3. LAŞITATEA.

Această trăsătură de caracter este proprie celor care percep ca fiind deosebit de dificile sarcinile ce le revin şi care nu cred că dispun de forţa necesară învingerii greutăţilor. De regulă, această trăsătură de caracter se va manifesta sub forma unor mişcări de înaintare lente, datorită cărora distanţa dintre individ şi problemele vitale nu prea scade, ba chiar rămâne constantă. Intră în această categorie acei oameni care nu sunt de găsit imediat acolo unde toată lumea are de rezolvat o problemă de viaţă şi de moarte.

Un asemenea om descoperă deodată, bunăoară, că nu este nicidecum apt pentru profesiunea pe care a trebuit s-o îmbrăţişeze. El îşi va găsi tot soiul de cusururi şi îşi va silui în aşa fel propria logică, încât îmbrăţişarea profesiunii respective să-i apară de nesuportat.

Forme de manifestare a laşităţii sunt, de asemenea, pe lângă înce-tineala în reacţii, preocuparea exagerată privind măsurile de securitate, diversele preparative etc, toate acestea având scopul de a-şi declina răspunderea pentru abandonarea unei sarcini care îi revine.

Psihologia individuală a definit drept problemă a distanţei (Problem der Distanz) întregul complex de aspecte privind acest fenomen psihic extrem de răspândit. Ea a elaborat o concepţie care ne permite să emitem judecăţi bine întemeiate asupra atitudinii fundamentale a unui om, să măsurăm distanţa la care se ţine faţă de rezolvarea celor trei mai probleme ale vieţii: problema îndeplinirii îndatoririlor sale sociale, problema raportului său cu semenii (der Beziehung des Ich zum Du) şi aceea a modului în care are loc contactul dintre sine şi ceilalţi oameni, când acest contact nu este pur şi simplu zădărnicit. Prima din aceste probleme vitale priveşte profesiunea, cea de-a doua viaţă erotică (iubirea şi căsătoria), enunţul celei de-a treia neavând nevoie de explicaţii. După mărimea acestor trei probleme, după distanţa care îl desparte pe un om de rezolvarea acestor trei probleme, putem trage concluzii asupra individualităţii, asupra personalităţii sale şi, de asemenea, vom fi în stare să adăugăm câte ceva în scopul cunoaşterii omului în general.

Principala trăsătură care ni se dezvăluie în asemenea cazuri este, în general, aceea că omul pune între sine şi datoria sa o distanţă mai mare sau mai mică. Dacă examinăm situaţia mai îndeaproape, constatăm că avem de-a face, pe lângă umbre, şi cu aspecte luminoase. Să admitem că un individ şi-a fixat atitudinea doar în raport cu partea luminoasă a situaţiei. Într-adevăr, dacă te apuci să îndeplineşti o sarcină fiind total nepregătit pentru aceasta, ai circumstanţe atenuante, sentimentul de sine şi vanitatea personală rămânând intacte.

Situaţia devine însă mult mai sigură şi lucrezi ca un dansator pe sâr-mă care ştie că sub el se află întinsă plasa de protecţie. Dacă se prăbuşeşte, cade pe moale; tot aşa, dacă te apuci de o treabă fără pregătirea necesară şi treaba nu iese bine, sentimentul personalităţii nu este în pericol, deoarece poţi să-ţi spui că nu ai putut face mai mult din diverse motive ţinând de pregătire şi că, în cazul în care aceasta nu era neglijată, sarcina ar fi fost dusă la îndeplinire în mod strălucit. Nu este la mijloc un neajuns al propriei personalităţi, ci de vină este o circumstanţă de ordin secundar, de care cel în cauză nu este nicidecum responsabil. Dacă, cu toate acestea, treaba a reuşit, cu atât mai mari sunt meritele sale. Când unul bine pregătit şi harnic îşi realizează sarcinile, nimeni nu vede ceva deosebit aici, reuşita fiind de la sine înţeleasă. Dar dacă cineva a început lucrul târziu, nu se omoară cu treaba sau este absolut nepregătit şi, totuşi, îi dă de capăt, ceea ce nu este cu neputinţă, atunci este cu totul altceva, avem de-a face, ca să spunem aşa, cu un erou în toată legea, care a făcut cu o singură mână ceea ce alţii nu pot face decât cu amândouă.

Acestea sunt, aşadar, părţile luminoase ale acestei acrobaţii.

O asemenea atitudine trădează atât ambiţia, cât şi vanitatea omului, ea arată că respectivul vrea să atragă cel puţin atenţia asupra sa.

Totul se învârteşte în jurul supraaprecierii, voindu-se a se lăsa impresia că se dispune de forţe deosebite.

Ne apropiem astfel de înţelegerea acelora care vor să evite problemele care li se pun, care îşi creează aceleaşi dificultăţi arti-ficiale, din faţa cărora fug sau de care ezită să se apropie. Tocmai pe aceste căi ocolite, de sustragere din faţa datoriei, întâlnim lenea, indolenţa, fluctuaţia profesională („instabilitatea”), decăderea etc.

Există oameni la care această atitudine se face vădită chiar şi în comportamentul exterior, ei având câteodată un mers atât de unduitor încât i-ai putea compara cu şerpii. Acest fapt nu este o întâmplare şi, cu precauţiile de rigoare, putem diagnostica la ei înclinaţia de a trece pe lângă problemele importante pe care le au de soluţionat.

Un caz luat din viaţă ne va demonstra limpede cele afirmate mai sus. Este vorba de un bărbat care în tot ceea ce făcea trăda o mare amărăciune, care era dezgustat de viaţă şi se gândea să-şi curme zilele. Nimic nu-i mai producea bucurie şi întreaga sa conduită dădea de înţeles că de fapt el îşi încheiase conturile cu viaţa. Din convorbirea cu dânsul a reieşit că era cel mai mare dintre trei fraţi şi că tatăl său, un om extrem de ambiţios, progresase impetuos în cariera sa, obţinând rezultate apreciabile. Pacientul nostru fusese copilul său preferat, destinat să-i calce pe urme. Mama decedase de tânără. Cu mama vitregă era în bune relaţii, probabil din cauză că se bucura de întreaga protecţie din partea tatălui său.

Ca prim născut, el era un înflăcărat adorator al forţei şi constrângerii. Totul la el purta o amprentă de imperialism. La şcoală s-a situat repede în fruntea clasei. La absolvirea studiilor a preluat ocupaţia tatălui său şi faţă de neiniţiaţi se comporta acum ca un distribuitor de graţieri. Se exprima întotdeauna în termeni amicali, muncitorii săi nu o duceau prost, le plătea cele mai ridicate salarii şi era mereu accesibil la rugăminţile lor.

După revoluţia din 1918 însă în felul său de a fi a intervenit o schimbare vădită. Nu contenea să se plângă cât de mult îl înveninase comportamentul necuviincios al salariaţilor săi. Ceea ce ei mai înainte solicitau şi li se dădea, acum revendicau. Amărăciunea sa era atât de mare încât se gândea să se retragă din afaceri.

Pe planul îndatoririlor sale s-a produs o cotitură. Se compor-tase până atunci ca un şef plin de bunăvoinţă. Dar din momentul în care poziţia sa de deţinător al puterii fusese lezată, a întors foaia, iar concepţia sa despre lume de acum s-a dovedit perturbatoare nu numai pentru întreaga întreprindere, ci îndeosebi pentru propria-i existenţă. Dacă nu ar fi fost atât de ambiţios încât să arate că este stăpân în casa lui, atunci ar fi putut rămâne liniştit dinspre această parte. Nimic însă nu-i interesa mai mult decât să-şi demonstreze puterea personală. Dezvoltarea logică a relaţiilor sociale nu a făcut posibil acest lucru şi, acum, întreaga afacere ajunsese să-i deprime profund. Dorinţa sa de a se retrage exprimă, aşadar, un act agresiv, o acuzaţie la adresa salariaţilor săi refractari.

Vanitatea sa nu-i putea duce prea departe. Aspectul contradictoriu al întregii situaţii, dezvăluit pe neaşteptate, I-a şocat în primul rând pe el însuşi. Principiile sale nu au putut trece proba de rezistenţă la care erau supuse. Dată fiind dezvoltarea sa unilaterală, îşi pierduse posibilitatea de a găsi alte căi şi de a pune în valoare un alt principiu. El nu mai era capabil să evolueze, pentru că îşi fixase ca unic ţel obţinerea puterii şi a superiorităţii, aşa încât, în mod surprinzător, pe planul trăsăturilor de caracter lăsase să predomine în el vanitatea.

Dacă trecem în revistă restul vieţii sale, constatăm că relaţiile sociale îi sunt de-a dreptul sărăcăcioase. Este clar că, date fiind concepţiile sale, nu putea strânge în juru-i decât oameni care îi recunoşteau superioritatea şi se înclinau în faţa voinţei sale. Dispunând de un ascuţit spirit critic, ca şi de perspicacitate, era în stare de observaţii surprinzător de exacte, de obicei minimalizatoare. Aceasta a dus la îndepărtarea de sine a cunoscuţilor. Nu a avut niciodată prieteni adevăraţi. Ceea ce nu-i putea da contactul cu oamenii, căuta să înlocuiască prin tot felul de amuzamente.

Dar el nu a eşuat cu adevărat decât atunci când şi-a pus problema dragostei şi a căsătoriei. Destinul său a fost de aşa natură în această privinţă, încât i s-ar fi putut prezice cu mult timp înainte. Dat fiind că dragostea presupune o legătură de profundă camaraderie, ea reduce la minimum setea de dominaţie a unuia singur. Voind însă să fie suveran, omul nostru a făcut prin această prismă şi alegerea partenerei sale de viaţă. S-a orientat spre alegerea unei consoarte cu un caracter tare, a cărei cucerire trebuia să-i apară, iarăşi, ca un triumf personal. S-au reunit astfel doi oameni structuraţi la fel, a căror convieţuire este un şir neîntrerupt de conflicte din cele mai grave. Cea pentru care el optase avea o orientare care, în multe privinţe, o arăta mai însetată de dominaţie decât era el însuşi. A fost necesar ca amândoi să recurgă la tot felul de mijloace pentru a-şi impune şi menţine dominaţia cerută de principiile lor. Fireşte că astfel nu încetau să se îndepărteze unul de altul, fără a se putea totuşi despărţi cu totul, pentru că asemenea oameni speră mereu să obţină în cele din urmă victoria şi de aceea cu greu pot părăsi câmpul de bătălie.

Omul nostru ne-a povestit şi un vis din acea perioadă. Visase că stătea de vorbă cu o fată care avea înfăţişarea unei servitoare şi care semăna în mod izbitor cu contabila sa. El îi spunea (în vis): „Eu sunt, cu toate acestea, de viţă princiară”.

Nu este greu de înţeles ce succesiune de idei se reflectă în acest tablou oniric. Mai întâi este vorba de modul de a privi la oameni de sus. Fiecare îi apare în primul rând ca subaltern, incult şi neînsemnat, cu atât mai mult în cazul unei femei. Dacă ne amintim că el se află în conflict cu soţia, este plauzibilă ipoteza că tocmai aceasta se ascunde sub chipul persoanei văzute în vis.

În felul acesta, el este o enigmă pentru toată lumea, şi pentru el însuşi mai mult decât pentru oricine, deoarece nu-i ajunge nimeni cu prăjina la nas, fascinat cum este de un ţel plin de vanitate. Îndepărtarea sa de semeni merge mână în mână cu aroganţa, el pretin-zând pentru sine o poziţie înaltă de nejustificat, pe când altora le contestă orice valoare, ceea ce denotă o concepţie de viaţă şi un comportament care nu lasă nici un loc pentru prietenie sau pentru dragoste.

Argumentele invocate pentru justificarea unor asemenea eva-ziuni sunt absolut caracteristice. Sunt cel mai adesea motive care par valabile şi de la sine înţelese, numai că ele nu se pot aplica în cazul respectiv. Aşa, cutare va descoperi, de exemplu, că trebuie să frec-venteze societatea şi se va exersa în acest sens intrând, să spunem, într-o şleahtă de beţivani, unde îşi va pierde timpul bând, jucând cărţi, trăncănind vrute şi nevrute şi crezând că în acest fel se va înconjura de prieteni şi cunoscuţi. În acest caz se va întoarce acasă la ore târzii din noapte, nu se va putea scula devreme şi va conchide avertizator: dat fiind că trebuie să frecventezi societatea, nu poţi totdeauna să. etc. Treacă-meargă, dacă şi-ar duce la îndeplinire îndatoririle. Dar dacă, dimpotrivă, acaparat de cultivarea sociabilităţii, omul nu este de găsit la locul său de muncă, atunci, fireşte, dreptatea nu mai este de partea lui, deşi argumentele invocate sunt în sine exacte. Un altul, cum se întâmplă îndeosebi la tinerii care se află în perioada opţiunii profesionale, îşi descoperă deodată aptitudini pentru politică. Desigur, politica este o chestiune importantă.

Ar fi însă curată prostie ca în loc să-ţi alegi o meserie şi să te pregăteşti serios pentru viitoarea ta profesie să nu faci nimic altceva decât să discuţi politică.

Vedem clar din aceste cazuri că nu experienţa noastră obiectivă este aceea care ne face să ne abatem de la calea cea bună, ci concepţia personală pe care o avem despre lucruri, felul nostru de a cântări şi aprecia faptele. Întreg spaţiul rătăcirilor omeneşti stă aici înaintea noastră. În asemenea cazuri avem de-a face cu un întreg lanţ de erori şi de posibilităţi de eroare. Se impune să integrăm argumentele unui asemenea om în întregul său plan de viaţă, să definim erorile şi să le învingem printr-o consiliere adecvată3. Aceasta este, de altfel, activitatea care defineşte acest gen de educaţie. A educa nu înseamnă nimic altceva decât a înlătura greşelile. Este necesar, totodată, să cunoaştem acele relaţii care ne arată că dezvoltarea eronată a unui om, făcându-1 să rătăcească drumul, se poate transforma pentru el într-o tragedie. Trebuie să recunoaştem cu admiraţie înţe-lepciunea popoarelor din vechime, care au cunoscut sau cel puţin au intuit aceste relaţii, despre care vorbeau ca despre o Nemesis, zeiţa răzbunării. O astfel de dezvoltare ne arată cum se declanşează ca de la sine prejudiciile pe care un individ şi le aduce ori de’câte ori, în loc să acţioneze în sensul şi spre folosul colectivităţii, caută, orientat cum este spre cultul puterii propriei persoane, o cale care îl constrân-ge cel mai adesea să-şi atingă scopul pe ocolite, neţinând seama de interesele semenilor şi tremurând fără încetare la gândul înfrângerii.

Se instalează, de asemenea, şi fenomene nervoase, care au scopul şi semnificaţia lor aparte, constând înainte de toate în a-i împiedica pe individ de la orice acţiune despre care experienţa sa îi spune că l-ar putea duce pe marginea abisului.

În societate nu este loc pentru transfugi. O anumită maleabi-litate şi adaptare sunt aici necesare în vederea colaborării şi întraju-torării, nu pentru a acapara conducerea şi a-i domina pe ceilalţi. În ce măsură lucrurile se petrec astfel, mulţi au putut s-o observe la ei înşişi sau la persoane din anturajul lor. Un astfel de om va face vizite, va fi foarte prevenitor, nu va tulbura pe nimeni. Nu va degaja însă nici un fel de căldură sufletească, pentru că aspiraţia sa către putere îl împiedică de la aceasta, după cum nici alţii nu vor manifesta afecţiune faţă de dânsul. Adesea îl vom vedea stând tăcut la masă, fără fizionomia unui om înclinat spre bună dispoziţie, nefăcând mare lucru ca să favorizeze integrarea lui în societate. Unei conversaţii într-un cerc mai larg el îi va prefera dialogul. Trăsătura sa caracteristică se va arăta în fapte discrete, de exemplu, în aceea că el ţine să aibă întotdeauna dreptate, chiar în chestiuni care nu prezintă nici o importanţă pentru nimeni. Aceasta demonstrează că lui îi este perfect egal ce argumentează, important pentru dânsul fiind faptul de a-i dovedi celuilalt că greşeşte. Sau manifestă oscilaţii enigmatice, se arată obosit, fără a se şti de ce, sau îl apucă zorul, ca să nu avanseze nicăieri, ori nu poate dormi, nu-şi poate reface forţele, are tot felul de neplăceri, într-un cuvânt, auzim din gura lui o mulţime de lamentaţii, în legătură cu care el nu ne poate da de cele mai multe ori nici o explicaţie corectă. El este, pe cât se pare, un om bolnav, un nevropat4. În realitate, aceste manifestări sunt doar şiretlicuri menite să deturneze propria atenţie de la situaţia reală.

Adoptarea unor asemenea mijloace nu se datorează hazardului. Iar dacă ne gândim la revolta îndărătnică implicată, de exemplu, în frica omului în faţa acestui fenomen natural care este lăsarea nopţii, vom înţelege că manifestarea nu poate fi a unuia care s-a adaptat la viaţa terestră. Căci la baza fasoanelor sale nu stă nimic altceva decât dorinţa de a desfiinţa noaptea. De fapt asta e ceea ce pretinde el, drept condiţie a integrării într-o viaţă normală! Punând o astfel de condiţie imposibilă, el îşi trădează în acelaşi timp reaua intenţie.

Este un negativist.

Toate fenomenele nervoase de acest fel au luat naştere din momentul în care un asemenea om s-a speriat de îndatoririle sale şi a căutat un pretext fie pentru a-şi încetini activitatea şi a o desfăşura în condiţii mai uşoare, fie pentru a-şi părăsi cu totul postul. El se sustrage astfel de la îndeplinirea obligaţiilor necesare menţinerii societăţii omeneşti, aducând daune în primul rând celor care îi sunt apropiaţi, cât şi întregii lumi, dacă avem în vedere o perspectivă mai largă. Aceste probleme ar fi fost de mult rezolvate, dacă am fi dispus de o mai bună cunoaştere a omului şi am fi fost întotdeauna capabili să sesizăm acea formidabilă cauzalitate5 care există între atacarea regulilor logice, imanente ale vieţii în societate şi destinul tragic care adesea, după cum se constată mai târziu, îşi are aici originea. Dat fiind că acest interval de timp este adesea considerabil şi dat fiind faptul că adesea intervin nenumărate complicaţii, de regulă nu suntem în stare să stabilim cu exactitate aceste raporturi şi să tragem învăţăminte spre a-i putea povăţui cum se cuvine pe alţii. Numai după ce cu multă osteneală am reuşit să derulăm întreaga linie de viaţă şi să aprofundam biografia omului, suntem capabili să trecem în revistă ansamblul şi să spunem în ce moment a fost săvârşită eroarea.