3. PREJUDECATA INFERIORITĂŢII FEMEII.

Întru justificarea hegemoniei sale, în afară de argumentul potrivit căruia situaţia sa provine de la natură, în favoarea bărbatului se mai invocă ideea că femeia ar fi o fiinţă inferioară. Această idee este atât de larg răspândită, încât apare ca un bun comun al umanităţii. La aceasta se asociază o anumită nelinişte a bărbatului, care s-ar putea trage încă de pe timpul luptei împotriva matriarhatului, când într-adevăr femeia reprezenta pentru bărbat un motiv de îngrijorare. În istorie şi literatură descoperim mereu referiri de acest fel. Un scriitor latin, bunăoară, spune: „mulier est hominis confusio”5. La sinodurile bisericii s-a discutat aprins dacă femeia are suflet, iar în tratatele învăţaţilor s-a pus problema dacă ea este sau nu o fiinţă omenească*.

Credinţa iluzorie în vrăjitorie, secole de-a rândul, cu a sa ardere pe rug a vrăjitoarelor, oferă o tristă mărturie despre aberaţiile, enorma nesiguranţă şi confuzia care domneau pe atunci în această privinţă.

Adesea femeia era socotită pricina tuturor nenorocirilor, ca în povestea biblică a păcatului originar sau ca în Iliada lui Homer, unde se povesteşte cum a fost de ajuns să intervină o femeie, pentru ca popoare întregi să cadă în dezastru. Legende şi basme din toate timpurile vorbesc despre inferioritatea morală a femeii, despre perversitatea, răutatea, prefăcătoria, inconstanţa şi neseriozitatea ei.

„Uşurătatea feminină” a fost chiar luată ca argument în fundamentarea unor legi. Tot aşa, femeia a fost subapreciată în ceea ce priveşte rezistenţa, destoinicia şi randamentul ei. La toate popoarele, zicalele, anecdotele, proverbele şi glumele sunt saturate de critici înjositoare la adresa femeii, imputându-i-se arţagul, nepunctualitatea, orizontul limitat, prostia („minte scurtă, haine lungi”)- S-a făcut uz de o nemaipomenită ingeniozitate ca să se dovedească inferioritatea femeii, iar rândurile misoginilor – ne gândim la Strindberg, Moebius, Schopenhauer, Weininger – au fost îngroşate de un număr deloc neglijabil de femei care, în resemnarea lor, au împărtăşit concepţia despre inferioritatea femeii şi rolul secundar ce-i revine. Aceeaşi subestimare se reflectă în retribuirea muncii femeii care, indiferent dacă este sau nu echivalentă cu aceea a bărbatului, este mult mai slab plătită.

Comparându-se rezultatele la testele de aptitudini, s-a constatat că pentru anumite materii, de exemplu, matematica, mai dotaţi se dovedesc băieţii, pe când pentru altele, ca de exemplu studiul lim-bilor, mai apte se arată fetele. S-a demonstrat că de fapt băieţii au un plus de înzestrare, faţă de fete, la acele obiecte de studiu care pregătesc pentru profesiunile masculine (Mănnerberufe). Dar faptul acesta numai în aparenţă pledează pentru dotarea lor superioară. Dacă examinăm mai îndeaproape situaţia fetelor, rezultă că afirmaţiile privind slaba capacitate a femeii sunt născociri, o minciună cu mască de adevăr.

O fată aude zi de zi, la fiece pas, pe toate tonurile, repetându-se că fiinţele de sexul ei sunt incapabile, apte doar pentru munci mai uşoare, auxiliare. Este absolut clar că fetiţa, în imposibilitatea ei infantilă de a verifica adevărul unor asemenea judecăţi, va socoti ca pe un destin implacabil incapacitatea feminină şi, în cele din urmă, se va supune ea însăşi acestui pretins destin. Demoralizată, dacă cumva abordează studii de specialitate – ceea ce, în general, nu se întâmplă —, încă de la început nu va manifesta interesul necesar, sau dacă manifestă un asemenea interes, îl pierde pe parcurs. Atât motivaţia exterioară, cât şi cea interioară îi lipsesc.

În asemenea circumstanţe, fireşte, dovada incapacităţii feminine pare evidentă. Eroarea are două cauze. Ceea ce o favorizează F este faptul că – adesea pe baza unor mobiluri unilaterale, pur egoiste – apreciem valoarea omului după propriile noastre performanţe, dintr-un punct de vedere comercial, punct de vedere din care, desigur, putem omite să ne punem întrebarea în ce măsură performanţele şi randamentul corelează cu dezvoltarea psihică. Dacă am acorda mai multă atenţie acestui aspect, am distinge şi cealaltă cauză principală a concepţiei eronate potrivit căreia randamentul mai redus al femeii s-ar datora în cea mai mare parte naturii sale existenţiale7. Pierdem adesea din vedere faptul că femeii, încă din copilărie, întreaga lume îi împuiază urechile cu o prejudecată care nu face decât să-i zdruncine încrederea în sine şi să-i submineze speranţa că ar fi capabilă să realizeze ceva. Când toţi şi toate îi întăresc această prejudecată, când ea vede cum femeilor le sunt distribuite doar roluri subordonate, atunci este de înţeles că îşi pierde curajul, că nu mai vrea să muncească cumsecade şi că, în final, se retrage înspăimântată din faţa îndatoririlor vieţii. Atunci, ce-i drept, ea este inaptă şi nefolositoare. Dar când înţelegem că noi suntem cei care am deformat o fiinţă omenească, insuflându-i respectul datorat vocii colectivităţii8, şi când îi răpim orice speranţă de a putea înfăptui ceva, când astfel îi nimicim cutezanţa, ca apoi să constatăm că această fiinţă omenească nu este bună de nimic, atunci să nu ne permitem să spunem că dreptatea este de partea noastră, ci să recunoaştem că noi am provocat întregul dezastru.

Aşadar, în societatea noastră nu este uşor pentru o fată să-şi menţină încrederea în sine şi îndrăzneala. De altfel, chiar cu prilejul aplicării unor teste de aptitudini a ieşit în evidenţă un fapt remar-cabil: o grupă de fete, în vârstă de 14 până la 18 ani, a obţinut rezultate superioare celor ale tuturor celorlalte grupe, inclusiv cele de băieţi. Cercetări ulterioare au arătat că toate acele fete erau din familii unde şi femeia, mama, sau numai ea exercita o profesie în mod independent. Înseamnă că în acele familii prejudecata cu privire la incapacitatea femeii nu avea trecere sau abia dacă se făcea simţită, deoarece fetele vedeau cu ochii lor cum mama îşi câştiga existenţa prin propriile ei strădanii. Prin urmare, ele se puteau dezvolta mult mai liber şi mai independent, aproape neinfluenţate de toate acele inhibiţii legate de prejudecata la care ne referim.

Un alt argument împotriva acestei prejudecăţi este numărul destul de mare de femei care, în diferite domenii, îndeosebi în literatură, artă, tehnică şi medicină, au obţinut realizări proeminente, care pot sta fără nici o rezervă alături de acelea ale bărbaţilor. Pe de altă parte, numărul bărbaţilor care nu numai că nu fac dovada vreunor realizări, ci se arată incapabili în cel mai înalt grad, este atât de mare încât s-ar putea vorbi de o inferioritate a bărbaţilor, în mod la fel de nedrept, fireşte, şi invocând acelaşi număr de dovezi.

Una din consecinţele importante ale fenomenului este faptul, pe care I-am şi menţionat, că această prejudecată cu privire la inferioritatea a tot ce este feminin conduce la o bipolaritate noţională specifică, manifestată în obişnuinţa de a identifica pur şi simplu în noţiunea de masculin ceea ce este valoros-viguros-biruitor, iar în noţiunea de feminin ceea ce este supunere-servilitate-subordonare.

Această concepţie s-a implantat atât de adânc în gândirea umană încât, în societatea noastră, tot ceea ce este excelent are o coloratură masculină, pe când ceea ce este mai puţin valoros şi demn de respins este considerat feminin. După cum este ştiut, există bărbaţi pentru care nu poate fi ofensă mai supărătoare decât a spune că au în ei ceva de femeie, în timp ce a spune despre o fată că este băieţoasă nu înseamnă nimic dezavantajos. Accentul cade în aşa fel încât ceea ce aminteşte de femeie este totdeauna privit ca fiind mediocru.

La o examinare mai atentă, faptele care pledează atât de clar în favoarea acestei prejudecăţi se dovedesc a nu fi decât efectele unei dezvoltări psihice inhibate. Nu vrem să spunem că din fiecare copil putem face un om „dotat” în adevăratul înţeles al cuvântului, care să treacă drept capabil într-un grad ridicat, dar avem încredere în capacitatea noastră de a-i înnobila aptitudinile. Ce-i drept, nu ne putem lăuda cu reuşite personale în această privinţă, dar ştim că alţii au reuşit. Mai ales fetele sunt, astăzi, beneficiarele unui asemenea destin. Am avut ocazia să vedem copii aşa-zis „neînzestraţi”’ care, într-o bună zi, au devenit înzestraţi într-o asemenea măsură, de parcă ar fi suferit o întreagă metamorfoză.