3. OMUL CA FIINŢĂ SOCIALĂ.

Ne-am străduit să arătăm că numai atunci putem trage o concluzie asupra personalităţii unui individ când îl judecăm şi îl înţelegem în situaţia existenţială care îi este proprie. Înţelegem prin situaţie existenţială poziţia omului în ansamblul lumii şi în raport cu mediul apropiat, poziţia sa faţă de problemele cu care se confruntă în permanenţă, cum sunt cele privind activitatea profesională, relaţiile, raporturile cu semenii. Am stabilit pe această cale că impresiile care îl asaltează pe om din partea mediului său ambiant influenţează încă de la început atitudinea faţă de existenţă a sugarului, iar mai târziu atitudinea copilului şi a adultului, persistând de-a lungul întregii vieţi. Chiar şi la capătul a numai câteva luni de existenţă se poate determina cum se comportă sugarul în faţa vieţii. De la această vârstă înainte nu mai poţi confunda între ei doi sugari, dat fiind că fiecare din ei manifestă deja în mod pronunţat apartenenţa la un tip de om, tip care se conturează din ce în ce mai net, fără a pierde direcţia luată de la bun început. Dezvoltarea psihică a copilului va fi întotdeauna impregnată de raporturile societăţii cu el, începând cu primele semne ale sentimentului nativ de comuniune socială, până la înflorirea pornirilor afective, care merg atât de departe încât copilul caută să se apropie de adulţi. Se poate face oricând observaţia că copilul îşi orientează râvna sa afectivă asupra altuia, nu asupra lui însuşi, cum este de părere Freud. Strădaniile sale sunt diferenţiat nuanţate, variind în raport cu persoanele cărora se adresează. La copiii care au trecut de vârsta de doi ani se poate constata această diferenţiere şi în exprimările verbale. Sentimentul solidarităţii, al comuniunii sociale este propriu sufletului copilului şi nu-i părăseşte pe om decât în cazul unor grave degenerări maladive ale psihicului.

De-a lungul întregii vieţi acest sentiment rămâne nuanţat, se restrânge sau se amplifică, iar în cazurile favorabile se extinde nu numai asupra membrilor familiei, ci asupra tribului, poporului, asupra întregii umanităţi. El poate chiar depăşi aceste limite, adresându-se animalelor, plantelor, unor obiecte neînsufleţite, ba chiar şi Cosmosului.

În efortul nostru Je a ajunge la cunoaşterea fiinţei umane am câştigat un important punct de sprijin: înţelegerea necesităţii de a examina omul ca pe o fiinţă socială.