5. SUBORDONAREA.

Un tip de om la fel de puţin indicat pentru profesiunile care cer iniţiativă este acela dominat de un fel de slugărnicie şi care nu se simte bine decât acolo unde are de dus la îndeplinire porunci. Pentru un sobordonat nu există decât legi şi reguli de respectat. Acest tip de om caută cu toată fiinţa sa un loc de muncă în care să-şi manifeste servilitatea. Putem observa lucrul acesta în diverse împrejurări, chiar şi în înfăţişarea exterioară a omului, care de obicei îşi îndoaie şira spinării şi care mereu e gata să se încline şi mai mult, atent la vorbele superiorului, nu pentru a le cântări, ci pentru a se pune cât mai bine de acord cu ele şi a sări să aducă la îndeplinire ordinele primite. Sunt oameni pentru care mai mult decât orice valorează supunerea. Aceasta atinge uneori un grad incredibil. Pentru unii este o adevărată plăcere să se subordoneze.

Nu vrem să spunem prin aceasta că idealul unor asemenea oameni ar fi prin excelenţă acela de a se supraordona. Trebuie totuşi să clarificăm părţile obscure ale vieţii acelora care văd adevărata soluţie a îndatoririlor ce le revin doar în supunere.

Este frapant pentru noi faptul că o mulţime de oameni se pare că şi-au făcut din subordonare o lege a vieţii. Nu ne referim la clasele aservite, ci la sexul feminin. Că femeia trebuie să se supună, este ca o lege nescrisă însă profund întipărită în mintea tuturor, pe care mulţi oameni o respectă ca pe o dogmă. Ei cred că femeia nu există decât spre a se aservi. O consecinţă obişnuită a aceastui fapt este că ea încearcă, dimpotrivă, să se supraordoneze. Cu toate că asemenea concepţii au otrăvit şi tulburat relaţiile oamenilor în general, stăruie în acest sens o superstiţie deosebit de rezistentă, care are adepţi chiar în rândurile femeilor, care se cred puse sub puterea unei legi eterne. Nu se cunoaşte însă nici un caz în care cineva să fi tras vreun folos de pe urma acestei concepţii. Va veni timpul să se vadă că dacă femeia nu s-ar fi aservit cum s-a aservit, toate pe lumea aceasta ar fi fost mai bune.

Abstracţie făcând de faptul că nici un suflet omenesc nu ar suporta uşor supunerea, o femeie ţinută în astfel de condiţii va ajunge de cele mai multe ori la pustiire interioară şi la totală dependenţă, cum ne va arăta cazul expus succint aici. Căsătorită din dragoste cu un bărbat care avea o importantă poziţie socială, atât ea cât şi soţul ei credeau orbeşte în dogma supunerii femeii. Cu timpul ea a devenit o maşină perfectă, pentru care nu exista nimic decât datoria. Orice pornire spre independenţă era nimicită din faşă. Anturajul, care se obişnuise cu situaţia, fireşte că nu vedea nimic scandalos în aceasta, ceea ce nu avantaja pe nimeni. Dacă faptul nu a degenerat în dificultăţi mai mari, a fost pentru că lucrurile se petreceau într-un mediu relativ supus. Dar dacă avem în vedere faptul că pentru foarte mulţi oameni subordonarea femeii constituie destinul ei firesc, vom recunoaşte că există aici din abundenţă material pentru conflicte. Căci dacă bărbatul socoate că această subordonare este de la sine înţeleasă, el va avea mereu scandaluri, pentru că o asemenea subordonare este de fapt imposibilă.

Unele femei au un spirit de supunere atât de dezvoltat, încât îşi caută drept soţi bărbaţi dominatori sau brutali. În scurt timp această relaţie contrară naturii duce la o gravă ciocnire de caractere. Avem uneori impresia că aceste femei iau în derâdere subordonarea femeii şi vor să-i dovedească lipsa de sens.

Noi cunoaştem de pe acum calea pe care se poate ieşi din această situaţie dificilă. Convieţuirea dintre bărbat şi femeie trebuie să fie o camaraderie, o comunitate de muncă, unde nimeni nu este subordonat. Şi dacă cele spuse aici nu reprezintă deocamdată decât un ideal, avem cel puţin un etalon cu care putem măsura progresele sociale făcute de un individ, respectiv regresele sale, putându-se identifica greşelile săvârşite.

Problema supunerii nu interesează doar relaţiile dintre sexe, ea nu-i împovărează doar pe bărbat cu o puzderie de dificultăţi cărora nu este capabil să le facă faţă, ci joacă un rol important şi în viaţa popoarelor. Dacă ne gândim că întreaga antichitate îşi baza situaţia economică şi relaţiile de dominare pe sclavagism, dacă ne gândim că poate cei mai mulţi dintre oamenii care trăiesc azi se trag din familii de sclavi, dacă ne reprezentăm faptul că s-au scurs secole în care cele două clase au cunoscut o opoziţie atât de radicală una faţă de alta şi că, astăzi încă, la anumite popoare spiritul de castă este principial predominant, abia atunci putem înţelege că principiul supunerii şi revendicarea acestuia îi animă necontenit pe oameni şi poate duce la formarea unui tip ca atare. Este cunsocut că antichita-tea considera munca drept o ocupaţie relativ ruşinoasă, care revenea sclavilor, că stăpânului nu-i era îngăduit să se murdărească muncind, că el era nu numai cel care porunceşte, ci monopoliza toate însuşirile bune. Clasa dominantă era aceea a „celor mai buni”, aristocraţia, cuvântul grecesc „aristos”însemnând şi una şi alta, adică dominaţia celor mai buni. Această concepţie triumfa însă, fireşte, exclusiv cu ajutorul forţei, nu prin vreun examen al virtuţilor şi meritelor. Un examen şi o clasificare aveau loc cel mult la sclavi, aşadar la cei aserviţi. Cel mai bun însă era acela care avea în mână puterea.

Până în zilele noastre şi-a întins influenţa concepţia privind armonizarea celor două forme de existenţă a fiinţei umane, pierzân-du-şi însă orice sens şi valoare astăzi, când se tinde la o apropiere a oamenilor unii de alţii. Să nu uităm că până şi marele gânditor Nietzsche a revendicat dominaţia celor mai buni şi supunerea celorlalţi. Nici astăzi nu a încetat să fie greu să ne scoatem din cap ideea împărţirii oamenilor în stăpâni şi slujitori şi să ne simţim cu toţii absolut egali. Cu toate acestea, fie şi numai faptul că suntem în posesia acestui punct de vedere ne poate fi de ajutor şi ne poate feri de mari erori. Căci există oameni care au devenit atât de slugarnici, încât ar fi fericiţi dacă cineva i-ar lua la un moment dat în seamă, pe ei care în permanenţă par să-şi ceară scuze pentru vina de a exista pe lume; de unde nu se cuvine să admitem că această atitudine le-ar prii, când ei de fapt adesea se simt de-a dreptul nefericiţi.