar putea lua fie şi cu preţul celor mai mari osteneli, dacă ţinem seama de mulţimea bolilor şi infirmităţilor care ameninţă o fiinţă umană şi, cu atât mai mult, un sugar – ceea ce nu se întâlneşte nicăieri în regnul animal —, atunci înţelegem cât de mare este grija pe care o solicită menţinerea societăţii omeneşti şi intuim clar necesitatea coeziunii sociale.