2. ANGOASA.

În atitudinea ostilă a unui om faţă de mediul său găsim adesea manifestări de anxietate, care conferă un colorit particular caracterului acestui om. Anxietatea este un fenomen extraordinar de răspândit, care îl însoţeşte pe om din frageda copilărie şi adesea până la adânci bătrâneţe, amărându-i într-o inimaginabilă măsura existenţa, făcându-1 incapabil să-şi facă prieteni şi să pună prin aceştia o bază pentru o viaţă senină şi pentru o activitate rodnică. Căci teama se poate extinde asupra tuturor relaţiilor vieţii umane. Orientarea atitudinii anxioase diferă de la om la om. Se poate ca cineva să aibă teamă de lumea exterioară sau, dimpotrivă, să se înspăimânte de propria sa lume interioară, Aşa cum omul evită societatea, care îi face frică, tot aşa se poate teme să rămână singur, cu el însuşi. De asemenea, printre anxioşi vom întâlni tipul bine cunoscut care se simte constrâns să se gândească mai mult la sine şi care, drept urmare, nu are timp pentru ceilalţi. De îndată ce el şi-a fixat drept principiu ocolirea greutăţilor vieţii, această concepţie se adânceşte şi se consolidează prin asocierea sa cu anxietatea. Există de fapt oameni care sunt cuprinşi de anxietate de îndată ce au de întreprins ceva, când pleacă de acasă, se despart de cineva care îi însoţea, li se propune să ocupe o funcţie sau au de făcut curte unei femei etc. Atât de slabă este legătura lor cu viaţa şi cu semenii, încât orice schimbare în obişnuinţele lor îi înfricoşează.

Pe de altă parte, într-o asemenea stare de spirit întreaga dezvoltare a personalităţii şi capacitatea de acţiune rămân blocate. Desigur că frica nu este întotdeauna tot una cu a începe să tremuri şi a o lua la fugă. Dar ritmul activităţii scade şi sunt găsite tot felul de pretexte şi de subterfugii. Uneori cel în cauză nu ştie nimic despre acestea, despre faptul că atitudinea sa anxioasă este rezultatul presiunii exercitate de o nouă situaţie existenţială.

Interesant este că adesea, ca o confirmare a acestei concepţii, constatăm că aceşti oameni se gândesc cu predilecţie la trecut sau la moarte, ceea ce are aproximativ acelaşi efect. A te gândi la trecut este un mod discret şi de aceea foarte agreat de a te „preocupa” propria persoană. Teama de moarte sau de boală este, de asemenea, frecventă la oamenii care se află în căutarea unor pretexte ca să renunţe la orice activitate. Sau ei vor accentua că totul e pur şi simplu deşertăciune, că viaţa e atât de scurtă sau că nu se poate şti ce ne va aduce ziua de mâine. Acelaşi efect îl pot avea amăgirile religiei cu privire la viaţa de apoi, în cazul oamenilor al căror ţel este de fapt viaţa „de dincolo” şi care consideră viaţa terestră ca pe o strădanie absolut de prisos, ca pe o fază insignifiantă a propriei dezvoltări.

Dacă primul tip de om evită orice activitate pentru că orgoliul nu-i permite să se lase pus la încercare, în cazul celui de-al doilea constatăm că, prin instruire sau iluminare, acelaşi Dumnezeu spre care aspiră, acelaşi ţel de a obţine superioritatea asupra celorlalţi, acelaşi orgoliu îl fac incapabil să-şi trăiască viaţa.

În prima sa formă, cu totul primitivă, angoasa se întâlneşte la copii, care prezintă semne de teamă ori de câte ori sunt lăsaţi singuri.

Un asemenea copil nu va fi însă satisfăcut doar de simpla prezenţă a cuiva lângă sine, ci va căuta să exploateze în alte scopuri faptul de a se găsi împreună cu cineva. Dacă, de exemplu, mama îl lasă singur, el o va rechema manifestându-şi clar teama, ceea ce nu înseamnă decât că pe el îl interesează ca mama să stea pur şi simplu lângă dânsul. Ceea ce vrea el cu adevărat este ca ea să fie la cheremul lui, să o poată domina. Asemenea manifestări arată de obicei că copilul nu a fost lăsat să evolueze pe calea independenţei, ci, aplicându-i-se un tratament pedagogic eronat, a fost determinat să se agate de alte persoane, să le ţină pe acestea la dispoziţia sa.

Manifestările exterioare ale angoasei infantile sunt în general cunoscute. Aceasta devine deosebit de netă atunci când stingerea luminilor, noaptea, de exemplu, face dificil contactul cu lumea exterioară sau cu persoana dorită. Strigătul fricii restabileşte, ca să spunem aşa, legătura ruptă de întunericul nopţii. Dacă vine cineva repede, în general se întâmplă ceea ce am şi arătat mai sus: copilul îşi exprimă şi alte dorinţe, vrea să i se facă lumină, să nu fie lăsat singur, să aibă cu cine se juca şi altele de felul acesta. Cât timp i se face pe voie, teama este evaporată. Dar din clipa în care acest comportament de suveran pare ameninţat, teama revine şi consolidează dominaţia copilului.

Fenomene analoage există şi în viaţa adulţilor. Este cazul oamenilor care refuză să iasă singuri din casă. Adesea îi putem vedea pe stradă crispaţi de frică, privind în jurul lor sau stând înlemniţi de spaimă, când nu aleargă ca puşi pe fugă de un duşman fioros. Câteodată, o asemenea persoană vă poate aborda, rugându-vă s-o ajutaţi să traverseze strada1. Nu sunt oameni propriu-zis bolnavi, adesea având o sănătate mai bună ca a altora, dar, puşi în faţa unei dificultăţi neînsemnate pentru alţii, ei suferă imediat o criză de angoasă. La unii fenomenul este atât de accentuat încât sunt cuprinşi de insecuritate şi teamă de îndată ce pun piciorul afară din casă.

Formele de manifestare ale acestei agorafobii (Platzangst) prezintă un interes deosebit prin faptul că la aceşti oameni descoperim sentimentul că ei ar fi ţinta unei prigoane nemiloase. Ei sunt încredinţaţi că ceva anume îi face să difere cu totul de ceilalţi. Uneori acest sentiment se exprimă prin idei fantasmagorice, ca atunci când, de exemplu, ei cred că ar putea să cadă, ceea ce pentru noi nu înseamnă altceva decât că ei se cred situaţi pe o poziţie foarte înaltă. În manifestările patologice, degenerate ale angoasei, scopul de a obţine puterea şi superioritatea este prin urmare oscilant şi vedem cum şi în aceste cazuri viaţa este oprimată, ameninţată de un destin trist.

Căci la mulţi oameni angoasa nu semnifică altceva decât că cineva trebuie să stea lângă dânşii, să se ocupe de ei. În cazul celui care nu-şi mai poate părăsi nici măcar camera, trebuie ca totul să se subordoneze angoasei sale. Impunând legea ca toată lumea să vină la dânsul, pe când el nu este obligat să meargă la nimeni, el se comportă ca un rege care îi domină.

Angoasa umană nu poate fi suprimată decât prin restabilirea legăturii între individ şi societate. Va putea să-şi trăiască viaţa fără a fi torturat de teamă numai acela care are conştiinţa apartenenţei la societate.

Inserăm aici încă un exemplu interesant, din zilele revoluţiei din 1918. Un număr de pacienţi au declarat pe neaşteptate că sunt împiedicaţi să vină la consultaţii. Întrebaţi asupra motivelor, ei au dat următorul răspuns: timpurile de azi sunt atât de tulburi că nu se poate şti ce ţi se poate întâmpla; şi când eşti cumva mai bine îmbrăcat, uşor poţi să ai neplăceri.

Fireşte, nemulţumirea şi revolta erau atunci mari. Dar ceea ce şochează este faptul că numai anumiţi oameni au tras concluziile menţionate mai sus. De ce tocmai ei au gândit astfel? Faptul nu este întâmplător, ţine de lipsa de contact social a acestor indivizi, ceea ce nu le putea da sentimentul securităţii, pe când alţii, care se socoteau mai integraţi în colectivitate, nu simţeau nici o teamă şi mergeau ca de obicei la lucru.

O formă de angoasă mai inofensivă dar nu mai puţin demnă de atenţie este timiditatea, ceea ce am spus despre anxietate fiind valabil şi pentru aceasta. Oricât de simple ar fi relaţiile în care se află implicaţi copiii, timiditatea le va oferi posibilitatea să evite sau să rupă contactul cu ceilalţi, dând în acest fel curs sentimentului lor de inferioritate sau de a fi diferiţi, ceea ce inhibă plăcerea de a întreţine legături cu alţii.