3. SECURITATE ŞI ADAPTARE.

Având în vedere cele expuse până aici, se impune să afirmăm că, în ceea ce priveşte structura sa naturală, omul este o fiinţă inferioară. Dar această inferioritate constitutivă, pe care şi-o conştientizează ca pe un sentiment de neîmplinire şi de insecuritate, acţionează ca un stimulentpermanenfm. Direcţia descoperirii unei căi de adaptare la viaţă, cale pe care să-şi creeze situaţii în care să fie echilibrate dezavantajele poziţiei omului în natură. Este vorba, în fond, tot despre organul său psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea şi securitatea. Ar fi fost mult mai greu să se facă din animalul uman originar3, cu ajutorul unor produse de evoluţie biologică, cum sunt coarnele, ghearele sau colţii, un exemplar în stare să înfrunte natura vrăjmaşă. Numai organul psihic putea să-i vină în ajutor realmente rapid, înlocuind ceea ce omului îi lipsea ca valenţă organică. Şi tocmai stimulentul degajat de permanentul sentiment al neîmplinirii I-a făcut pe om să-şi dezvolte previziunea şi a adus psihicul său la stadiul de organ al gândirii, afectivităţii şi acţiunii, cum îl găsim astăzi. Şi dat fiind faptul că în aceste demersuri, în aceste eforturi de adaptare societatea a jucat şi ea un rol esenţial, fireşte că încă de la început organul psihic s-a structurat în funcţie de condiţiile societăţii. Toate capacităţile sale s-au dezvoltat pe o bază care poartă în ea influenţa vieţii sociale. Fiecare gând al omului trebuie să se fi constituit în aşa fel încât să fie ajustat la societate.

Dacă ne reprezentăm acum modul în care s-a progresat mai departe, ajungem la originea logicii, care poartă în sine cerinţa vali-dării generale. Este logic numai ceea ce este universal valabil. Un alt rezultat clar al vieţii sociale îl identificăm în limbaj, o operă minunată, care îl distinge pe om de toate celelalte vieţuitoare. Este cu neputinţă să facem abstracţie de faptul că unui asemenea fenomen cum este limbajul i se aplică întru totul noţiunea de valabilitate generală, de unde concluzia că el îşi are originea în viaţa socială a oamenilor. Limbajul este absolut de prisos pentru o fiinţă care ar vieţui într-o totală izolare. El are sens doar în cazul vieţii în comun a oamenilor, caz în care este şi produsul şi liantul unei asemenea vieţi. O dovadă puternică a acestei coeziuni constă în faptul că oamenii care au trăit în condiţii care le-au limitat sau le-au interzis contactul cu semenii suferă aproape fără excepţie de carenţe de limbaj sau de incapacitatea de a comunica pe această cale. Este ca şi cum această legătură nu s-ar putea forma şi menţine decât atunci când contactul cu umanitatea este asigurat. Limbajul, deci, are o importanţă cu totul deosebită în dezvoltarea vieţii psihice a omului.

Gândirea logică nu este posibilă fără premisa limbajului, care, permiţându-ne formarea noţiunilor, ne face capabili să operăm distincţii şi să elaborăm concepţii care nu sunt proprietate privată, ci, dimpotrivă, bun comun. De asemenea, gândirea şi sensibilitatea nu devin inteligibile decât dacă presupun o valabilitate generală, iar bucuria pe care o trăim în faţa frumosului nu-şi are întemeierea decât dacă admitem că sentimentul frumosului şi al binelui şi recunoaşterea acestora constituie în mod necesar un bun comun. Ajungem astfel la concluzia că noţiunile de raţiune, logică, etică şi estetică nu au putut fi generate decât în condiţiile vieţii colective a oamenilor şi că, pe de altă parte, ele constituie mijloace de coeziune destinate să prevină decadenţa culturii.

Luând în considerare situaţia omului izolat, înţelegem de asemenea ce este voinţa. Voinţa nu reprezintă altceva decât un impuls de a trece de la un sentiment de neîmplinire la sentimentul împlinirii.

Să simţim această orientare şi să-i dăm curs, aceasta se numeşte „voinţă”. Orice act de voinţă se bizuie pe sentimentul de neîmplinire, de inferioritate, năzuind spre o stare de satisfacţie, de mulţumire, de împlinire axiologică.