1. BUCURIA.

În bucurie, ca afect, se remarcă limpede forţa asociantă. Ea nu suportă izolarea. În manifestările sale exterioare: căutarea celorlalţi, îmbrăţişări etc, apare înclinaţia spre comunicare, confesiune şi savurare în comun a plăcerii. Şi atitudinea este asociantă, este, ca să spunem aşa, atitudinea braţelor deschise, o căldură ce iradiază asupra celorlalţi, reflectându-se în egală măsură asupra celui de la care emană. Acest afect include toate valenţele comuniunii sociale.

Linia ascendentă nu lipseşte nici de aici, fiind vorba de un om care trece de la un sentiment de insatisfacţie la unul de superioritate.

Bucuria este, în fond, expresia autentică a biruirii dificultăţilor.

Mână în mână cu ea merge râsul cu efectul său eliberator, reprezentând oarecum cheia de boltă a acestui afect. Dincolo de propria personalitate, bucuria vizează să obţină simpatia celorlalţi.

Există şi aici manifestări abuzive, condiţionate de firea omului respectiv. Unii pacienţi arătau clare semne de bucurie şi râdeau la ştirea cutremurului de la Messina. La o cercetare mai atentă s-a dovedit că ei râdeau pentru că, de fapt, nu voiau ca prin mâhnire să lase să transpară un sentiment de slăbiciune; încercând să îndepărteze mâhnirea, ei adoptaseră afectul contrar. Deosebit de frecventă este şi bucuria răutăcioasă, care survine nelalocul ei, ignorând şi lezând sentimentul de comuniune socială. Această bucurie maliţioasă este de fapt un afect disociant, prin care cineva încearcă să-şi afirme superioritatea faţă de ceilalţi.