2. INFLUENŢA DIFICULTĂŢILOR.

În ceea ce priveşte dificultăţile pe care copilul le întâmpină din diferite părţi şi care au cauze de asemenea diferite, în special în cazul în care se observă că viaţa psihică a copilului a fost lipsită multă vreme de momente prielnice pentru dezvoltare, este limpede că va trebui să avem în vedere reacţii eronate atunci când la copil se instaurează necesitatea acomodării la condiţiile imperioase ale lumii exterioare. Trecând în revistă un număr de eşecuri (Verfehlungen), se impune ideea că avem de-a face aici cu un stil de dezvoltare psihică care nu încetează de-a lungul întregii vieţi şi care consta în încercări permanente de a progresa, de a da situaţiilor reale răspunsuri tot mai exacte. Ceea ce avem de observat în mod deosebit în evoluţia manifestărilor la copii, este forma luată de răspunsul dat într-o situaţie determinată de individul în plină devenire, care se apropie de maturitate. Răspunsul, atitudinea adoptată de un om ne va oferi puncte de sprijin pentru caracterizarea psihicului său. Se cuvine să nu uităm că formele de manifestare ale unui om – ca şi acelea ale masei – nu pot fi nicidecum judecate după şablon.

Dificultăţile cu care copilul are de luptat în cursul dezvoltării vieţii sale psihice şi care, aproape fără excepţie, îl împiedică să-şi cultive sentimentul de comuniune socială în toată deplinătatea sa, pot fi clasificate în dificultăţi care, generate fiind de deficienţele societăţii, se vor manifesta în situaţia economică a familiei şi a copilului şi dificultăţi generate de deficienţele organelor copilului, în faţa unei lumi create pe potriva unor organe fără cusur şi în care întreaga cultură care-i înconjoară pe copil face apel la forţa şi sănătatea unor organe perfect dezvoltate, vedem un copil care prezintă mari deficienţe la unele organe importante şi care, prin urmare, nu poate răspunde aşa cum trebuie exigenţelor vieţii. Aşa sunt, de exemplu, copiii care sunt daţi la şcoală mai târziu sau, în general, cei care au greutăţi în executarea unor mişcări sau cei care învaţă să vorbească mai târziu, fiind timp îndelungat stângaci în această privinţă, pentru că activitatea lor cerebrală se dezvoltă mai lent decât la acei copii pe care se bizuie societatea noastră. Se cunoaşte cum asemenea copii continuu supuşi şocurilor sunt lipsiţi de supleţe, găsindu-se în chip fatal pradă suferinţelor corporale şi psihice. În mod vădit ei nu sunt plăcut impresionaţi de o lume care nu prea este făcută pentru dânşii. Dificultăţile condiţionate de insuficienta dezvoltare pur şi simplu îi copleşesc. Desigur, rămâne posibilitatea ca în decursul vremii să aibă loc de la sine o echilibrare, fără persistenţa unui prejudiciu de durată, dacă nu cumva între timp amărăciunea cauzată de mizeria morală în care cresc asemenea copiii şi la care, cel mai adesea, se adaugă şi o condiţie economică precară, nu le-a zdrobit inima, punându-şi astfel statornic amprenta pe viaţa acestor copii. Este lesne de înţeles că regulile de convieţuire umană, date în mod absolut, sunt anevoie respectate de aceşti copii. Ei vor privi cu neîncredere la agitaţia din jur şi vor înclina sa se ţină de-o parte, sa se sustragă de la sarcinile ce le revin. Cu o susceptibilitate cu totul ieşită din comun, ei vor adulmeca şi simţi o ostilitate a vieţii, pe care o exagerează. Interesul lor pentru părţile întunecate ale vieţii este mult mai mare decât acela pentru părţile ei luminoase. De obicei, le supraestimează şi pe unele şi pe altele, adoptând în consecinţă o permanentă poziţie de luptă, revendicând pentru ei înşişi măsuri speciale de atenţie şi fiind înclinaţi să se gândească mai mult la sine decât la alţii. Cum ei consideră exigenţele vieţii drept dificultăţi şi nu drept stimulente, înfruntând evenimentele cu o precauţie exagerată, între dânşii şi anturajul lor se cască o prăpastie. Ei se îndepărtează tot mai mult de adevăr, de realitate şi se încurcă mereu în noi situaţii dificile.

Dificultăţi similare pot surveni atunci când afecţiunea membrilor familiei copilului rămâne sub un anumit nivel. Această împrejurare are şi ea consecinţe importante pentru dezvoltarea copilului.

Comportamentul său va avea de suferit ca urmare a faptului că el nu învaţă să cunoască iubirea şi nu ştie să facă uz de ea, deoarece impulsul său afectiv nu îmboboceşte. Iar când aşa stau lucrurile în familie, există pericolul ca mai târziu să fie foarte greu pentru un om crescut în asemenea condiţii să participe la un schimb viu de manifestări afective. Excluderea emoţiilor şi a raporturilor tandre face de-acum parte constitutivă din fiinţa sa. Acelaşi efect se poate produce dacă părinţii, educatorii sau alte persoane apropiate copilului îi inculcă acestuia unele maxime pedagogice care îl fac să resimtă ca impracticabile sau ca rizibile pornirile afective. Nu rareori vedem copii înclinaţi să asocieze afecţiunii o impresie de ridicol. Este îndeosebi cazul copiilor care adesea au fost obiect de luare în râs. Ei se arată dominaţi de aversiunea faţă de sentiment, care îi face să considere drept ridicolă şi neomeneasca orice emoţie şi orice manifestare de dragoste pentru alţii, ceea ce – cred ei – îi subjugă altora şi îi coboară în ochii acestora. Sunt oameni care, încă din copilăria lor, au impus o barieră tuturor relaţiilor afective iminente. Lipsa de afecţiune care, în linii mari, duce la o educaţie dură, reprimând orice manifestare de tandreţe, i-a determinat pe aceşti copii să se închidă de timpuriu faţă de asemenea porniri şi, acriţi şi speriaţi, să se retragă din micul cerc al anturajului lor, în loc să-i integreze în propria lor viaţă psihică, ceea ce ar fi avut cea mai mare importanţă pentru evoluţia lor normală. Dacă totuşi se găseşte vreo persoană în acest anturaj care să facă posibilă legătura cu copilul, lucrul acesta va avea loc în virtutea unei intimităţi absolut particulare. Aşa cresc adesea oamenii care nu s-au bucurat decât de relaţiile cu o singură persoană şi cărora le-a fost peste putinţă să-şi extindă înclinaţia spre comuniune dincolo de un singur partener. Exemplul copilului şocat de constatarea că afecţiunea mamei sale se adresa fratelui său, şi care de atunci a rătăcit prin viaţă în căutarea căldurii sufleteşti care lui îi lipsise din fragedă copilărie, este un caz care arată ce dificultăţi pot întâmpina în existenţa lor asemenea oameni.

Este categoria acelor oameni a căror educaţie s-a desfăşurat sub o anumită presiune.

Şi în direcţia opusă se pot întâlni eşecuri atunci când, sub influenţa unei călduri sufleteşti deosebite care însoţeşte educaţia, copilul răsfăţat îşi dezvoltă dincolo de orice limită înclinaţia spre afecţiune, în aşa fel încât se ataşează prea strâns de una sau mai multe persoane şi nici nu vrea să audă de o despărţire de ele. Ca urmare a diverse greşeli, sensibilitatea afectivă a copilului poate lua adesea asemenea proporţii încât să-i impună anumite angajamente faţade ceilalţi, cum uşor se poate întâmpla atunci când, de exemplu, adulţii spun: „Pentru că te iubesc, fă cutare sau cutare lucru”. Se întâmplă adesea ca în sânul unei familii să crească astfel de buruieni. Aceşti copii sesizează cu uşurinţă înclinaţia celorlalţi şi în viitor ei vor supralicita, prin aceleaşi mijloace, dependenţa acestora faţă de propria lor afecţiune. Trebuie întotdeauna avută în vedere asemenea afecţiune înflăcărată pentru una din persoanele din familie. Este indubitabil faptul că o educaţie atât de unilaterală exercită o influenţă nocivă asupra destinului unui om. Se pot petrece atunci fenomene ca, de exemplu, acela în care un copil, pentru a-şi păstra afecţiunea din partea unei anumite persoane, recurge la mijloacele cele mai reprobabile, cău-tând să-şi discrediteze rivalul, de cele mai multe ori fratele sau sora, dezvăluindu-le cu viclenie răutatea, sau folosind alte procedee, totul numai şi numai spre a străluci în ochii părinţilor iubitori. Sau va uza de presiuni, pentru ca cel puţin să fixeze asupra sa atenţia părinţilor, nedându-se îndărăt de la nici un mijloc care să-i facă remarcat, care să-i confere mai multă importanţă în comparaţie cu ceilalţi. Va deveni leneş sau maliţios ca să-i determine pe ceilalţi să se ocupe mai mult de dânsul, sau se va întrece în cuminţenie, spre a atrage luarea aminte a celorlalţi, ca pe o recompensă. Se declanşează atunci în viaţa copilului un asemenea proces încât devine evident că orice mijloc poate fi folosit din momentul în care o orientare s-a cristalizat în acest sens în viaţa sa psihică. Se poate ca, întru atingerea scopului, el să evolueze în rău, după cum la fel de posibil este ca, urmărind aceeaşi ţintă, el să devină un copil peste măsură de aşezat. Adesea se întâmplă să observăm cum unul dintre copii încearcă să atragă asupra sa atenţia printr-o zburdălnicie neobişnuită, pe când un altul, mai mult sau mai puţin şiret, caută să obţină acelaşi efect printr-o supuşenie fără seamăn.

Tot în categoria celor răsfăţaţi se includ şi copiii cărora le sunt înlăturate toate dificultăţile din drum, cei de ale căror năzbâtii se surâde amical şi care îşi pot îngădui totul, fără a se lovi de vreo rezistenţă în adevăratul înţeles al cuvântului. Aceşti copii sunt privaţi de orice ocazie care să le permită de a se pregăti prin acele exerciţii preliminare în vederea ataşării ulterioare de oameni dispuşi să le vină în întâmpinare cu corectitudine, fiind cu atât mai puţin capabili să se ataşeze de oameni care, rătăciţi ei înşişi din cauza dificultăţilor întâlnite în propria lor copilărie, ridică obstacole în calea acestei apropieri. Cum nu li se oferă prilejul de a se exersa în depăşirea dificultăţilor, ei sunt extrem de prost pregătiţi să-şi continue viaţa. Ei au aproape întotdeauna de îndurat reculuri, de îndată ce ies din micul spaţiu în care domneşte atmosfera de seră şi dau piept cu o existenţă în care nimeni nu-şi mai exagerează obligaţiile faţă de dânşii, cum o făceau educatorii lor peste măsură de afectuoşi.

Toate fenomenele de genul acesta au în comun faptul că un copil devine mai mult sau mai puţin izolat. De exemplu, copiii al căror aparat digestiv prezintă deficienţe se vor comporta altfel în ceea ce priveşte alimentaţia şi, în consecinţă, s-ar putea dezvolta cu totul altfel decât copiii normali sub acest raport. Copiii cu organe deficiente vor avea un comportament ieşit din comun, care, cu timpul, îi va împinge la izolare. Vom avea atunci în faţa ochilor copii care nu percep clar legătura lor cu mediul ambiant, respingându-1 eventual cu totul. Ei nu-şi pot găsi camarazi, se ţin departe de jocurile celor de-o vârstă cu dânşii, fie privindu-le cu pizmă, fie închizându-se dispreţuitori în propriile lor jocuri, pe care le practică într-o ursuză singurătate. Ameninţaţi de izolare sunt şi copiii care cresc în condiţiile unei educaţii deosebit de constrângătoare, de o severitate excesivă. Viaţa nu le apare nici lor într-o lumină favorabilă, pentru că se aşteaptă să primească mereu şi de pretutindeni semne rele. Ei fie că se simt martiri care primesc cu umilinţă toate încercările, fie că se consideră luptători gata totdeauna să se bată cu un mediu resimţit ca ostil. Aceşti copii privesc viaţa şi sarcinile lor ca pe nişte dificultăţi extraordinare şi este uşor de înţeles că un asemenea copil se va îngriji în primul rând „să-şi păzească graniţele”, luând seama ca nici o daună să nu survină şi fiind pururea neîncrezător faţă de cei care îl înconjoară. Sub povara acestei precauţii nemăsurate el îşi dezvoltă mai degrabă înclinaţia de a adulmeca mari dificultăţi şi primejdii decât de a se expune cu uşurinţă destinului unei înfrângeri. O altă caracteristică comună acestor copii, care arată totodată clar cât de puţin dezvoltat este la ei sentimentul de comuniune socială, este faptul că se gândesc mai mult la ei înşişi decât la ceilalţi. Avem astfel un tablou cuprinzător al întregii dezvoltări. Toţi aceşti oameni înclină în general către o concepţie pesimistă despre lume şi nu pot fi satisfăcuţi de existenţa lor fără a se elibera de falsele tipare de viaţă care îi încorsetează.