4. AVARIŢIA.

Înrudită strâns cu invidia şi de cele mai multe ori asociată cu ea este avariţia. Nu ne gândim doar la acele forme de zgârcenie care se limitează la adunarea de bani, ci la acea formă generală care, în esenţă, se exprimă în faptul că cineva nu este preocupat să-i facă altuia vreo bucurie, că pregetă să se jertfească pentru colectivitate sau pentru o anumită persoană, că ridică în jurul său un fel de zid, numai pentru a fi sigur de bietele sale comori.

Recunoaştem aici cu uşurinţă afinitatea cu ambiţia şi cu vanitatea, pe de o parte, precum şi cu invidia, pe de altă parte. Nu vom exagera dacă vom afirma că toate aceste trăsături de caracter există la om simultan, aşa încât cineva nu trebuie să treacă drept un ghicitor de gânduri dacă, stabilind existenţa unei anumite însuşiri, va susţine că sunt prezente şi celelalte.

Omul civilizat al zilelor noastre dă la iveală cel puţin câteva aspecte ale avariţiei. El poate cel mult să o tăinuiască sau să o disi-muleze în spatele unei generozităţi duse până la extrem, care pesemne că nu este altceva decât o pomană, o încercare destinată ca prin gesturi generoase să exalte sentimentul propriei sale personalităţi, în detrimentul altor oameni. În anumite împrejurări, ca atunci când avariţia este pusă în slujba unor interese sociale determinate3, ea poate să pară chiar o însuşire valoroasă. Aşa este, de exemplu, în cazul în care un om îşi economiseşte timpul sau forţa sa de muncă şi prin aceasta, poate, realizează o operă măreaţă. Există în epoca contemporană o orientare, ştiinţifică şi morală, care aşază de-a dreptul în prim-plan această utilizare cu zgârcenie a timpului, cerând ca fiecare să procedeze „economic” cu timpul şi cu puterea de muncă (la fel cu „forţele de muncă”). Aceasta sună foarte frumos în teorie. Dar de îndată ce acest principiu este pus undeva în practică se poate vedea cum totul este aici pus exclusiv în serviciul aspiraţiei către putere şi superioritate. Cu acest principiu dobândit pe cale teoretică se va ajunge de cele mai multe ori doar la abuzuri, cei care folosesc cu zgârcenie timpul şi puterea de muncă încercând să pună pe umerii altora sarcinile ce le revin lor. Nu putem evalua şi preţui o astfel de concepţie decât în măsura în care ea este utilă obştei. Este un atribut propriu întregii dezvoltări a erei noastre tehnice să trateze omul ca pe o maşină şi să-i impună principii de viaţă care poate că îşi au într-o măsură oarecare justificarea în ceea ce priveşte tehnica, dar care, în ceea ce priveşte viaţa în comun a oamenilor, sunt în mod fatal dizolvante, generatoare de izolare şi frustrante. De aceea ar fi mai bine să orânduim în aşa fel lucrurile încât mai degrabă să dăm decât să economisim, principiu care nu trebuie denaturat, de care să nu ne permitem să abuzăm, lucru de altfel imposibil atunci când avem în vedere folosul semenilor.