3. FOLOSIREA ABUZIVĂ A AFECTELOR.

Multă vreme existenţa afectelor a fost de neînţeles, până când s-a dovedit că ele ne oferă posibilitatea şi ne indică o cale care duce la depăşirea rapidă a sentimentului de inferioritate şi la punerea în valoare a propriei personalităţi. Afectivitatea şi atitudinile emoţionate îşi găsesc, prin urmare, o extrem de largă paletă de utilizări în viaţa psihică a omului. Când un copil îşi manifestă furia sau plânge şi se jeluie, fiindcă se crede neglijat, şi dacă are ocazia să vadă că metoda lui dă rezultate, el va ajunge lesne să adopte aceeaşi atitudine chiar şi în numele unor motive lipsite de importanţă. Punerea în practică a acestor afecte poate deveni obişnuinţă şi poate lua o configuraţie pe care să n-o mai percepem ca fiind normală. Mai târziu, în viaţa adultă, asemenea indivizi vor recurge cu regularitate la folosirea abuzivă a afectelor, fenomen minor şi dăunător, când are loc o punere în scenă cu caracter ludic a furiei, tristeţii sau a altor afecte, numai spre a-şi atinge scopul, spre a obţine ceva. Asemenea reacţii au loc mereu atunci când individul vede că i se refuză ceva sau când dominaţia sa este ameninţată de vreun prejudiciu. Adesea se întâmplă ca tristeţea, de exemplu, să fie manifestată atât de zgomotos şi de ostentativ ca şi când ar însemna un titlu de glorie, ceea ce produce un efect respingător. Este interesant de remarcat că uneori se desfăşoară o veritabilă competiţie a tristeţii.

Acelaşi abuz poate avea loc şi în ceea ce priveşte manifestările pe plan fizic ale afectelor. Se ştie că există oameni la care afectul furiei asupra tractului digestiv este atât de puternic încât în accesele de furie ei vomită. Aceasta face şi mai brutală atitudinea de CUNOAŞTEREA CHEULUI ostilitate. Voma semnifică o condamnare şi o umilire a celorlalţi.

Tristeţea ca afect duce adesea la abţinerea de a se hrăni, aşa încât omul mâhnit pare pur şi simplu emaciat, oferindu-ne o adevărată „imagine a jalei”.

Asemenea forme de abuz nu ne pot lăsa deloc indiferenţi, deoarece ele interesează sentimentul de comuniune socială al celorlalţi. Manifestarea acestui sentiment este de cele mai multe ori în stare să potolească un afect. Există însă oameni care au o atât de mare nevoie de sentimentul de comuniune socială al altora încât, de exemplu, ei nu vor să iasă din starea de tristeţe, dat fiind faptul că personalitatea lor are parte de o extraordinară reconfortare prin dovezile de prietenie şi compătimire care i se dau.

Cu toată simpatia pe care ne-o câştigă într-o măsură sau alta, furia şi tristeţea sunt afecte disociante. Ele nu-i unesc pe oameni, ci îi opun, lezând sentimentul de comuniune socială. Fireşte, dacă este mai îndelungată, tristeţea determină o apropiere între oameni, dar nu pe o cale normală, ca atunci când sentimentul de comuniune socială este împărtăşit de ambele părţi, ci printr-o manevră care aduce anturajul în situaţia de a fi exclusiv partea care are de dat ceva.