5. VISELE.

Încă de mult s-a făcut afirmaţia că este posibil ca din vise să se tragă concluzii cu privire la viaţa psihică a oamenilor.

Lichtenberg5, un contemporan al lui Goethe, spunea să esenţa şi caracterul unui om pot fi mult mai bine deduse din visele, decât din vorbele sau actele acestuia. Desigur că este o exagerare, iar noi, care ne situăm pe poziţia potrivit căreia fenomenele izolate sunt de luat în considerare cu toată precauţia, interpretarea lor putând fi făcută doar în conexiune cu alte fenomene, suntem de părere că din visele unui om putem trage concluzii cu privire la caracterul său numai dacă interpretarea visului îşi găseşte o confirmare mai largă.

Cercetarea viselor datează din vremuri străvechi. Diversele momente din dezvoltarea civilizaţiei şi urmele acestora, îndeosebi în mituri şi legende, ne fac să admitem că în antichitate oamenii erau mult mai preocupaţi de vise decât astăzi. De asemenea, pe atunci visele erau şi mult mai bine înţelese. Să ne amintim de rolul enorm pe care I-a avut visul în Grecia, de exemplu, ca şi de faptul că Cicero a scris despre vise o carte, iar Biblia povesteşte vise şi le interpre-tează cu o extraordinară agerime, sau pur şi simplu evocă un vis şi toată lumea ştie de îndată despre ce este vorba (de exemplu, visul lui Iosif, cu snopii, pe care el I-a povestit fraţilor săi). Din legenda Nibelungilor, generată de o cu totul altă civilizaţie, putem conchide că visele aveau odinioară putere probatoare.

Dacă ne preocupă descoperirea în vise a unor puncte de sprijin pentru cunoaşterea psihicului omenesc, trebuie precizat că suntem departe de acele orientări fantastice care presupun intervenţia în vis a unor forţe supranaturale. Noi mergem numai pe calea verificată a experienţei şi ne vom sprijini pe datele extrase din vise numai atunci când ele vor fi întărite, în ipotezele noastre, de observaţii provenind din alte domenii.

Este surprinzător faptul că până în zilele noastre s-a menţinut tendinţa de a atribui viselor o semnificaţie deosebită cu privire la viitor. Ne vom referi aici doar la acei fantaşti care merg atât de departe încât se lasă călăuziţi de visele lor. Aşa a ajuns unul din pacienţii noştri să renunţe la orice profesiune onorabilă, spre a juca la bursă. El a făcut lucrul acesta conformându-se viselor pe care le-a avut. Era chiar capabil să aducă dovezi „istorice” că, în cazul în care împrejurările nu-i erau întotdeauna favorabile, era pentru că nu dăduse curs indicaţiilor visului.

Este evident că nu visa despre nimic altceva decât despre ceea ce se afla mereu în centrul atenţiei sale în starea de veghe şi că, pe cât se pricepea, în vis el îşi dădea indicaţii. Aşa că poate afirma că, multă vreme, sub influenţa viselor a câştigat o mulţime de bani.

De mai mult timp însă, spune el, visele sale nu mai valorează nimic. Cu alte cuvinte, a ieşit numai în pierdere. Fireşte, asta se poate întâmpla şi fără vise; nu-i la mijloc nici un miracol. Un om preocupat intens de-ale lui nu are nici noaptea linişte. Unii au în F general insomnii şi meditează fără încetare, pe când alţii dorm sănătos, fiind şi în visele lor cufundaţi în planurile care îi frământă.

Ceea ce se petrece, pe când dormim, în lumea gândurilor noastre, luând forme atât de bizare, nu este altceva decât o punte aruncată între o zi şi alta. Şi dacă ştim ce atitudine faţă de viaţă are un om, cum obişnuieşte el să arunce punţi spre viitor, putem de asemenea înţelege ciudata sa construcţie de pontoane efectuată în vis, trăgând concluziile care se impun. La baza visului, aşadar, stă atitudinea faţă de viaţă (Stellungsnahme zum Leben).

O tânără povesteşte următorul vis: bărbatul ei a uitat de aniversarea zilei nunţii şi i-a făcut reproşuri în legătură cu aceasta.

Chiar şi privit în sine, acest vis poate semnifica un anumit lucru.

Apariţia unei asemenea probleme ne spune că în acea căsnicie există anumite dificultăţi, în sensul că femeia cu pricina se simte subapreciată. Adaugă că şi ea uitase de aniversarea zilei nunţii. Ea a fost însă aceea care şi-a amintit în cele din urmă de eveniment, pe când soţul ei nici vorbă de aşa ceva. Deci avantajul este de partea ei. În cursul dialogului însă ea a arătat că în realitate nu se întâmplase nimic de felul acesta, bărbatul ei neuitând niciodată de aniversarea nunţii.

Visul trădează, astfel, teama pentru viitor: s-ar putea ca o dată faptul să se petreacă. Mai departe, putem conchide că femeia aceasta era cusurgie, că înclina să avanseze argumente inconsistente, reproşân-du-i bărbatului ceea ce poate avea să se întâmple.

Am rămâne însă în incertitudine perpetuă, dacă nu am avea la îndemână şi alte dovezi care să ne confirme deducţiile. Interogând-o cu privire la primele sale impresii din copilărie, ea ne-a povestit o întâmplare care i-a rămas pentru totdeauna în memorie. Pe când avea trei ani, primise de la o mătuşă a ei o lingură de lemn sculptată, care i-a produs o mare bucurie. Jucându-se într-o zi cu ea, a scăpat-o în gârlă şi dusă a fost. A jelit-o zile în şir, aşa de tare că a atras atenţia celor din jurul ei.

În legătură cu visul, să observăm doar că acum ea vede din nou posibilitatea ca un anumit lucru, căsătoria, să se „ducă pe apa sâmbetei”6. E posibil ca bărbatul ei să uite de aniversarea zilei nuntii!

Altădată pacienta noastră a visat că bărbatul ei a pus-o să urce într-o clădire înaltă. Urca mereu şi, la gândul că ar fi putut să urce prea sus, a apucat-o o ameţeală teribilă, i s-a făcut frică şi s-a prăbuşit. O senzaţie de acest fel se poate trăi şi în stare de veghe, când cineva suferă de rău de înălţime, caz în care se manifestă nu atât frica de înălţime, cât frica de a cădea în adâncuri. Dacă facem legătura între acest vis şi primul şi contopim ceea ce ele conţin din punct de vedere ideatic şi afectiv, se desprinde net impresia că avem de-a face cu o femeie care se teme să nu cadă într-o prăpastie, care se teme, aşadar, de o nenorocire. Putem bănui ce fel de nenorocire: că soţul nu o va mai iubi, sau altele asemănătoare. Ce s-ar întâmpla dacă bărbatul, nu tocmai apt pentru viaţa matrimonială, ar călca pe de-lături? Ar putea avea loc acte de disperare, care să sfârşească cu o prăbuşire a femeii într-o stare vecină cu moartea? De fapt asta s-a şi întâmplat o dată, în cursul unei scene conjugale.

Cu aceasta ne-am apropiat de înţelegerea visului. Este indiferent în ce fel de elemente se materializează lumea de gânduri şi de sentimente a omului în timp ce el visează, în ce fel dă el expresie problemei sale, important este ca aceste elemente să-i fie într-un fel oarecare de ajutor, adică să-i exprime. În vis problema vieţii (das Lebensproblem) unui om se dezvăluie ca într-o parabolă (nu urca prea sus, ca să nu cazi cu atât mai jos!). Ne amintim de reproducerea poetică a unui vis într-un epitalam al lui Goethe. Un cavaler se întoarce acasă şi îşi găseşte castelul în părăsire. Ostenit, el se întinde în pat şi în vis îi apar, chiar sub patul în care dormea, mici făpturi; vede astfel desfăşurându-se sub ochii săi o nuntă de pitici. Visul îl impresionează plăcut. Era ca şi cum i-ar fi întărit propriul său gând, că arc nevoie alături de el de o femeie. Ceea ce a văzut în miniatură n-a întârziat să se realizeze la scara realităţii, el celebrându-şi în scurt timp propria nuntă.

Există în acest vis elemente pe care le cunoaştem. Pe fundal se ascunde negreşit propria amintire a poetului privind momentul în care el însuşi era preocupat de problema căsătoriei. Vedem cum autorul visului, dată fiind trebuinţa pe care o simţea, ia atitudine faţă de situaţia sa prezentă, o luare de atitudine care înseamnă opţiunea pentru căsătorie7. În vis el este preocupat de problema căsătoriei, R pentru ca a doua zi să decidă că lucrul cel mai bun ar fi ca el însuşi să se căsătorească.

Iată, în cele ce urmează, visul unui om în vârstă de 28 de ani.

Linia, ale cărei suişuri alternează cu coborâşurile, arată ca o curbă de temperatură, reflectând viaţa interioară a acestui om. Sentimentul de inferioritate, din care emană strădania de a atinge înălţimile, de a obţine superioritatea, se recunoaşte clar aici. El povesteşte: Fac o excursie, cu un grup numeros. Dat fiind că vaporul cu care călătorim este prea mic, suntem obligaţi să coborâm într-o staţie intermediară şi să înnoptăm în oraş. În timpul nopţii vine vestea că vaporul se scufundă şi că toţi excursioniştii sunt chemaţi să pompeze apa ca să împiedice scufundarea. Îmi amintesc că în bagajele mele am lucruri de valoare şi zoresc spre vapor, unde văd că toată lumea se află la pompe. Fac tot ce pot ca să mă eschivez de la această muncă şi caut magazia de bagaje. Reuşesc să-mi scot pe fereastră rucsa-cul. Deodată zăresc în apropiere un briceag, care îmi place foarte mult; îl vâr în buzunar. Împreună cu un cunoscut, peste care am dat întâmplător, pe când vaporul se scufunda mereu, sar într-un loc ferit din mare şi imediat dau de fund. Aici digul portuar este prea înalt, plutesc mai departe şi dau de o prăpastie adâncă, abruptă, în care trebuie să cobor. Alunec acolo – pe însoţitorul meu nu I-am mai văzut de la părăsirea vaporului —, panta e tot mai periculoasă şi mi-e frică să nu fiu omorât. În sfârşit, ajung jos şi cad chiar în faţa unui alt cunoscut. Era un tânăr, pe care de altfel abia îl cunoscusem în timpul unei greve, în conducerea căreia el fusese foarte activ şi când am fost plăcut impresionat de purtarea sa prietenoasă. El m-a întâmpinat cu cuvinte de reproş, ca şi cum ar fi ştiut că i-am lăsat la ananghie pe ceilalţi de pe vapor: „Ce cauţi fu aici?” Caut să ies din prăpastie, care peste tot avea pereţi abrupţi, de care atârnau frânghii.

Nu mă încumet să mă folosesc de ele, pentru că sunt foarte subţiri.

La încercările mele de a mă căţăra, alunec din nou tot mai jos. În cele din urmă – habar n-am cum – iată-mă sus; mi se pare că această parte a visului intenţionat n-am mai visat-o, de parcă am vrut s-o omit, din nerăbdare. Sus, pe marginea prăpastiei, un drum pro-tejat de un parapet. Oamenii trec pe lângă mine şi mă salută cu amabilitate.

Dacă ne informăm cu privire la antecedentele autorului visului, aflăm în primul rând că până la vârsta de 15 ani a suferit mereu de boli grave şi că mai târziu adesea a zăcut la pat. Dat fiind că părinţii vegheau cu îngrijorare asupra şubredei sale sănătăţi, el nu a avut aproape nici un contact cu alţi copii. Când voia să se apropie de adulţi, părinţii îi puneau în vedere că copiii nu au voie să fie indiscreţi, că locul lor nu este printre adulţi, şi era pus pe fugă. În felul acesta, de timpuriu, a fost lipsit de ceea ce nu se poate dobândi decât prin permanentul contact cu semenii. O altă urmare a fost aceea că a rămas mult în urma camarazilor săi de aceeaşi vârstă, neputând ţine pasul cu ei. Nu este de mirare că ei I-au socotit prost, neîntârziind să facă din el ţinta ironiilor şi a zeflemelilor. Aceasta I-a împiedicat să-şi caute sau să-şi găsească prieteni.

În aceste împrejurări, sentimentul său de inferioritate, extraordinar de pronunţat, a ajuns la paroxism. Educaţia sa a fost dirijată de un tată blajin însă irascibil (militar) şi de o mamă firavă, nepricepută, dar peste măsură de autoritară. Cu toate că părinţii nu conteneau să-şi sublinieze bunăvoinţa, trebuie să spunem despre această educaţie că era una destul de severă, în care un rol deosebit îl avea jignirea. Semnificativă este o întâmplare care constituie prima sa amintire din copilărie: nu avea decât trei ani când mama sa I-a pus să stea o jumătate de oră în genunchi pe nişte boabe de mazăre. Cauza a fost o nesupunere, motivată – mama o ştia prea bine, pentru că băiatul i-o mărturisea – de teama de un cavalerist imaginar, motiv pentru care refuzase să îndeplinească un ordin al mamei sale. Propriu-zis snopit în bătaie nu fusese decât rareori. Dar când a fost, fusese bătut cu un gârbaci din piele de câine şi asta nu fără ca apoi să fie pus să-şi ceară iertare şi să spună de ce i s-a aplicat pedeapsa. „Copilul trebuie să ştie ce trăsnaie a făcut!”, îi spunea totdeauna tatăl. Şi cum într-o zi a fost biciuit pe nedrept, fără ca el să poată arăta motivul pentru care era bătut, pedeapsa a fost repetată până când şi-a găsit o vină oarecare.

Aşadar, de timpuriu s-a instalat o stare de spirit de ostilitate între părinţi şi copil. Sentimentul de inferioritate al acestuia a căpătat asemenea proporţii încât, într-adevăr, îi era cu neputinţă să-i depăşească8. La şcoală, ca şi acasă, viaţa sa era un lanţ aproape neîntre rupt de umiliri. Până şi cea mai mică izbândă – în sensul în care o înţelegea el – îi era refuzată. În şcoală, chiar şi la vârsta de 18 ani, a rămas cel care mereu era luat peste picior. Aceasta s-a întâmplat o dată până şi din partea unui profesor, care, în faţa întregii clase, a dat citire uneia din lucrările lui tâmpite, batjocorindu-1 fără cruţare.

Asemenea păţanii I-au împins tot mai mult în izolare şi, treptat, a început să se ţină dinadins departe de ceilalţi. În lupta cu părinţii, el a recurs la un mijloc într-adevăr eficace, însă plin de grele consecinţe pentru dânsul, renunţând la orice comunicare verbală. S-a lipsit astfel de cel mai important mijloc de contact social. În scurt timp n-a mai putut conversa cu nimeni. A devenit un însingurat total. Mut, neînţeles, se ajunsese la situaţia ca nimeni să nu i se mai adreseze.

Orice tentativă de a-i readuce la normal eşua. Mai târziu au eşuat – pricinuindu-i grele lovituri – toate încercările de relaţii erotice.

În felul acesta s-a scurs viaţa sa, până la vârsta de 28 de ani.

Profundul sentiment de inferioritate, care îi impregna întreaga fiinţă, a avut drept urmare o ambiţie nemăsurată, o inflexibilă aspiraţie la superioritate şi preţuire, care nu-i lăsa nici o clipă de linişte, înăbuşindu-i sentimentul de comuniune socială. Cu cât mai puţin vorbea, cu atât mai mult se agita în viaţa sa interioară, zi şi noapte visând la izbânzi şi triumfuri de tot felul.

În aceste condiţii, a visat visul redat mai sus, în care se reflectă limpede linia de evoluţie a vieţii sale psihice.

Ca să încheiem, să povestim încă un vis, unul din faimoasele vise profetice:

Poetul Simonide9, care o dată a găsit la o margine de drum leşul unui necunoscut şi s-a îngrijit de înmormântarea lui onorabilă, era mai târziu pe cale să întreprindă o călătorie pe mare; atunci în vis i-a apărut mortul, recunoscător, avertizându-1 că dacă va pleca în acea călătorie va pieri într-un naufragiu. Dând ascultare visului, poetul s-a salvat, pe când toţi cei care plecaseră au pierit în urma naufragiului (a se vedea Enne Nielsen, Das Unerkannte aufseinem Weg durch die Jahrtausende, Ebenhausen b. Miinchen, Verlag Langewiesche-Brandt). Aşa cum a fost relatat, evenimentul acesta şi corelarea sa cu visul trebuie să fi avut un enorm răsunet de-a lungul secolelor şi să fi exercitat o profundă impresie asupra oamenilor.

Luând atitudine faţă de acest caz, trebuie în primul rând să arătăm că în acele timpuri naufragiile erau extrem de frecvente şi că, în asemenea împrejurări, era posibil ca mulţi oameni să viseze că se impunea să renunţe la o călătorie şi ca printre aceştia să se găsească unul al cărui vis să fie confirmat de realitate şi care să fi transmis posterităţii această ciudăţenie. Se înţelege că oamenii care sunt înclinaţi să discearnă conexiuni misterioase au o slăbiciune aparte pentru asemenea povestiri, pe când noi interpretăm visul cu luciditate: poetul nostru, grijuliu faţă de bunăstarea sa trupească, nu a manifestat niciodată o plăcere deosebită pentru călătorii, şi cum ora deciziei se apropia, el s-a agăţat de ceva ce putea să-i întărească pornirea spre comoditate. A recurs la convocarea în vis a mortului care trebuia să se arate recunoscător. Bineînţeles că nu s-a ostenit să plece în călătorie. Iar dacă vasul nu s-ar fi scufundat, probabil că niciodată lumea nu ar fi aflat nimic de toată această istorie. Căci noi nu înregistrăm decât lucrurile care ne zguduie, care ne dau de înţeles că între cer şi pământ se ascunde mai multă înţelepciune decât am putea visa.

Profeticul în vis este de înţeles în măsura în care atât visul cât şi realitatea includ aceeaşi atitudine a omului.

Ceea ce ne dă de gândit este şi faptul că nu toate visele sunt atât de uşor de înţeles, cele uşor de explicat fiind extrem de puţine. Fie că uităm imediat visul, fie că atunci când a lăsat în mintea noastră o anumită urmă de obicei nu înţelegem ce se ascunde sub aceasta, în afară de cazul în care, întâmplător, am studiat interpretarea viselor.

Chiar şi acestor vise li se aplică cele spuse mai sus cu privire la caracterul de parabolă al visului, care reproduce în chip simbolic linia de mişcare a unui om. Sensul fundamental al unei parabole este acela că ne introduce într-o situaţie în care noi vibrăm la unison.

Dacă ne preocupă rezolvarea unei probleme şi dacă personalitatea noastră înclina într-o direcţie determinată, atunci, potrivit experienţei, avem nevoie de un impuls. Visul este cât se poate de apt să întărească afectivitatea, verva de care cineva are nevoie pentru a rezolva o problemă într-un sens determinat. Lucrul nu se schimbă cu nimic dacă autorul visului nu înţelege conexiunea. Este suficient ca el să aibă materialul şi impulsul. Visul va înregistra într-un fel oarecare urma pe care o imprimă ideaţia autorului visului, lăsând astfel să se întrevadă linia sa de mişcare. Este ca fumul care arată că undeva arde un foc. Un om experimentat va putea chiar să spună, după fumul pe care îl vede, ce fel de esenţă lemnoasă arde.

Rezumând, putem spune că visul arată că autorul său este preocupat de o problemă de viaţă, cât şi ce atitudine ia el faţă de aceasta. În vis intră în joc îndeosebi cei doi factori care se lasă recunoscuţi fie şi numai prin urmele lor, factori care influenţează atitudinea reală faţă de mediul ambiant a autorului visului: sentimentul de comuniune socială şi aspiraţia sa către putere.