3. INVIDIA.

Ca trăsătură de caracter, invidia este indisolubil legată de aspiraţia către putere şi superioritate. Distanţa care îl desparte pe om de ţelul său supraomenesc devine pentru dânsul perceptibilă, după cum este ştiut, sub forma unui sentiment de inferioritate.

Acesta îl apasă şi-i preocupă în aşa măsură încât, având în vedere atitudinea şi modul său de viaţă, ai impresia că omul acesta este încă departe de ţelul său. Autoevaluându-se cu zgârcenie şi fiind mereu nesatisfăcut, el ajunge de cele mai multe ori în situaţia de a se compara cu alţii, de a măsura succesele altora, simţindu-se frustrat. Poate proceda în felul acesta şi în cazul în care el este cel care are mai mult decât alţii. Toate aceste forme de manifestare ale sentimentului frustrării sunt semne ale unei vanităţi mascate, nesatisfăcute, ale voinţei de a avea mereu mai mult, de a avea totul2. Desigur că asemenea oameni nu declară că ei ar vrea să aibă totul, pentru că de obicei instanţa sentimentului de comuniune socială interzice o astfel de mentalitate, dar în fapt ei procedează ca şi cum ar voi să aibă totul.

Se înţelege că sentimentul invidiei, exprimat prin această permanentă evaluare a situaţiei proprii în raport cu succesele altora, nu poate favoriza posibilităţile de a fi fericit. Dar oricât de respingătoare sunt manifestările de invidie dacă le privim prin prisma sentimentului de comuniune socială, oricât de antipatică este în general invidia, sunt puţini oamenii capabili să nu o manifeste într-un fel oarecare. Trebuie să recunoaştem că nimeni dintre noi nu este scutit de atari manifestări. Sigur că în şuvoiul vieţii lucrul acesta nu transpare în chip desluşit. Dar când omul suferă şi se simte asuprit, când vede că îi lipsesc banii, alimentele, îmbrăcămintea, căldura, când perspectiva sa asupra viitorului se îngustează şi nu vede nici o ieşire din situaţia sa critică, atunci este de înţeles că omenirea de azi, care se află abia la începutul unei civilizaţii veritabile, dă curs unor manifestări de invidie, chiar dacă morala şi religia le interzic. Aşa interpretăm invidia celor neavuţi. Pentru a o considera de neînţeles, ar trebui să se demonstreze că alţi oameni, puşi în aceeaşi situaţie, nu ar manifesta invidie. Deci se impune să conchidem că, dată fiind structura psihică actuală a omului, trebuie să ţinem seama de acest factor. Este inevitabil ca invidia să izbucnească, fie la indivizi, fie la mase, din moment ce ea este determinată de sărăcie. Cu toate că nu putem încuviinţa formele respingătoare ale invidiei, trebuie să spunem că nu cunoaştem nici un mijloc de a elimina, în asemenea cazuri, invidia şi ura care adesea i se asociază. Se cuvine să fie absolut clar pentru oricine trăieşte în societatea noastră că asemenea impulsuri nu trebuie puse la încercare, că nu trebuie provocate, că se impune să avem destul tact pentru a nu le întărâta şi accentua atunci când îşi fac apariţia. Deşi acest mod de a proceda nu înseamnă o îmbunătăţire a stării de lucruri existente, este minimum pe care îl putem cere unui om: să nu facă paradă de superioritatea sa momentană faţă de ceilalţi, deoarece lucrul acesta ar putea să-i lezeze.

Această trăsătură de caracter ne face să vedem legătura indisolubilă dintre individ şi colectivitate. Nimeni nu se poate evidenţia în afara societăţii şi nimeni nu-şi poate extinde puterea asupra altora fără ca în acelaşi timp, de partea opusă, să nu se trezească forţe care să-i contracareze iniţiativele. Invidia ne împinge la acţiuni şi la măsuri care ţintesc la stabilirea egalităţii, a echivalenţei între oameni. Suntem astfel în măsură ca, pe cale raţională, precum şi intui tiv, să formulăm o axiomă a societăţii omeneşti, care nu poate fi ştirbită fără ca altundeva să se pună imediat în mişcare forţe contra-re. Această axiomă este: să fie lege egalitatea a tot ce poartă chip omenesc.

Expresia invidiei este uşor de recunoscut în mimică şi îndeosebi în privire. Manifestările individiei îşi găsesc de asemenea o expresie pe plan fiziologic, fapt care se traduce prin anumite locuţiuni. Se vorbeşte despre tenul galben sau despre paloarea invidiei, ceea ce înseamnă că sentimentul invidiei influenţează circulaţia noastră sanguină. Din punct de vedere organic aceasta corespunde unei contracţii periferice a vaselor capilare.

Pe plan pedagogic, dat fiind că nu putem extirpa invidia din lumea aceasta, trebuie cel puţin să ne străduim să o facem utilă din punct de vedere general, să încercăm să o canalizăm în aşa fel încât, fără ca viaţa psihică să sufere mari zguduiri, ea să poată deveni rodnică. Lucrul acesta reuşeşte atât pentru indivizi cât şi pentru mase.

Pe plan individual, va trebui să căutăm să le oferim copiilor posibilitatea unor activităţi care să le determine ridicarea conştiinţei de sine.

În viaţa popoarelor cu greu se poate face altceva decât în cazul celor ce se simt umiliţi şi care poate, de asemenea, privesc cu infructuoasă invidie cum îşi ridică bunăstarea alte popoare, calea de urmat fiind aceea de a facilita valorificarea forţelor neutilizate. Un om veşnic invidios este nefolositor pentru viaţa în comun. El se va arăta mereu dornic să pună mâna pe ce este al altuia, să-i denigreze într-un fel oarecare, să-i pună beţe în roate, după cum va înclina să invoce pretexte pentru reuşitele sale şi să aducă altora acuzaţii. El ne oferă imaginea unui luptător, a unui stricător de chef, a unui om prea puţin apt să întreţină relaţii cu semenii şi care nu este pregătit să se facă util pentru viaţa în comun. Cum nu-şi dă osteneala să se transpună în sufletul altora, el nu este niciodată un bun cunoscător de oameni şi îi va jigni pe aceştia cu judecăţile sale. Nu se va arăta mişcat când un altul suferă de pe urma felului său de a acţiona. Invidia îl poate duce până acolo pe un om încât să simtă o anumită satisfacţie în cazul că aproapele său este în suferinţă.