3. LINIA DIRECTOARE ŞI CONCEPŢIA DESPRE LUME.

Când efectuăm asemenea investigaţii, simţim că se structurează o corelaţie, ca şi cum s-ar trasa o linie, începând cu o impresie din copilărie şi până la starea de lucruri existentă. În felul acesta se reuşeşte ca în multe cazuri să fie trasă linia spirituală pe care a evoluat până la un moment dat un om. Este linia de mişcare

(Bewegungslinie) pe care se desfăşoară ca pe un şablon viaţa omului, încă din copilărie. Poate că mulţi vor avea impresia că au de-a face cu o încercare de bagatelizare a destinului omenesc, cu o înclinaţie de a nega liberul arbitru, făurirea propriului destin. Faptele sunt însă fapte. Ceea ce funcţionează efectiv este întotdeauna linia de mişcare a omului, a cărei configurare suferă desigur anumite modificări, dar ale cărei conţinut esenţial, energie şi sens rămân neschimbate din copilărie, nu fără legătură cu mediul ambiant al copilului, care mai târziu se va detaşa de mediul mai vast reprezentat de societatea omenească. Totdeauna se impune să căutăm să urmărim biografia unui om până în cea mai fragedă copilărie, deoarece chiar şi impresiile din leagăn îi imprimă copilului o anumită orientare şi îl determină să răspundă într-un mod bine definit la întrebările puse de viaţă. Acest răspuns va utiliza tot ceea ce aduce cu sine copilul ca posibilitate de desfăşurare a existenţei, iar presiunile la care a fost supus la vârsta când era sugar vor exercita o primă influenţă asupra felului său de a privi viaţa, asupra concepţiei despre lume pe care şi-o formează.

Aşadar, nu este surprinzător faptul că, faţă de ce erau în scutece, oamenii nu se schimbă prea mult în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă, chiar dacă exteriorizările acesteia diferă foarte mult de cele din prima perioadă de viaţă. De aceea este important ca încă din leagăn copilul să fie pus în asemenea condiţii, care să nu-i faci-liteze dobândirea unei concepţii eronate despre viaţă. Decisive sunt, în această privinţă, îndeosebi starea organică a copilului, situaţia sa socială şi personalitatea educatorului3. Dacă, la început, reacţiile au loc în mod automat, reflex, în curând ele se vor modifica în aşa fel încât copilul să tindă spre un scop; tristeţea sau fericirea sa nu vor mai depinde exclusiv de factorii externi ai necesităţii, ci mai târziu va fi capabil să se sustragă prin propriile sale puteri presiunii acestor factori. În strădania lor de a se pune în valoare, asemenea copii se smulg de sub tutela educatorului şi îi devin adversari. Fenomenul se produce în perioada aşa-numitei descoperiri a Eului (Ichlindung), când copilul începe să vorbească despre sine sau să întrebuinţeze pronumele eu. Este momentul în care el este deja conştient de faptul că se află într-un raport solid cu mediul său ambiant, raport care nu este neutru, obligându-1 pe copil să ia poziţie, să se comporte aşa cum o cere bunăstarea sa, văzută prin prisma concepţiei sale despre lume.

Dacă menţinem cele spuse cu privire la finalitatea vieţii psihice a omului, rezultă cu claritate că liniei de mişcare trebuie săi fie inerentă, ca semnalment, o unitate indestructibilă. Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem un om în calitatea lui de personalitate omogenă, ceea ce este extrem de important când avem de-a face cu un om ale cărui gesturi expresionale par a se contrazice unele pe altele. Există copii al căror comportament la şcoală este cu totul opus celui din familie şi, de altfel, şi în viaţă întâlnim oameni ale căror trăsături de caracter sunt atât de frapant contradictorii, încât ne înşelăm asupra adevăratei fiinţe a acestora. Se poate, de asemenea, să vedem că mimica a doi oameni este absolut identică, pentru ca la o cercetare mai aprofundată a liniei de mişcare care îi animă să descoperim că unul este exact contrariul celuilalt. Când doi indivizi se comportă la fel, în realitate esenţa acestui comportament poate fi cu totul diferită; după cum posibil este ca doi indivizi să exteriorizeze în chip divergent un conţinut psihic identic.

Având în vedere ambiguitatea fenomenelor vieţii psihice, se impune să le luăm în considerare nu unul câte unul, în mod izolat, ci exact invers, în conexiunea lor şi ca fiind în ansamblu dirijate spre un scop comun. Importantă este semnificaţia căpătată de un asemenea fenomen în întregul complex unitar al vieţii unui om. Tocmai înţelegerea clară a faptului că totul trebuie raportat la o direcţie unică netezeşte calea spre descifrarea vieţii psihice a unui om.

Înţelegând că gândurile şi acţiunile oamenilor sunt subordonate unei finalităţi, unui final condiţionat şi direcţionat, vom înţelege totodată ce uriaşă sursă de erori poate fi pentru om faptul că el raportează fără ocol orice triumf şi orice câştig personal la individualitatea sa, utilizându-le pentru consolidarea şabloanelor sale, a liniei sale directoare (Lcitlinie). Faptul este posibil numai pentru că el lasă totul în afara examenului critic, în obscuritatea conştientului sau inconştientului. Numai ştiinţa va aduce aici lumină şi ne va da posibilitatea să cuprindem întregul proces, să-i înţelegem şi, în fine, să producem şi schimbări.

Încheiem discuţiile noastre asupra acestei chestiuni cu un exemplu, cu ajutorul căruia vrem să încercăm să analizăm şi să explicăm fiecare fenomen particular, utilizând cunoştinţele de psihologie individuală dobândite până aici.

O tânără pacientă acuză o insurmontabilă stare de nemulţumire, al cărei motiv ar fi, crede ea, faptul că zilnic este copleşită de o mulţime de treburi de tot felul. Se pot observa la ea agitaţie şi o privire speriată şi se plânge că o cuprinde neliniştea ori de câte ori are de făcut un drum sau este obligată să se apuce să facă orice altceva. Aflăm de la cei care-i sunt apropiaţi că ia totul în serios şi că pare a se prăbuşi sub povara treburilor ei. Impresia generală pe care ne-o lasă este aceea a unei persoane asaltată de obligaţii, cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni. În mod semnificativ, cineva din anturajul ei spunea că „totdeauna ca a făcut mofturi”.

Ca să examinăm cum se cuvine înclinaţia de a aprecia ca deosebit de grele şi de importante sarcinile ce-ţi revin, să ne reprezentăm ce ar însemna o asemenea purtare într-un grup sau în familie, caz în care nu putem evita impresia să această înclinaţie echivalează cu un apel adresat anturajului de a nu-ţi mai pune şi altele pe cap, din moment ce abia te poţi descurca cu treburile pe care le ai.

Dar ceea ce ştim despre această femeie este insuficient. Trebuie să încercăm s-o determinăm să ne facă şi alte dezvăluiri. În asemenea investigaţii se impune să procedăm cu delicateţea de rigoare, fără aroganţă, căci altfel s-ar suscita imediat animozitatea pacientei, preferabilă fiind calea ipotezelor şi a dialogului. Dacă această ultimă posibilitate există – cum a şi fost, în realitate, cazul

— Treptat descifrăm în întreaga ei purtare intenţia de a da de înţeles cuiva, viitorului soţ, pe cât se pare, că ea nu ar mai suporta noi poveri, că pretinde să fie tratată cu menajamente, cu gingăşie. Mergând mai departe cu sondajul, putem înţelege că totul a început cândva şi undeva, accentuându-se pe parcurs. Am reuşit s-o convingem că a fost o vreme în care tandreţea însemna totul pentru dânsa. Acum înţelegem mai bine comportarea ei, ca un efort de a evita revenirea unei situaţii în care dorinţa ei de afecţiune ar putea fi strivită.

Constatarea noastră va fi confirmată şi de o altă dezvăluire. Ea ne-a povestit despre o prietenă care, în multe privinţe, fiindu-i rivală, trăia o căsătorie nefericită, pe care ar fi dorit s-o desfacă. Într-o zi îşi găsise prietena cu o carte în mână, declarându-i soţului, cu o voce plictisită, că nu ştie dacă prânzul va fi gata la timp, ceea ce pe el I-a iritat atât de tare încât s-a dezlănţuit în critici violente la adresa consoartei. Incidentul i-a inspirat pacientei noastre următoarea reflecţie: „Dacă nu mă înşel, metoda mea este mult mai bună. Mie nu mi s-ar putea face un asemenea reproş, deoarece de dimineaţă şi până seara nu-mi mai văd capul de treburi. Dacă mi s-ar întâmpla să nu pot pregăti la timp masa de prânz, nimeni n-ar avea ce să-mi zică.

Şi acum să fiu silită să abandonez această metodă?”

Iată ce se petrece în mintea acestei femei. Într-o manieră de relativă nevinovăţie, se încearcă obţinerea unui anumit ascendent, situarea deasupra oricărui reproş, o pledoarie pentru un tratament şi o existenţă pline de afecţiune. Dat fiind că aceasta îi reuşeşte, gândul de a renunţa apare de neînţeles pentru ea. Apelul la gingăşie, care, în definitiv, este şi o căutare a superiorităţii faţă de ceilalţi, niciodată nu este suficient de insistent. Astfel, în acest complex intervin elemente contradictorii din cele mai diferite. Ceva este pierdut, ceva nu este găsit, rezultă o dezordine, o,. Harababură” care îi dă dureri de cap tinerei femei, împiedicând-o să doarmă liniştită, pentru că necontenit ea îşi face griji şi le exagerează, numai spre a-şi scoate în evidenţă extenuarea. Până şi acceptarea unei invitaţii este pentru dânsa o problemă dificilă. Ca să-i dea curs, se obligă la preparative anevoioase. Sarcina cea mai măruntă ia în ochii ei proporţii colosale, iar faptul de a face o agreabilă vizită este o treabă foarte complicată, care îi cere ore şi zile de pregătire. În asemenea caz este aproape sigur că invitaţia va fi refuzată sau că, cel puţin, se va face aşteptată, sosind cu întârziere. În viaţa unor astfel de oameni sociabilitatea nu va depăşi anumite limite.

Într-un cuplu, cum este acela al căsătoriei, intervin o mulţime de relaţii caic, dat fiind apelul la afecţiune, apar într-o lumină deosebită. Se ponte ca soţul să fie nevoit să absenteze din raţiuni profesionale. După cum se poate ca el să facă parte dintr-un cerc de amici, să aibă de tăcut vizite de unul singur sau să asiste la reuniuni ale unor asociaţii. Nu va fi vătămată nevoia de gingăşie şi de menajare, dacă tenieia este lăsată singură acasă? În primul moment am fi poate înclinaţi – ceea ce de fapt se întâmplă de cele mai multe ori – să admitem că mariajul are menirea să-i lege cât mai tare posibil de casă pe partener. Oricât de atrăgătoare ar putea să apară această cerinţă, pentru un om angajat într-o îndeletnicire profesională ea comportă dificultăţi insurmontabile. Dereglările sunt inevitabile şi se poate întâmpla, ca în cazul de care ne ocupăm, ca bărbatul întors acasă noaptea târziu şi încercând să intre cu băgare de seamă în dormitor, să-şi găsească soţia încă trează şi întâmpinându-1 cu o mină plină de reproşuri. Nu este necesar să descriem mai în detaliu situaţiile destul de cunoscute de acest gen. Pe de altă parte, nu este de neglijat faptul că aici nu avem de-a face doar cu mici cusururi feminine, pentru că există tot atât de mulţi bărbaţi care se prezintă la fel. Este însă locul să arătăm aici că nevoia de afecţiune poate lua şi un alt drum. În cazul în care ne preocupă pe noi, avem de-a face de obicei cu următorul scenariu: când bărbatul este obligat să-şi petreacă o seară în afara casei, soţia îi declară că el merge atât de rar în societate, încât de data aceasta i se poate îngădui să nu vină devreme acasă. Deşi rostite pe un ton glumeţ, vorbele ei au un fond extrem de serios, contrazicând în aparenţă tabloul zugrăvit până aici.

Dar dacă privim lucrurile mai îndeaproape, descoperim concordanţa. Femeia este destul de inteligentă pentru ca, fără a medita la aceasta, să nu întindă coarda prea tare. Exterior, ea oferă, din toate punctele de vedere, o imagine a desăvârşitei amabilităţi. Cazul este în sine ireproşabil şi ne preocupă prin prisma interesului pur psihologic. Semnificaţia reală a cuvintelor adresate bărbatului constă în faptul că de-acum încolo femeia este aceea care şi-a impus dictatul.

Acum, că ea a îngăduit-o, absenţa lui este autorizată, pe când dacă bărbatul ar fi acţionat din proprie iniţiativă, ofensa ei ar fi fost ne-măsurată. Declaraţia ei aruncă un fel de văl asupra întregii situaţii.

Ea este acum partea care conduce, iar bărbatul, cu toate că nu face decât să îndeplinească o îndatorire specială, a devenit dependent de dorinţa şi voinţa femeii.

Dacă facem legătura între trebuinţa imperioasă de afecţiune şi descoperirea, nouă pentru noi, că această femeie nu suportă decât ceea ce a comandat ea însăşi, ne frapează imediat faptul că întreaga ei viaţă trebuie să fie pătrunsă de formidabilul impuls de a nu îndeplini rolul secund, de a-şi păstra totdeauna superioritatea, de a nu-şi părăsi poziţia în faţa nici unui reproş, de a fi mereu în centrul micului ei anturaj. Orientarea aceasta o vom găsi la dânsa, indiferent de situaţia în care s-ar afla. Aşa procedează când, de exemplu, se pune problema schimbării menajerei. O vedem în mare agitaţie, vizibil preocupată de a-şi menţine obişnuita supremaţie şi faţă de noua menajeră. La fel, când se pregăteşte să iasă undeva. Este altceva pentru ea să trăiască într-o sferă în care dominaţia sa apare cu totul asigurată, decât să iasă din casă şi să se ducă „între străini”, pe stradă, unde deodată nimic nu se mai supune voinţei sale, unde trebuie să te fereşti de vehicule, unde, aşadar, rolul tău este insignifiant. Originea şi importanţa acestei tensiuni nu se clarifică decât dacă reflectăm la deplina putere pe care această femeie o revendică acasă.

Asemenea fenomene se prezintă adesea în tipare atât de atrăgătoare, încât la o primă privire nu sesizăm că este vorba de un om suferind şi că această suferinţă poate atinge un grad înalt. Trebuie să examinăm mai îndeaproape tensiuni de felul acelora din cazul care ne interesează. Există indivizi cărora le este silă să se urce în tramvaie, neputându-şi pune acolo în valoare propria voinţă.

Această silă poate merge atât de departe încât, în cele din urmă, ei să nu mai vrea, în general, să-şi părăsească locuinţa.

Analizându-1 în continuare, cazul de mai sus se prezintă ca un exemplu instructiv cu privire la retroacţiunea permanentă exercitată de impresiile din copilărie asupra vieţii unui om. Nu se poate nega că, din punctul sau de vedere, femeia aceasta are dreptate. Căci dacă cineva şi-a orientat cu toată energia întreaga sa viaţă spre obţinerea căldurii sufleteşti, a adoraţiei şi gingăşiei, atunci mijlocul de a simula necontenit supraîncărcarea şi nervozitatea nu este chiar atât de rău, din moment ce nu numai că izbuteşte cu ajutorul acestuia să îndepărteze orice critică, ci şi să determine anturajul să o deconsi-lieze totdeauna cu blândeţe, să o ajute şi s-o scutească de tot ce i-ar putea deregla echilibrul psihic.

Dacă cercetăm perioada copilăriei pacientei noastre, vom afla că încă la şcoală, când nu reuşea să-şi facă temele, intra într-o agitaţie extraordinară, constrângându-1 prin aceasta pe învăţător să o trateze cu multă delicateţe. Mai aflăm de la dânsa că era cea mai mare dintre cei trei copii câţi erau la părinţi, fiind urmată, în ordine, de un frate şi o soră. Cu fratele avea mereu ceva de împărţit. I se părea că el este cel preferat, supărând-o peste măsură faptul că părinţii arătau totdeauna un interes mai mare faţă de performanţele lui şco-larele când ea, care de la început fusese o şcolăriţă bună, îşi vedea primite cu indiferenţă rezultatele bune la învăţătură şi nu înceta să-şi spargă capul pentru a găsi cauza acestei inechităţi.

Înţelegem acum că fata aceasta aspira la egalitate, că încă din copilărie ea trebuie să fi avut un puternic sentiment de inferioritate, de care încerca să scape. La şcoală a făcut în aşa fel încât să devină o elevă slabă. Căuta să-şi întreacă fratele prin nereuşite şcolare, nu într-un sens moral superior, ci, în judecata ei infantilă, numai spre a atrage cu mai multă putere atenţia părinţilor asupra sa. Întrucâtva aceste procese au fost conştiente, din moment ce astăzi ea afirmă răspicat că voia să devină o elevă slabă. Dar iată că nici de aceste proaste rezultate la învăţătură părinţii nu s-au arătat câtuşi de puţin interesaţi. Şi atunci s-a petrecut din nou ceva semnificativ: deodată ea a început să obţină iarăşi note bune la şcoală. Faptul se întâmpla tocmai în momentul în care sora sa cea mică intrase în scenă în mod bizar. Avea şi ea note proaste. Dar de dânsa mama se îngrijea aproape tot atât de mult ca şi de fratele ei, dintr-un motiv aparte-pe când pacienta noastră avusese note proaste la disciplinele de învăţământ, sora avea calificative proaste la purtare. În felul acesta ea reuşea mult mai bine să atragă atenţia. Întrucât notele proaste la purtare au un cu totul alt efect social. Acestea presupun măsuri speciale, care îi constrâng pe părinţi să se îngrijească îndeaproape de copii.

Aşadar, lupta pentru egalitate eşuase deocamdată. Se impune să subliniem că eşecul unei lupte pentru egalitate nu face niciodată să intervină un moment de repaus în acest proces. Nimeni nu suportă o asemenea situaţie. De aici vor rezulta totdeauna noi emoţii şi noi eforturi nu vor înceta să contribuie la formarea caracterului omului respectiv. Înţelegem acum ceva mai bine mofturile, agitaţia, strădania de a se prezenta mereu în faţa celorlalţi ca o fiinţă asuprită şi împovărată. Toate acestea se adresau iniţial mamei, în intenţia de a-i constrânge pe părinţi să-i acorde şi ei atenţia pe care o acordau celeilalte surori şi, în acelaşi timp, în intenţia de a le reproşa aces tora faptul că o tratau mai rău decât pe sora sa. Starea de spirit fundamentală a acestei femei, formată încă de pe atunci, s-a păstrat până în ziua de azi.

Putem face o retrospectivă şi mai profundă în biografia tinerei femei. Ea prezintă ca pe o amintire din copilărie deosebit de impresionantă faptul că, pe când avea trei ani, a vrut să-i lovească cu o bucată de lemn pe fratele ei abia venit pe lume şi că numai precauţia mamei a împiedicat o mare nenorocire. Cu un simţ extraordinar de fin, fata aceasta descoperise încă de atunci că pricina desconsiderării ei era pur şi simplu faptul că era lată. Ba îşi aminteşte cu exactitate că în acel timp trăise de nenumărate ori dorinţa de a deveni băiat.

Prin naşterea fratelui, ca nu numai că s-a văzut scoasă din căldura de până atunci a cuibului ci, ci spiritul i-a fost tulburat îndeosebi de constatarea că băiatului i se rezerva un tratament absolut privilegiat.

În râvna sa de a compensa această lipsă, a ajuns eu timpul la metoda de a simula totdeauna surmenarea.

Un vis ne va arăta, de asemenea, cât de adânc se imprimă în viaţa psihică a omului linia de mişcare. Această tânără femeie visează că arc cu bărbatul ei, acasă, o convorbire. Dar acesta nu are deloc înfăţişarea unui bărbat, ci înfăţişarea de femeie. Acest detaliu arată pe plan simbolic tiparul în care se inscrea/ă pentru dânsa evenimentele şi relaţiile. Visul semnifică faptul că ca a obţinut egalitatea cu bărbatul. FI nu mai este însă bărbatul superior care fusese la timpul său fratele, ci aproape o femeie. Nici o diferenţă de nivel nu mai persistă între ei. Ha a obţinut în vis ceea ce, de fapt, încă din copilărie dorise totdeauna să obţină.

Astfel, unind două puncte din viaţa psihică a unui om, am descoperit linia sa de viaţă (Lcbcnslinic), linia sa directoare şi putem obţine despre el o imagine unitară, pe care o putem rezuma după cum urmează: avem în faţa noastră un om care, cu mijloace inofensive”1, aspiră să joace un rol superior.