5. URA.

Nu rareori la oamenii agresivi descoperim trăsături specifice urii. Aceasta se întâlneşte adesea încă din copilărie, atingând uneori o mare intensitate, ca în accesele de furie, sau manifestându-se sub o formă mai blândă, ca în ranchiună. Firea unui om va fi foarte pătrunzător caracterizată prin această prismă şi se va câştiga foarte mult în evaluarea sa ştiindu-se până la ce punct este capabil de ură. Ura îi conferă o nuanţă individuală, caracteristică.

Punctele de atac vizate de ură pot fi diferite. Ura se poate raporta la sarcinile pe care le are de îndeplinit un om, la o persoană, la un popor sau la o clasă socială, la celălalt sex sau la o rasă de oameni. Să nu uităm însă că manifestările de ură nu sunt totdeauna directe şi făţişe, ci se maschează uneori perfect, putând lua, de exemplu, forma mai rafinată a atitudinii critice. Poate lua, de asemenea, o formă atât de radicală încât omul să respingă orice integrare socială. Câteodată, ca sub lumina unui fulger, vedem până unde poate merge ura unui om. Este cazul unei paciente care relata cu ce bucurie citea ea, care era scutită de mobilizarea pe front, ştirile despre nemaipomenitele pierderi în oameni şi despre mutilările grave.

Multe din aceste manifestări sunt de găsit în sfera crimei.

Într-un grad mai moderat, fărădelegile capătă extindere în societate, dar fără a îmbrăca în mod necesar forme revoltătoare. Aşa se întâm-plă cu acea formă care trădează un sentiment de ură intensă, mizan-tropia. Există chiar orientări filosofice care sunt în aşa măsură pătrunse de ostilitate şi ură faţă de oameni încât se poate considera că au aceeaşi origine ca şi actele duşmănoase mult mai dure şi făţişe.

În biografiile oamenilor mai importanţi vălul este uneori dat de-o parte, iar când Grillparzer, de exemplu, spunea o dată că în arta poetică se trăieşte furtunos cruzimea omului, trebuie să ne gândim mai puţin la un adevăr nestrămutat, ca acela exprimat de el, cât mai degrabă la faptul că într-un artist, care trebuie să se afle în relaţii strânse cu umanitatea, dacă vrea să fie capabil de realizări artistice, pot sălăşlui, între altele, sentimente de ură şi cruzime.

Ramificaţiile sentimentului de ură sunt uimitor de numeroase.

Nu le vom urmări însă aici, pentru că am merge prea departe prezentând toate raporturile cu ura de oameni a fiecărei trăsături de caracter luată izolat. Este uşor de dovedit că în special unele profesiuni nu pot fi îmbrăţişate fără o anumită ostilitate, ceea ce nu este tot una cu afirmaţia că nu ar putea fi exercitate fără o anumită ostilitate. Dimpotrivă, în momentul în care un individ înclinat spre mizantropie se hotărăşte să îmbrăţişeze o asemenea profesiune, de exemplu, cariera militară, date fiind organizarea de ansamblu, reprezentările legate de serviciul militar şi necesara solidaritate cu ceilalţi care fac aceeaşi carieră, toate manifestările de ostilitate se vor orienta în aşa fel încât cel puţin în aparenţă să se adapteze în cadrul comunităţii.

O formă de manifestare extrem de bine camuflată a sentimentului de ostilitate priveşte actele care aduc prejudicii unui om sau unei valori materiale, comise din imprudenţă, prin aceea că făptaşul pierde din vedere orice consideraţie impusă de sentimentul de comuniune socială. În jurisprudenţă are loc o amplă dezbatere pe această temă, dezbatere care până astăzi nu a adus nici o elucidare a problemei. Este de la sine înţeles că un delict din imprudenţă nu este tot una cu o crimă premeditată, că nu-i acelaşi lucru dacă cineva, de exemplu, pune neglijent un ghiveci de flori pe marginea ferestrei, aşa încât la cea mai mică trepidaţie acesta cade în capul unui trecător, sau dacă ghiveciul de flori este aruncat în capul trecătorului. Nu se poate însă să nu recunoaştem că actele unor oameni imprudenţi pot să aibă la bază aceeaşi ostilitate ca o crimă cu premeditare, acest mod neglijent de a acţiona oferindu-ne un punct de sprijin în înţelegerea unui om. Jurisprudenţă admite în acest caz circumstanţe atenuante, dat fiind că făptaşul nu a săvârşit actul cu un scop conştient. Este însă neîndoielnic că un act duşmănos în chip inconştient poate să aibă la bază acelaşi gând de ură ca şi un act de rea-credinţă săvârşit în mod conştient. În ambele cazuri avem de-a face cu oameni care dovedesc o carenţă a sentimentului de comuniune socială. Dacă luăm seama la jocurile copiilor, totdeauna putem observa că unii din ei nu sunt prea atenţi cu ceilalţi, concluzia pe deplin îndreptăţită fiind aceea că ei nu sunt oameni de omenie.

Desigur că niciodată nu trebuie să ne grăbim cu aprecierile, ci să aşteptăm ca ipoteza să ne fie confirmată şi în alte împrejurări. Dar dacă de fiecare dată constatăm că participarea la joc a cutărui copil determină câte un incident nefericit, atunci se impune să spunem că acesta nu este înclinat să ţină cont de ceilalţi, că nu-i stă în caracter să aibă în vedere binele şi necazurile semenului.

În această perspectivă, de multe ori merită să acordăm o atenţie deosebită vieţii noastre economice. Aceasta nu prea este dispusă să ne convingă că imprudenţa nu are de-a face cu ostilitatea. Căci actele care au loc în sfera afacerilor demonstrează în general că nu există nici urmă de consideraţie pentru aproapele, cum ar fi de dorit să fie. Există o întreagă scrie de demersuri şi acţiuni în viaţa noastră de afaceri din care se vede limpede că acela care execută aceste lovituri ca de trăsnet Ic face totdeauna în detrimentul altora. De regulă asemenea acte nu atrag după ele nici o sancţiune penală, chiar dacă au la bază o intenţie malignă perfect conştientă. Dar cum manifestă este cel puţin acea absenţă a sentimentului de comuniune socială, ca în cazul imprudenţei, întreaga noastră viaţă socială va fi otrăvită, pentru că până şi cei care poate că sunt binevoitori vor nutri convingerea că în asemenea situaţii nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să-ţi aperi cu ghearele şi cu dinţii interesul personal. Şi astfel se trece cu vederea peste faptul că această apărare a propriei persoane este întotdeauna legată de prejudicierea altuia. În ultimii ani am putut vedea adesea asemenea fapte şi consecinţele lor. Este numai spre binele nostru să fim atenţi la aceste fenomene, întrucât astfel ne putem da seama cât de greu este în atari situaţii să satisfacem acele cerinţe care, în virtutea sentimentului nostru de comuniune socială, ni se par ca fiind de la sine înţelese şi în regulă.

Este necesar să găsim şi în acest domeniu soluţii care mai degrabă să înlesnească colaborarea fiecăruia în sensul favorizării binelui general, în loc s-o complice, aşa cum se întâmplă astăzi cel mai adesea. Uneori au loc reacţii cu totul automate, deoarece spiritul maselor nu doarme niciodată şi se apără cât se poate de bine. Dar şi psihologia trebuie să abordeze aceste fenomene, nu doar pentru a face mai bine înţelese relaţiile economice, ci şi prin prisma aparatului psihic care-şi aduce contribuţia sa în acest domeniu, în sensul de a şti ce putem în general pretinde şi la ce ne putem aştepta din partea indivizilor sau a colectivităţilor.

Imprundenţa este larg răspândită în familie, în şcoală şi în viaţă în general. O putem găsi peste tot. Mereu apare undeva în prim-plan un tip care nu arată nici o consideraţie pentru semenul său. Fireşte că faptul nu rămâne nesancţionat, modul de a proceda al unui om lipsit de menajamente având de cele mai multe ori drept urmare o schimbare neîmbucurătoare pentru dânsul. Câteodată acest proces durează mult timp – morile Domnului macină încet —, atât de mult încât legătura între fapte nu poate fi sesizată, pentru că respectivul le ignoră, nu le supune controlului şi, prin urmare, de cele mai multe ori nu le înţelege. Se vor auzi tânguieli pe tema unui destin neme-ritat, insuccesele fiind puse adesea pe seama împrejurării că celălalt, partenerul ale cărui brutalităţi a trebuit să le suporte, după câtva timp a abandonat orice efort personal, aşa că a rupt-o cu el.

Deşi actele comise din imprudenţă îşi găsesc câteodată o aparentă justificare, dacă le examinăm mai îndeaproape, putem sesiza întregul lor conţinut de ostilitate faţă de ceilalţi. Este, oarecum, cazul şoferului care, conducând nebuneşte autovehiculul, striveşte pe cineva, susţinând apoi, în apărarea sa, că se grăbea la o întâlnire pe care o fixase şi de la care nu putea întârzia. După cum putem vedea, există oameni care pun micile lor interese personale atât de sus deasupra vieţii şi binelui celorlalţi oameni, încât neglijează perico-lele la care îi expun pe aceştia datorită comportamentului lor. După distanţa care desparte propriile lor interese de binele colectivităţii, se poate recunoaşte lămurit gradul lor de duşmănie faţă de ceilalţi.

NOTE

1 „i/ires Geschlechtspartners”, în textul original. (Nota trad.) 2 „einesimmer-mehr-haben-Willens, einesAlles-haben-Willens”, în textul original. (Nota trad.)

3 „aufgewisse Formen des Lebens”, în textul original. (Nota trad.) 4 Tot Franz Grillparzer, în Autobiografia sa, evocând intrarea francezilor în Viena în anul 1809, descrie şi un sentiment de ură încărcat de nuanţe contradictorii: „Eu însumi nu eram duşman al francezilor în mai mică măsură decât tata, cu toate astea, Napoleon mă atrăgea cu o forţă magică. Cu sufletul cuprins de ură şi fără să fi fost vreodată amator de parăzi militare fastuoase, nu pierdeam niciuna din inspecţiile sale de la Schonbrunn sau de pe câmpia aşa-zisei Schmelz. Parcă-1 mai văd şi astăzi coborând scara exterioară a castelului Schonbrunn, mai mult alergând decât mergând” (întâmplări din vremea mea, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p. 59). (Nota trad.)

5 „sie nicht die besseren Menchenfreunde sind”, în textul original.

(Nota trad.)

Capitolul III.

TRĂSĂTURI DE CARACTER DE NATURĂ NEAGRESIVĂ în această grupă de trăsături de caracter se includ acele forme de manifestare prin care agresiunea împotriva semenului nu evoluează pe o linie directă şi clar vizibilă, ci observatorului din afară i se lasă impresia unei izolări ostile. Este ca şi cum întregul flux de ostilitate s-ar arc ui şi ar lua o cale ocolită. În asemenea cazuri avem de cele mai multe ori imaginea unui om care, desigur, nu face pe nimeni să sufere, dar se ţine la distanţă de oameni şi de viaţă, evită orice contact şi, în singurătatea-i, le refuză altora colaborarea sa. Dar cum obiectivele pe care şi le fixează umanitatea nu pot fi realizate, în marea lor majoritate, decât printr-o activitate în comun, un om care se izolează este suspect de aceeaşi ostilitate ca unul care atacă şi păgubeşte făţiş şi direct colectivitatea, comportamentul pasiv sustrăgându-i acesteia mijloacele necesare de conservare. Se deschide aici un imens domeniu de cercetare, din care vrem să supunem analizei mai detaliate câteva fenomene frapante. Să examinăm în primul rând: