2. TRISTEŢEA.

Acest afect survine atunci când un om suferă o privaţiune, o pierdere, situaţie în care el nu se poate uşor consola.

Tristeţea poartă şi ea în sine germenul voinţei de a înlătura neplăcerea, aşadar sentimentul de slăbiciune, spre a restabili o situaţie mai bună. În această privinţă ea este la fel de valoroasă ca şi un acces de furie, numai că se instalează în alte împrejurări, sub o altă atitudine şi face uz de alte metode. Dar şi aici sesizăm aceeaşi linie spre obţinerea superiorităţii. În timp ce în cazul furiei reacţia este dirijată împotriva altora, furiosul având nevoie de satisfacerea urgentă a sentimentului de redresare şi de înfrângerea adversarului, în cazul tristeţii avem de-a face cu o limitare a activităţii psihice, care în mod necesar şi în scurt timp conduce la o expansiune, deoarece omul trist tinde către sentimentul de redresare şi satisfacţie. Iniţial însă procesul echivalează cu o descărcare, cu o reacţie care, iarăşi, deşi sub o altă formă, este dirijată împotriva persoanelor apropiate. Căci omul trist este de fapt un acuzator şi, prin aceasta, el stă în opoziţie faţă de anturajul său. În acest fel, fireşte, tristeţea este implantată în natura omului, dar supralicitarea acestei stări comportă un element de ostilitate, dăunător pentru cei din jur.

Redresarea celui cuprins de tristeţe este determinată de atitudinea pe care o ia anturajul. Este cunoscut faptul că oamenii întristaţi îşi găsesc adesea uşurarea atunci când cineva se pune în serviciul lor, îi compătimesc, le vin în ajutor, le dă ceva, le insuflă curaj etc.

Dacă tristeţea se descarcă prin lacrimi şi tânguiri, se pare că prin aceasta nu numai că se iniţiază un atac asupra mediului, ci şi o situare a celui mâhnit deasupra celor din jurul său, ca un fel de acuzator, judecător şi critic. Pot fi net recunoscute spiritul revendi-cativ, atitudinea de reclamant. Întotdeauna se vor manifesta, într-un fel sau altul, pretenţii faţă de anturaj. Tristeţea este ca un argument menit să-i înduplece pe ceilalţi, argument irezistibil, în faţa căruia trebuie să te pleci.

Şi acest afect, aşadar, urmează o linie ascendentă, având drept scop menţinerea echilibrului şi compensarea sentimentului de neputinţă, de slăbiciune.