1. SITUAŢIA SUGARULUI.

Copilul, care are atâta nevoie de ajutorul comunităţii, se află inclus într-un mediu care ia şi dă, cere şi duce la îndeplinire. El se vede pe sine, cu impulsurile sale, în faţa unor anumite dificultăţi insurmontabile pentru dânsul. Curând va învăţa să cunoască suferinţa generată de situaţia sa de copil, situaţie care structurează acel organ psihic ce are drept funcţie să prevadă şi să distingă linia directoare de safisfacere lesnicioasă a impulsurilor sale, de asigurare a unei vieţi suportabile. El observă mereu oameni capabili să-şi satisfacă mult mai uşor impulsurile şi care, deci, au un avantaj oarecare faţă de el. Ajunge astfel să aprecieze înălţimea care îţi permite să deschizi o uşă, puterea care altora le dă posibilitatea să ridice o greutate, poziţia socială care îi autorizează pe unii să dea ordine şi să se facă ascultaţi. În organul său psihic se iveşte ca un torent dorinţa de a creşte, spre a fi egalul sau superiorul celorlalţi, spre a-i depăşi pe cei care, grupaţi în jurul său, se poartă cu dânsul ca şi cum le-ar fi subordonat, dar care, de asemenea, se şi pleacă în faţa slăbiciunii copilului care este el; aşa încât el are două posibilităţi de a proceda: pe de o parte, să-şi impună acele mijloace pe care el le sesizează la adulţi ca instrumente de putere, iar pe de altă parte să-şi manifeste ostentativ slăbiciunea, ca să-şi atragă solicitudinea celorlalţi. Regăsim mereu la copii această bifurcare a tendinţelor sufletului omenesc. Chiar de aici începe o conturare a tipurilor de personalitate. Pe când unii se dezvoltă în direcţia imperativului de a se face recunoscuţi, adunându-şi forţele şi punându-le la lucru, la alţii găsim ceva care aduce cu o speculă cu propria lor slăbiciune, ei prezentân-du-şi slăbiciunea în cele mai diverse ipostaze. Dacă rememorăm atitudinea, expresia şi uitătura anumitor copii, vom găsi întotdeauna din cei care se lasă clasificaţi într-o categorie sau alta. Toate aceste tipuri nu dobândesc un sens decât atunci când le înţelegem raportul cu lumea din jur. Cea mai mare parte din actele lor sunt, într-adevăr, împrumutate de la mediul care le este propriu.

Pe aceste condiţii simple, pe această tendinţă a copilului de a-şi depăşi starea de slăbiciune, tendinţă care, la rându-i, declanşează imboldul către dezvoltarea a o mulţime de capacităţi, se bazează educabilitatca.

Situaţiile copiilor sunt extrem de variate. Sunt cazuri în care un anumit anturaj îi lasă copilului impresia de ostilitate, ceea ce face ca lumea să-i apară ca fiind duşmănoasă. Această impresie se explică prin insuficienţa organului infantil de gândire. Dacă educaţia nu ia măsuri preventive, sufletul unui asemenea copil se poate dezvolta în aşa fel încât mai târziu el să vadă în lumea exterioară un domeniu absolut ostil. Impresia de ostilitate se amplifică de îndată ce copilul se confruntă cu dificultăţi mai mari, cum se întâmplă în special cu copiii handicapaţi fizic. Aceşti copii vor avea despre mediul lor ambiant o impresie diferită de a acelora care au venit pe lume cu organe relativ integre, rezistente. Inferioritatea organică (Organminderwertigkeit) se poate exterioriza în dificultăţi de locomoţie, în defecte ale anumitor organe, în slaba capacitate de rezistenţă a organismului, în aşa fel încât copilul este expus la numeroase boli.

Dar cauza dificultăţilor nu constă întotdeauna în imperfecţiunea organismului infantil, ci poate de asemenea să stea în gre-utatea sarcinilor pe care un anturaj lipsit de înţelegere le impune copilului, sau în modul imprudent în care i-au fost prezentate sarcinile, într-un cuvânt, în deficienţele mediului ambiant al copilului, care dau lumii exterioare un caracter insuportabil. Aşadar, copilul care vrea să se adapteze la mediul său întâlneşte deodată obstacole care fac dificilă această adaptare. Astfel se prezintă situaţia, de exemplu, în cazul în care copilul creşte într-un anturaj care este el însuşi cotropit de un pesimism care, lesne, se poate transmite copilului.