4. INCONŞTIENTUL.

Cititorul a şi fost frapat de acele des-crieri ale noastre în care adesea am relatat despre procese şi fenomene asupra cărora purtătorul lor de multe ori nu ne poate spune decât puţine lucruri. O persoană cu spirit de observaţie rareori ne va putea, de exemplu, explica de ce vede imediat totul. Există, prin urmare, capacităţi ale organului psihic care nu sunt de găsit în domeniul conştiinţei. Cu toate că atenţia conştientă se obţine, într-o anumită măsură, prin constrângere, forţa propulsivă a atenţiei nu rezidă în conştiinţă, ci în interes, iar acesta ţine în cea mai mare parte de sfera inconştientului. Acesta este în întregul său un produs al organului psihic şi, totodată, cel mai puternic factor al vieţii psihice. Aici sunt de căutat şi de găsit forţele care configurează linia de mişcare a omului, planul său (inconştient) de viaţă. În conştiinţă găsim doar o imagine palidă a acestora, uneori chiar contrariul lor. Un infatuat, de exemplu, de cele mai multe ori nu are nici o bănuială despre infatuarea sa, comportamentul său exprimând, dimpotrivă, o modestie care sare tuturor în ochi. Ca să fii înfumurat, nu este nicidecum F necesar să fii conştient de aceasta şi să-ţi explici o asemenea trăsătură. Ba chiar nici nu este în favoarea omului respectiv, pentru că altfel el nu ar putea acţiona în direcţia scopului său. Adesea el îşi dobândeşte graţioasa sa certitudine teatrală atunci când nu vede nimic din infatuarea sa şi îşi îndreaptă atenţia aiurea. Mare parte din acest proces psihic se desfăşoară în obscuritate. Dacă încercăm să discutăm despre aceasta, observăm că discuţia lâncezeşte, pentru că respectivul înclină să se fofileze, să eludeze tema abordată, ca şi cum ar dori să nu fie deranjat. Acest comportament nu face decât să confirme concepţia noastră. Un asemenea om vrea să-şi continue jocul şi pe oricine încearcă să ridice vălul îl socoate un tulburător de li-nişte, împotriva căruia trebuie să te pui în gardă.

Având în vedere modul lor de comportare, putem clasifica oamenii după cum ştiu mai mult sau mai puţin, în raport cu media, despre procesele ce se petrec în interiorul lor, sfera lor de conştiinţă fiind, deci, mai mare sau mai mică. Există, astfel, oameni care se concentrează asupra unui sector mai restrâns al vieţii, pe când alţii au relaţii multiple, interesându-sc de sectoare mai largi ale vieţii umane şi ale lumii. De asemenea, putem înţelege că de obicei cei care se simt asupriţi aparţin celei dintâi dintre aceste două categorii, limitându-se la un orizont îngust al vieţii; ei sunt atât de dezorientaţi încât nu pot vedea cu aceeaşi claritate problemele vieţii ca ceilalţi, care se descurcă bine4. Ei nu vor putea pricepe subtilităţile şi, având un interes limitat, nu vor vedea dintr-o chestiune vitală decât o mică parte; nu pot examina cum se cuvine ansamblul lucrurilor, pentru că evită să-şi irosească forţele în această direcţie. Referitor la aspectele particulare ale vieţii, adesea se poate observa că un individ nu ştie nimic despre capacităţile sale, că le subestimează, după cum nu este suficient edificat asupra defectelor sale, considerându-se un om de ispravă, pe când în realitate pe toate le face din egoism sau, dimpotrivă, se socoate un egoist, pe când, dacă ajungi să ai de-a face cu dânsul mai îndeaproape, ţi se impune concluzia că este un om cu totul de înţeles. În general, nu contează ceea ce cineva gândeşte despre sine (sau ce gândesc despre dânsul ceilalţi), ci poziţia de ansamblu pe care şi-a cucent-o în sânul societăţii umane, îndeosebi ceea ce vrea el în această lume, ceea ce îl interesează, îl orientează şi îl defineşte.

Avem de-a face, de fapt, cu două tipuri de oameni. O categorie îi include pe cei care trăiesc în chip conştient, confruntându-se în mod obiectiv cu problemele vieţii, fără a purta ochelari de cal, pe când o altă categorie este a acelora care privesc trunchiat viaţa şi lumea, prin prisma unei opinii preconcepute, orientarea şi argumentele lor având un caracter inconştient. Este astfel posibil ca doi oameni care trăiesc împreună să întâmpine dificultăţi, dat fiind faptul că unul din ei este mereu în opoziţie; cazul nu este rar şi probabil că frecvenţa sa nu este depăşită decât de cazul în care ambele părţi se găsesc într-o permanentă opoziţie. Respectivul nu pricepe nimic, el crede chiar, şi are şi argumente în acest sens, că acţionează întotdeauna în favoarea păcii şi că preţuieşte mai presus de toate bunaânţelegere. Faptele însă îl dezmint şi se constată că în realitate abia dacă cineva poate spune o vorbă fără a fi atacat din flanc şi fără a i se da replica, oricât de insignifiantă şi de discretă ar fi aceasta în aparenţă. Privind lucrurile mai îndeaproape, rezultă că atitudinea aceasta decurge dintr-o stare de spirit ostilă, belicoasă.

Aşadar, mulţi oameni dezvoltă în ei forţe care intră în acţiune fără ştirea lor. Aceste forţe ale inconştientului influenţează viaţa oamenilor şi, dacă nu vor fi identificate, vor duce la urmări grave.

Un asemenea caz a fost descris de Dostoevski în romanul său Idiotul, într-o manieră care nu conteneşte să suscite admiraţia psihologilor. Este episodul în care o doamnă, cu ocazia unei reuniuni de societate, îi spune unui prinţ, personajul principal al romanului, pe un ton cam răutăcios, să bage de seamă să nu cumva să răstoarne vasul chinezesc de valoare din apropierea sa; la care el dă asigurări că va fi atent. Câteva minute mai târziu însă vasul zăcea fărâme pe podea. Nimeni din cei care au asistat la scenă nu a văzut în ea un efect al hazardului, ci un act absolut logic, generat de întregul caracter al acestui om, care se simţise jignit de cuvintele doamnei.

În aprecierea unui om nu ne putem limita să tragem concluzii doar din actele şi manifestările sale conştiente. De cele mai multe ori, detaliile neînsemnate ale gândurilor şi acţiunilor sale, care lui îi scapă, ne călăuzesc mult mai bine şi mai sigur. Aşa, de exemplu, oamenii care etalează surprinzătoare proaste maniere, cum sunt roaderea unghiilor, scobitul în nas şi altele, habar n-au că prin aceasta îşi dezvăluie caracterul sfidător şi arogant, ei necunoscând ce conexiuni duc la aceste necuviinţe. Căci este clar că un copil care este admonestat în repetate rânduri pentru asemenea impoliteţi şi care, totuşi, nu se dezbăra de ele, trebuie să fie un individ sfidător.

Dacă spiritul nostru de observaţie ar fi mai exersat, atunci în legătură cu toate gesturile unui om am putea trage cele mai surprinzătoare concluzii, pe care respectivul nici nu le bănuieşte. Căci, de fapt, în toate aceste mărunţişuri se află împlântată întreaga sa fiinţă.

Examinarea a două cazuri ne va arăta cât de important este ca procesele descrise mai jos să rămână inconştiente, după cum, de asemenea, ne va arăta că sufletul omenesc are capacitatea de a dirija conştiinţa, adică de a face ca un lucru să devină conştient, când faptul este necesar din punctul de vedere al mişcării psihice şi, invers, ceva să fie lăsat în subconştient sau să devină inconştient când faptul pare necesar, în acelaşi scop.

Primul caz se referă la un tânăr care a crescut împreună cu sora sa mai mică şi care, la moartea mamei lui, avea zece ani. Educarea băiatului i-a revenit tatălui, un bărbat foarte inteligent, plin de bunăvoinţă şi având o înaltă ţinută etică, care s-a străduit în permanenţă să cultive şi să stimuleze ambiţia fiului său. Acesta, aspirând el în-suşi să se situeze în frunte, s-a dezvoltat admirabil şi, datorită calităţilor sale morale şi intelectuale, realmente a ocupat mereu primul loc în domeniul său, spre marea bucurie a tatălui, care de mult îi hărăzise un rol important în viaţă.

În atitudinea faţă de viaţă a tânărului au apărut însă unele elemente îngrijorătoare pentru tatăl său, care a încercat să le modi-fice. Tânărul şi-a găsit în sora sa o rivală îndârjită. Se dezvoltase şi ea foarte bine şi se străduia totdeauna să învingă cu ajutorul armelor proprii celor slabi, sporindu-şi importanţa pe socoteala fratelui ei.

Cucerise o poziţie cu totul privilegiată în mica familie şi lupta cu ea era pentru tânăr foarte dificilă. Din partea ei nu reuşea să obţină ceea ce din partea altora simţea că obţine atât de uşor, adică respect, preţuire şi o anumită supunere, ceea ce, ca urmare a progreselor sale, i se acorda totdeauna din partea colegilor lui. Tatăl a observat curând că băiatul, mai ales de la vârsta pubertăţii, adoptase o purtare ciudată în societate, devenind pur şi simplu nesociabil, manifestând aversiune faţă de întâlnirea cu persoane cunoscute şi chiar necunoscute şi luând-o de-a dreptul la fugă când era vorba să facă cunoştinţă cu fete. La început tatălui i s-a părut că totul e-n regulă. Dar mai târziu aceste fenomene au luat asemenea dimensiuni, încât tânărul aproape că nu mai ieşea din casă, până şi plimbările făcute seara târziu fiindu-i neplăcute. El se închisese în sine atât de tare încât ajunsese să nu-şi mai salute cunoscuţii. Situaţia sa şcolară şi atitudinea faţă de tatăl său au rămas însă ireproşabile şi se putea conta oricând pe calităţile sale.

Când lucrurile au ajuns până într-acolo că era cu neputinţă să-i mai scoţi din casă, tatăl s-a adresat medicului şi, după câteva con-vorbiri, s-au stabilit următoarele: tânărul era persecutat de ideea că are urechile prea mici şi că din această cauză lumea îl socoate urât.

Cum nu acesta era adevărul şi cum, la riposta că argumentele sale nu erau valabile (căci pe acestea îşi baza el refuzul de a comunica cu societatea), el susţinu că şi dinţii săi, că şi părul ar fi nişte urâţenii (ceea ce, de asemenea, nu era exact), s-a vădit, în schimb, că era stăpânit de o extraordinară ambiţie. Asta o ştia şi el şi şi-o explicase prin faptul că tatăl său I-a pisălogit mereu să se străduiască să ocupe în viaţă o poziţie înaltă. Planurile sale de viitor culminară în decizia de a se consacra ştiinţei. Nu-i de mirare că a înclinat în continuare să evite contactul cu societatea, cu semenii. Cum a ajuns el însă la asemenea argumentaţie, de-a dreptul puerilă? Dacă argumentele ar fi fost întemeiate, el ar fi fost cu totul îndreptăţit să păşească în viaţă cu o anumită prudenţă şi timorare; fără îndoială că urâţenia îţi poate uneori pricinui necazuri.

Investigaţiile ulterioare au demonstrat că tânărul îşi fixase un ţel deosebit şi că îl urmărea cu o ardentă ambiţie. Până atunci el fusese mereu primul şi voia să-şi păstreze pe mai departe poziţia. Pentru atingerea acestui scop, îi stăteau la dispoziţie diferite mijloace, cum sunt mobilizarea de sine, hărnicia etc. Evident, acestea nu-i erau suficiente. Pe lângă acestea, în chip anormal el căuta să îndepărteze din viaţa sa tot ceea ce i se părea a fi de prisos. El şi-ar fi putut spune formal conştient: „Deoarece vreau să devin celebru şi să mă dedic în întregime muncii ştiinţifice, trebuie să renunţ la orice relaţie socială”. Dar nici nu şi-a spus, nici n-a gândit aşa, ci, ca să-şi atingă scopul, şi-a îndreptat atenţia asupra pretinsei sale urâţenii.

Acest moft avea pentru dânsul valoarea că îi permitea să obţină ceea ce voia în realitate. Trebuia să aibă doar verva necesară pentru falsa argumentare, să ştie să exagereze, ca să-şi poată urmări ţelul. Lucrurile ar fi fost clare pentru oricine dacă el ar fi declarat că, spre a deveni primul, intenţionează să ducă o viaţă de ascet. Cu toate că gândul de a se situa în prim-plan îi era familiar, nu era de găsit şi în conştiinţa sa, întrucât nu se gândise să sacrifice totul pentru acest ţel.

Dacă şi-ar fi propus în mod conştient să sacrifice totul pentru ţelul său, nu ar fi ajuns nici pe departe să fie atât de sigur de sine când susţinea că este un ins urât şi că nu-i era îngăduit să. Meargă în societate. Pe de altă parte, să afirmi deschis că vrei să fii primul şi că de aceea renunţi la contactele cu semenii este a deveni ridicol în faţa societăţii, ceea ce nu-i surâde nimănui. Sunt gânduri de nemărturisit.

Există idei care, atât pentru alţii, cât şi pentru tine însuţi, rămân în obscuritate, ceea ce, pe drept cuvânt, s-a întâmplat şi cu gândurile tânărului nostru.

Dacă s-ar pune în lumină motivaţia esenţială a unui asemenea om, pe care nici el însuşi nu şi-ar permite s-o clarifice, pentru că altfel nu şi-ar mai putea menţine comportamentul, atunci fireşte că întregul său mecanism psihic s-ar deregla. Intervine, prin urmare, tocmai ceea ce trebuia neapărat împiedicat, adică limpezirea unor gânduri de negândit şi a căror conştientizare i-ar perturba proiectul.

Dacă avem în vedere faptul că omul înlătură acele gânduri care îl stingheresc, adoptându-le pe acelea care sunt în favoarea luării sale de poziţie, vom găsi că este aici un fenomen general omenesc. Aşadar, nu există om care să nu ia în considerare de obicei acele lucruri care convin concepţiei şi dispoziţiei sale psihice. Deci va pătrunde în conştiinţă ceea ce ne este avantajos şi va rămâne în inconştient ceea ce poate să ne tulbure argumentarea.

Al doilea caz se referă tot la un tânăr foarte capabil, al cărui educator era chiar tatăl său, care îşi îmboldea cu severitate fiul să fie totdeauna cel dintâi. Şi în acest al doilea caz întâietatea tânărului era de necontestat. Oriunde se ducea, el era cel care se dovedea cel mai bine pregătit. În societate era unul dintre cei mai amabili şi avea şi câţiva prieteni.

Cam pe la vârsta de 18 ani a survenit însă o mare schimbare.

Dădea îndărăt la toate, nimic nu-i mai bucura, era ursuz şi descurajat.

Abia lega o prietenie, că o şi rupea. Toţi au fost scandalizaţi de comportamentul său, inclusiv tatăl tânărului, care judeca viaţa retrasă a fiului său ca fiind potrivită în măsura în care, după cum spera el, l-ar fi putut determina să se consacre mai bine studiului.

Supus tratamentului, tânărul se plângea într-una că tatăl său i-a făcut existenţa de nesuferit, că nu mai avea încredere în sine şi nici un fel de curaj de a da piept cu viaţa şi că nu-i mai rămăsese decât să trăiască în singurătate. Progresele lui la învăţătură slăbiseră şi a căzut la examenul de admitere în facultate. După cum relatează el, schimbarea începuse într-o zi când, în societate, s-a râs de slabele sale cunoştinţe de literatura modernă. Asemenea situaţii repetân-du-se, el s-a izolat tot mai mult, pentru ca apoi să se ţină la distanţă de orice relaţie umană. Era stăpânit de ideea că tatăl său poartă vina eşecurilor. Raporturile dintre ei se înrăutăţeau zi de zi.

Ambele cazuri se aseamănă în multe privinţe. În primul caz, pacientul se lovise de opoziţia surorii sale, în cel de-al doilea este vorba de o comportare ostilă faţă de tată. Amândoi pacienţii aveau ca linie directoare un ideal pe care obişnuim să-i denumim idealul eroului (Heldenideal). Amândoi s-au trezit în aşa fel la realitate din entuziasmul lor eroic, încât au preferat să arunce flinta cât colo şi să se retragă în sine cu totul. Am greşi însă dacă am crede că ultimul şi-a spus într-o zi: „Dat fiind că nu mai pot duce această existenţă de erou, pentru că alţii mă depăşesc, mă retrag şi îmi voi trăi întreaga viaţă în amărăciune”. Fără îndoială că tatăl său a greşit şi că educaţia dată a fost eronată. Dar este de mirare că el n-a văzut decât această educaţie proastă, asupra căreia insista atât. Însă prin faptul că îmbrăţişa acest punct de vedere, denunţând necontenit educaţia sa greşită, el voia ca retragerea sa să fie considerată ca întemeiată. Voia să dovedească prin aceasta că el n-a suferit nici o înfrângere, putând să arunce mereu asupra tatălui său vina pentru dezastrul în care se afla.

Astfel a reuşit să salveze o parte din conştiinţa sa de sine şi din prestigiul său. În orice caz, el avea un trecut strălucit şi dacă marşul său victorios fusese stopat, aceasta se întâmplase în mod fatal din cauza educaţiei contraindicate pe care i-o dăduse tatăl, barându-i dezvoltarea.

Astfel, în inconştientul său a rămas aproximativ următorul raţionament: „întrucât mă aflu acum mai aproape ca oricând de linia întâi a frontului vieţii şi văd că nu-mi mai este atât de uşor să fiu cel dintâi, voi face totul spre a mă retrage din faţa vieţii”. Această idee este însă de nemărturisit, dat fiind faptul că nici un om nu-şi va spune aşa ceva. Un om poate totuşi proceda ca şi când ar avea în faţa ochilor un asemenea gând, făurit conform planului. Şi el îl înfăptu-ieşte în aşa fel de parcă ar dispune şi de alte argumente. Preocupat în pemanenţă de greşelile pedagogice ale tatălui său, el izbuteşte să evite societatea şi verdictele vieţii. Conştientizarea gândului menţionat mai sus n-ar fi făcut decât să tulbure proiectul său secret (seinem gehcimen Vorhaben) şi de aceea trebuia să rămână inconştient. El nu-şi putea spune că este un incapabil, deoarece avea un trecut strălucit. Dacă în prezent nu mai obţine nici un triumf, nu el putea fi socotit vinovatul. Şi astfel îşi oferea ocazia ca prin comportamentul său să facă oarecum dovada proastei educaţii primite de la tatăl său.

Era judecător, acuzator şi acuzat, în una şi aceeaşi persoană; cum avea să renunţe la această poziţie? El trecea cu vederea peste faptul că tatăl lui nu era vinovat decât în măsura în care o voia fiul, folosind pârghia pe care o avea în mână.